Ideea că mîine o voi cunoaște pe doamna Nicolaescu îmi alungă somnul. Totdeauna am avut o admirație deosebită față de cei care, prin opera lor, se detașează de oamenii normali, simpli, preocupați de grijile zilnice, de lucrurile mărunte. Da, sunt chiar norocos că pot sta lîngă o poetă, că o voi auzi vorbind, că îi pot dărui o floare, că mă voi instrui și educa luînd-o drept model.
Adorm tîrziu, versurile unei alte poezii însoțindu-mi gîndurile pînă la poarta visului:
“Și aș trăi așa-ntr-o doară
Felinele să-mi țină loc de muză
Cînd dragostea etern ți se refuză
Și moartea nu te mai omoară”

A trecut greu prima oră de statistică. Parcă nu se mai termina. În recreație ne adunăm pe coridorul liceului. De la a IX –a D, iese din clasă o fată drăguță, cu părul împletit în două codițe, cu niște ochi mari și albaștri, de credeai că tot seninul cerului s-a adunat acolo. Are sarafanul cu o palmă deasupra genunchilor, o atitudine cel puțin îndrăzneață, regulile școlii fiind foarte severe în ceea ce privește ținuta noastră de elevi: băieții tunși scurt, uniforma cu emblema matricolă pe brațul stîng, capul acoperit cu o șapcă stahanovistă, iar fetele sarafan la jumătatea genunchilor, părul strîns sub eșarfă. Cu o altă ținută nu puteai trece de profesorul de serviciu, care ne întîmpina în fiecare dimineață la intrarea în liceu.
Privirile ni se întîlnesc, iar zîmbetul său îmi dă curajul de a o saluta discret cu mîna, avînd împresia că dorea să vină chiar spre grupul nostru.
- Lucia, vrei să vii puțin ? o strigă cineva dintre colegele ei. Se oprește puțin dezamăgită și îmi face cu ochiul, după care se întoarce și intră în clasă.
Am aflat cel puțin cum o cheamă.
Zbîrnîitul soneriei ne adună din nou în clasă, pregătindu-ne pentru prima oră de romană. Curînd se deschide ușa și doamna Nicolaescu intră în clasă cu un surîs jovial, care ne cucerește pe loc.
Ne invită să ne așezăm și începe să strige catalogul.