O priveam prin ușa bucătăriei cum pregătește ceaiul, meticuloasă și totuși parcă agitată. „Ce e, Olive?” „Nimic, doar că m-ai speriat…” Mă privi lung. Observai că are lacrimi în ochi. „Vino aici!” O strânsei în brațe sărutând-o pe frunte. „Sunt bine, dragă Olive, sunt bine.” Încercai să liniștesc biata fată care deja plângea de-a binelea. Olive își afundă fața în umărul meu. „Mika, Mika, ce m-aș fi face fără tine. Mi-ai lipsit zilele astea și apoi, când am aflat de accident…” „N-a fost nici un accident, protestai eu, am căzut în apă și gata. Asta a fost tot.” Olive își ridică ochii înroșiți spre mine „Mika, Mika..., să nu-mi mai faci asta niciodată.” Pentru o clipă avui senzația că simt în glasul ei mai mult decât îngrijorarea unei bune prietene pe care fără să greșesc o puteam considera sora mea mai mică. Închise ochii și mi se păru că își întinse imperceptibil buzele încercând parcă să le atingă pe ale mele. Nu! Nu! Mi s-a părut doar. Asta mă tulbură într-atât încât aproape că mi s-a oprit respirația. „Și…, ce mai face admiratorul tău?” O întrebai dintr-o dată zâmbind ștrengărește, știind că o tachinez amintindu-i de tânărul Irvin, fiul măcelarului, care îi poartă sâmbetele de vreo două luni. Știam că nu-i place să vorbesc pe tema asta, dar trebuia într-un fel să sparg tăcerea dintre noi care deja începea să capete alt înțeles. Olive mă împinse deoparte și își șterse ochii în drum spre bucătărie. „Vrei zahăr?” „Fără. Deci, ce mai face ?” „Mă necăjești, Mika. Știi prea bine că nu vreau să aud de el. Am acceptat să mergem la balul de ziua recoltei împreună doar pentru că tu lipseai. Am încercat să fiu drăguță, dar cred că el a înțeles altceva. Nu îmi place. E îngâmfat, e lingușitor, dar nu e decât un copil. Și apoi nu mă impresionează cu micile lui atenții. Îmi dă senzația că vrea să mă cumpere. Eu nu sunt așa. De altfel i-am spus clar că nu avem nimic în comun.”„Bine, iartă-mă, n-am vrut să te supăr. Iartă-mă! Mă ierți?” „Mika, Mika…” oftă ea sorbind delicat din ceaiul fierbinte. O umbră de întristare trecu peste fața ei îmbujorată.

Astfel mi-o amintesc pe când, copii fiind, pierdeam vremea bătând potecile muntelui, alergându-ne, ascunzându-ne printre tufele înalte de alun, și apoi așezându-ne osteniți și transpirați pe câte o piatră. Avea, ca și acum, obrajii îmbujorați, ca două jumătăți de piersică pârguită. Ședea respirând greu, privindu-mă cu ochii ei mari, de un albastru deschis ce îi sclipeau ștrengărește. Ne odineam puțin și, în clipa următoare, dispărea în tufișurile misterioase ale pădurii. Urmărirea începea din nou și se termina de fiecare dată, tăvălindu-ne pe covorul gros de frunze uscate.

„Acum trebuie să plec…” porni grăbită spre ușă îmbrăcându-și haina. „Odihnește-te și nu pleca fără să mă anunți!”
Am rămas întins în pat, privind în tavan într-o stare de moleșeală plăcută, datorată ceaiului cald. „Olie…Draga de ea…” Cu toate astea nu puteam concepe să mă gândesc la ea altfel. Niciodată n-am stat să o privesc ca pe o femeie. Ea era camaradul meu de joacă, prietenul meu cel mai bun, căruia puteam să îi mărturisesc cele mai intime gânduri. Niciodată strângerile noastre de mână, îmbrățișările noastre nu au avut nimic senzual. Obișnuiam s-o sărut pe frunte atunci când voiam să-i mulțumesc s-au s-o încurajez. Obișnuiam s-o îmbrățișez de noapte bună și nimic mai mult. Strângeam în brațe pe prietenul meu și nu un trup de femeie. Căci, da, abia acum observai că Olie crescuse, se împlinise. Nu mai era fetișcana aceea firavă, cu părul auriu revărsat pe umeri, alergând pe dealuri. Acum devenise o tânără femeie, cu privirea serioasă, ce nu mai râdea atât de lesne la toate fleacurile. Ochii ei erau acum acoperiți de o perdea de tristețe și nu rareori am surprins-o înghițindu-și lacrimile. Am încercat de multe ori s-o iscodesc, dar mi-a răspuns că așa sunt femeile, mai plâng câteodată fără un motiv anume. Am pus sensibilitatea aceasta pe seama transformărilor ce se petrec în trupul ei abia ieșit din adolescență și nu mi-am bătut capul prea tare cu asta. Încercam mereu să o înveselesc, să-i alung umbra de tristețe de pe față.
Revăzui în minte scena de mai devreme și inima îmi zvâcni într-un mod ciudat. Nu înțelegeam de unde venea această dulce și otrăvită ispită de a o săruta. De a o săruta cu totul altfel… Intuiam că dacă aș fi făcut-o, totul s-ar fi schimbat între noi. Și nu voiam s-o pierd. Nu voiam s-o pierd pe Olie a mea.