Pe terasa vilei din Breaza, unde ne petrecem vacanța, așteptăm să răsară luna plină.
Toți ochii sunt îndreptați spre dealurile întunecate.

O lumină slabă se zărește de după vârfurile copacilor.
Răcoarea nopții ne înfioară, dar rămânem cufundați în tăcere...
Cuvintele ar tulbura vraja care ne-a prins în mrejele ei.

O geană aurie se întinde ca un arc deasupra culmilor împădurite, dar astrul e ascuns încă de pomii înalți.
Lumina difuză vine parcă dintr-o altă lume...

Simt în inimă un dor, o chemare pe tărâmul visului, al poveștilor cu zâne.
Închid ochii. Sub pleoape pâlpâie lumina unei candele.
Apoi, o poartă înstelată se deschide larg în fața mea... Pășesc ușoară ca un gând pe puntea argintie, simt o dulce amețeală...
O aură ireală mă învăluie ca-ntr-o vrajă de nedescris.

Un murmur de voci mă readuce la realitate.
Luna își arată acum chipul perfect.
E rotundă, surâzătoare, sporind taina nopții...

Greierii par vrăjiți asemeni nouă.
Mă întreb în gând, ce baghetă măiastră dirijează corul lor nocturn ?

Concertul se amplifică, pare că o atracție misterioasă leagă micile făpturi ascunse printre ierburile parfumate de astrul nopții...


răsare luna –
greierii îi înalță
un imn de slavă