Trecu o lună de când Féadel fusese împușcat: încet el și-a revenit, izbutind să-și adune mai multă putere.
Însă o lună nu ieși din turn, iar mâncarea se împuțină. Claude nu făcu decât să se vaite.

Dar apoi, pe când era noapte, Féadel se îmbrăcă cu o haină lungă gri și porni căre cimitir.
Desigur, nu era ciudat pentru el, era Gardianul Sufletelor Pierdute, și trebuia să-și facă datoria de a se asigura că în nici un cimitir nu există suflete rătăcitoare.

Se duse în vârful turnului, acolo se afla înălțat din metal un stâlp cu bare din metal, exact cum își imagină el, și cum dorea el să aibe. Schelele de metal luceau dedesubtul Lunii, iar lunimițele roșii pălpăiau regulat din cele patru puncte cardinale ale marginilor barelor.
Se agăță de bare și urca, vrând să ajungă în vârf. Chiar deasupra se afla o placă de metal, ca un capac, pe care el putea sta, însă putea să cadă de acolo dacă nu avea grijă.

Se uită în jur cu ochii săi roșii. Erau încă înconjurați de armată și celelalte forțe speciale, de al captura.

''Epic, nu mai am cuvinte'' își spuse Féadel dezgustat. ''Am vrut acțiune, acțiune o să am!''
Zâmbi viclenește, întinse mână către țintă: un tanc. Acesta scoase un țiuit oribil și explodă.
Alarma curând fu dadă prin zonă pentru evacuare. Armata porni luminile de veghe, direcționându-le către locul unde Féadel stătea. Gardianul era la locul lui, privind.

-Acolo! Lovește în direcția lui! spuse un comandant. Urmând ordinul, un soldat îndreptă pistolul către Féadel și trase foc în voie.
-Prostule! Nu cu ăla! urlă comandantul. Folosește tunul!

Féadel nu fusese rănit, pur și simplu stătea acolo, privind. Pe semne că își făcu în jurul lui un câmp de protecție, și pentru el cât și pentru turn.
Féadel își aținti privirile către tun, era prea târziu să-l oprească.
Tunul se declanșă cu putere, încăt toată zona se cutremură.
Féadel nu putu decât să sară în curtea interioară și să fugă.

-Bine ar fi să zbor acum! Da! Să am aripi! Asta îmi doresc! Ca să ajung repede la cimitir!!''
Clipe mai târziu, nu mai simți pământul sub picioare, auzi doar un șuierat în urechi și fâlfâitul unor aripi.

-Ha! Am reușit! se întoarse cu mare viteză prin aer, deasupra dușmanilor său.

-Prindeți-mă dacă puteți!

Apoi Féadel dispăru în beznă, iar armata nu dădu de urma lui.

Féadel dădu mai repede din aripi, înălțându-se amenințător. Parcă cuprins de nebunie că acum putea face orice cu puterea sa, făcu câteva tumbe prin aer până ce ajunse deasupra cimitirului.

''Bine... cred că aripile astea o să-mi trebuiască!''

Ateriză pe o alee în cimitir și se uită în jur. Vedea multe spirite rătăcite, cerând ajutor. Erau sinistre, încât și lui Féadel ii se ridică părul pe ceafă, în lumina Lunii ele erau ca niște spectre, suflete imperfecte, majoritatea erau copii și soldați care muriseră in 1911.

Întinse o mână către ele, în mână ținea talismanul său... în acea clipă, sufletele cât și toate entitățile se apropiară de el. Păreau mișcări digitale, se auzeau pașii lor, murmurând fiecare dorința de a trece pe partea cealaltă.
Féadel simți și forțe demonice, însă acelea nu se apropiară de el, fiidncă îl vedeau ca dreptate, ca mâna dreaptă a lui Dumnezeu. Oare așa să fi fost?

-Veniți Suflete Rătăcite! Eu sunt Gardianul vostru, o să vă arăt calea către Judecată! Nu vă faceți griji, nu o să se întâmple nimic cu voi!
Ochii lui Féadel prinseră acea roșeață malefică și spuse cu voce tare:
-Forțe demonice! Plecați de lângă spiritele păzite de mine! Nimicnicia o să vă aștepte! Plecați!

În cimitir se făcu liniște... prea liniște.
-Nu mișca! strigă o voce!
-Uh? Féadel se întoarse și văzu că era înconjurat de poliție.

''La naiba, cum m-au ajuns așa repede?'' privi în sus, erau câteva elicoptere, prea periculor să zboare, puterea aproape o pierduse cu salvatul sufletelor. ''Ops!''
-Voi nu renunțați niciodată? întrebă Féadel călcat pe nervi.
-Mâinile sus, altfel tragem! strigă comandantul.
Instantaneu, Féadel își ridică mâinile, ținând încă talismanul, strălucind în întuneric.

-Ești arestat pentru uciderea lui Alph și distrugerea ecosistemului...
-Asta-i tot? spuse eu cu un tupeu ironic. Mă gândeam că am distrus Universul de sunteți așa în grabă!
-Nu te mai prosti, târfă! strigă comandandul.
-Nu știți voi cu cine vorbiți aici! Nu mă puteți prinde!
Întinse o mână către ei, pământul se zgudui, crapă: era ca nisipul mișcator, înghițind tot. Astfel, poliția care veni după Féadel fuseră mâncați de pământul din cimitir.
Se lăsă iar liniștea. Féadel se îndreptă spre poartă.

-Oricum tot aici aveați să ajungeți, v-am dat un bilet gratis ca să fiți înmormântați! Nimeni nu mă poate opri!

Ajuns acasă, în zbor, se puse pe schelele din metal, privind orașul plin de lumini și adormit.
Privi Luna cum apune...

-Cum v-a apune Luna, așa v-a pune și Lumea!

Dar exact în acel moment un gînd îi fulgeră mintea!

''Nu e bine...Dacă Dumnezeu nu există atunci unde v-or fi judecate sufletele? Nu e bine deloc! Tot rătăciți v-or fi! Trebuie să rezolv asta! Dar cum? Nu... nu e bine! Ce pot face? Să i-au eu locul? Să judec eu? nu pot, nu sunt înzestrat cu așa ceva! Dacă nu există Rai sau Iad? Nu!'' gândurile îl disperă. ''Dar dacă există Dumnezeu? Cum să fac să dovedesc asta? Cum să fac? Vai de mine!''


Féadel avea dovezi că Dumnezeu nu există, însă religiile se opuneau: el trăia în fiecare om. El ura religiile, trebuia să facă un lucru revoltător pentru alții însă pentru el ar putea merge, astfel încăt Lumea să-și piardă credința.

''Nu, nu e bine nici așa! Înseamnă că dacă el există... iar atunci când o să mor... ce Judecată mă așteaptă? Iad sau Nimicnicie?''
Acest gând îl sperie de moarte.

''Asta înseamnă că moartea mea se apropie...''