Tot din primul meu salariu i-am luat Nicoletei un medalion din argint. Are pe el un rac. A început școala și stă din nou în Targoviște, la mătușa ei. Mă hotărăsc să o sun astăzi, după ora două, cînd sper că a juns acasă de la cursuri.
Îmi răspunde la telefon chiar mătușa ei.
- Sărut mîna,doamnă. George sunt. Cu Nicoleta aș vrea să vorbesc, dacă este acasă.
Îmi răspunde cu o voce aspră :
- Așteaptă te rog !
Aud cum o strigă, vizibil iritată de telefonul meu.
- Vino dragă la telefon, este George.
- Salut, ce faci măi, de ce suni așa greu ?
- Bună Cole. Iartă-mă, dar nu vreau să deranjez. Chiar și acum am impresia că telefonul meu nu a picat bine.
- Lasă, nu te mai gîndi, o știi pe mătuși-mea. Ce mai faci, cum e să fii muncitor ? Acum poți să-mi spui după ce ai făcut și ceva vechime...
- E bine. Naveta mă cam omoară, trebuie să mă scol în fiecare dimineață pe la ora patru și jumătate, ca să prind autobuzul de cinci, în rest, colegi de nota zece, un șef cu care mă înțeleg, la lucrări fac față... ce să-ți mai spun ?
- Ne vedem sîmbătă ? Vii în oraș ?
- Era și unul din motivele pentru care te sunasem, dar mi-ai luat-o înainte. Pot să vin cu trenul de zece, de aici, ajung pe la unsprezece fără un sfert în oraș.
- E foarte bine. Te aștept la gară. Vorbim mai multe atunci, să n-o apuce apoplexia pe mătușa. Nu te superi, da ?
- OK. Salut-o din partea mea, iar pentru tine un pupic dulce, dulce...
- Pa dragule, ne vedem sîmbătă.


Trenul a ajuns în Tîrgoviște fără întîrziere. Nicoleta m-a văzut și îmi face semn cu mîna de pe peron.
- Bună Nicol, ce faci ? Cum te-ai descurcat cu mătușa ?
- Hai măi că nu este chiar zgripțuroaică. Mi-a spus să nu întîrzii prea mult.
- Ce înseamnă asta ?
- Să zicem, cinci, e bine ?
- Cinci...la șase am tren spre Titu... e beton !
- Ce facem, unde mergem ?
- Mă gîndisem să mergem la Mănăstirea Dealu, e frumos rău acum, la început de octombrie.
Autobuzul ne lasă chiar pe platou. Ajungem într-un loc de unde se poate vedea orașul ca într-o căldare, învăluit într-o ceață subțire. Copacii și-au schimbat culoarea frunzelor, într-un galben pal, contrastînd cu cele ale brazilor, de un verde primăvăratic. Adie un vănt răcoros, aerul aici fiind mai rece și mult mai curat decît în oraș, deși distanța este de doar cinci kilometri între ele.
- „niciodată toamna nu fu mai frumoasă “ , avea dreptate Arghezi, nu-i așa ?
- Pe mine mă deprimă toamna, Cole, chiar dacă este poate cel mai frumos anotimp, prin diversitatea culorilor, iar aici sus, te poți convinge de acest lucru. Toamna este un capăt de drum, un moment al adevărului, cînd parcă scurgerea timpului îți zornăie în urechi.
-
„am văzut toamna risipindu-se
în frunzele galbene
amputîndu-le
lăsînd cioturile goale
peste care ploaia se scurge groasă
volută
am văzut flori îngenunchind
și petale resemnate
smulse de vînt
am văzut cocori lași
mereu în căutarea unei veri
spînzurîndu-mi de gît încă un an
am auzit timpul trecînd...

cît aș vrea să sparg această oglindă “

- Îți plac aceste mărturisiri ?
- Sunt melancolice, triste... deci nu mai pot spune că îmi plac.
- Îmi aparțin.
- Geo, mă uimești ! nu mi-ai spus pînă acum că scrii versuri.
- Știu eu dacă sunt versuri. Așa văd eu toamna. Uneori îmi place să scriu ce simt. Poate undeva, cineva citindu-le simte la fel ca mine, vibrează la fel. Atunci nu mai simt că sunt singur, capăt curaj...
Am vizitat apoi mănăstirea cu aleile sale încărcate de flori, mai ales crizanteme, cu iarba ușor pîrlită de diminețile în care roua se amestecă, uneori, cu un pospai argintiu...
- Þi-am adus ceva, din primul meu salariu. Un medalion...
- Vai, ce frumos este ! Să nu uit că ești un rac, da ?... 13 iulie... nu uit dragă !
- Despre raci se spune că fac un pas înainte și doi înapoi, dar eu vreau să fac un pas mult mai mare decît cei doi, să mai avansez și eu...
- Mulțumesc tare mult ! Mă ajuți să-l pun ?
- Sigur, cu mare plăcere !
Își ridică părul , iar eu îi prind medalionul.
- Îți vine foarte bine !
- Mulțumesc.
- Ne întoarcem pe jos ? trecem pe lîngă Ialomița și la apus apa se vede curgînd așa frumos !
Întradevăr Ialomița este atît se frumoasă spre apus, cînd cerul se reflectă în apa ei limpede.
- Uite doi cocori, acolo, lîngă stufăriș !
- Ce mari sunt, Geo !
Nu trebuiau să plece pînă acum ?
- Ba da, dar cîteodată mai întîrzie, se zice că este toamna lungă.
- Nicol, trebuie să-ți spun ceva. Îți spun acum, pentru că nu am vrut să stric această zi, minunată, dealtfel. Am primit ordin de încorporare !
- Nu se poate ! Și pleci în armată ?
- Păi ce să fac, nu am încotro.
Chipul ei luminos a devenit dintr-o dată îngrijorat, privirea i s- a oprit undeva, în gol.
- Îmi pare atît de rău !
- O să treacă și asta... un an și jumătate n-oi muri eu. O să mă aștepți ?
- Sigur că te aștept !
Mi-a cuprins gîtul cu amîndouă mîinile, lipindu-și obrazul de al meu. Am simțit cum lacrimile i se prelingeau, unindu-ne într-o sărutare amară, fadă...
-Te rog să nu plîngi, o să fie bine...
- Geo, o să-mi fie așa dor de tine ! Cînd o să pleci ?
- Peste două săptămîni.
- E cumplit ! Știi cel puțin unde te vei duce ?
- Nu, știu doar că se fac încorporări la vînători de munte și transmisiuni.
- Poate te dă pe undeva pe- aproape.
- Și eu sper.
Ne-am despărțit la gară tăcuți, deprimați. De la fereastra vagonului îi spun :
- Pentru că tu exiști, o să trec cu bine și peste această încercare. Nu trebuie să fii tristă.
Trenul a plecat, iar Nicoleta mă urmează cu o privire goală, în încremenirea ei, pînă ce gara rămîne mult în urmă, iar contururile i se pierd. Simt cum timpul se prăvălește iar peste noi.
-
-



-


-