Îmi reamintesc toate aceste întâmplări aici, în foișor, pe băncuța mea și a Fabiolei, dar nu cred că fac o impietate. Anelie a însemnat atunci pentru mine cântecul de lebădă. Și întotdeauna ultimul act lasă un gust de împlinire pentru toți cei care îl trăiesc. Mă întrebam alături de ea pe drumul spre mare cum se depănase firul ursitoarelor în cazul nostru. Cum iată, după numai un an de când ne cunoșteam, ne îndreptam amândoi spre o aventură la care orice bărbat și orice femeie visează: iubirea macerată în zile și nopți la marginea mării. Micuța localitate nu avea hoteluri și particularii erau cei care făceau pe atunci bani frumoși în sezonul estival. Deși mie, personal, mi-ar fi plăcut să stăm într-o căsuță pescărească, modestă, m-am gândit la confortul pe care orice femeie îl dorește, ascuns între pliurile inimii. Ca pe o împlinire a statutului ei, pe care tot noi, bărbații, i l-am conferit: acela de regină. Ne-am cazat la o vilă modernă cu toate facilitățile. De pe terasa camerei noastre cerul picta marea și plaja cu scăpărări de amurg fantastice. În acea primă seară ne-am plimbat fără țintă, ca doi exploratori în căutare de senzațional. Și l-am descoperit într-un mic restaurant pescăresc chiar pe plaje. O briză moale vălurea papura și trestia abil modelate, ce îmbrăcau restaurantul cu o platoșe foșnitoare. Am mâncat, privind din când în când spre întinderea mată a mării. Soarele se prelingea ca un cataif siropos peste orizontul ce sculptase în alb câteva vase ce așteptau dincolo de rada portului. Am coborât apoi pe plaje pentru a asculta respirația mării sub siajul vântului. Nisipul era primitor, căci peste zi se legase la ochi cu năframa toridă a soarelui, jucându-se de-a v-ați ascunselea cu cearșafurile și umbrelele multicolore și acum se răcorea, pierzându-se la răstimpuri sub degetele valurilor ce se spărgeau domol.
- Sunt atât de fericită și mă simt atât de liberă, mi-a șoptit Anelie. Vreau să-ți dansez! Aici! Sub domoala aplecare a zilei. Când ai să te obișnuiești cu mine, vei vedea că am în sânge dansul. Nu găsesc însă o explicație logică. Ai mei sunt antitalent, nu i-am văzut nicicând dansând. Măcar o dată! Eu, în schimb, sunt tot timpul sub robia sunetelor, a ritmului și a mișcării. Ele și respirația mă mai țin în viață!
Avea o rochie albă, plisată, foarte scurtă, cu spatele gol, ceea ce scotea în evidență și mai pregnant arămiul pielii ei în acel amurg trandafiriu. A început să facă volute ca un pescăruș ce caută o stâncă pe care să se așeze după un zbor obositor. Intra cu tălpile-i minuscule sub spuma valurilor, apoi se răsucea spre nisipul care lacom îi îngropa ocrotitor gleznele. Mi-a făcut semn să vin spre ea. Să o însoțesc în plutirea aceea scăpată parcă din magnetismul polilor tereștri. Dar nici eu nu eram, din păcate, un as în candoarea dansului și prima dată am refuzat-o cu un gest blând. S-a apropiat de mine cu mișcări lascive, tot mai provocatoare, chemându-mă ca o hetairă amăgitoare. M-a înconjurat de câteva ori cu pași stinși, apoi a început să-mi ciufulească părul, chemat și el din când în când la dans de aripa moale a brizei ce se întețise. S-a aplecat și mi-a șoptit la ureche, răscolindu-mi toate simțurile, ca atunci, demult, Fabiola, în momentul legământului de sânge:
- Vino, vino cu mine în apă! Am să-ți arăt cum cântă marea sub trupurile noastre...
M-am ridicat ca sub o hipnoză dulce și am intrat în mare. M-a cuprins cu brațele amândouă și am răscolit furibund cu tălpile nisipul, tulburând somnul apei. M-am lipit de trupul ei, care frigea. Peste mare cobora un murmur nedefinit și am privit în larg. Marea căpătase sclipiri violacee. Uneori, parcă se întrista sub limbi cenușii de foc, alteori strălucea în cercuri ca flăcările de pe comori. Mi-aș fi dorit ca din larg că poată ajunge până la noi un leviatan magic. Să ne cuprindă și să plecăm prizonieri în peștera trupului său, ca într-o incantație tanatică, eternă.
Am ascultat glasurile nopții o vreme, dar mult mai puternic era glasul sângelui ce urca din stirpea noastră, care ne îndemna să ajungem mai repede în intimitatea visată îndelung. Acolo, în camera singurătății noastre, devorând cu lăcomie minutele, secundele, am descoperit fiecare sublima dorință. Atunci mi-a șoptit ceva, care m-a înfiorat:
- Darius, n-am mai dezbrăcat niciodată un bărbat...! Lasă-mă să o fac, ca și cum aș descoperi o comoară bine ascunsă. Tu, desigur, ai mai săvârșit de multe ori acest ritual, cu alte femei...dar eu sunt ca o copilă lacomă, care intră într-o grădină și nu știe din ce să se înfrupte mai întâi. Învață-mă, te rog! Învață-mă să gust din cel mai dorit și ascuns fruct al acestei grădini...
Mă aflam acum în fața unei situații nemaiîntâlnite, în ciuda anilor care mi se topiseră pe sub cutele frunții ca un jeleu parfumat, dar dureros de amar. În perioada depoului de locomotive, când mă așezam lângă trupul unei femei trebuia să mă mulțumesc cu micul dejun, mai bine zis cu resturile lăsate de alții, prietenii mei, băieții de cartier. Fabiola îmi dăruise în acele trei nopți doar desertul trupului ei, felurile principale fiind savurate însă de acel Zimmerman nesuferit gândului meu. Acum Anelie mă așezase în fața unei cine exotice, din care nu mă mai înfruptasem până atunci. Sub luna ce-și dezgolise prin fereastră sânul crud, castitatea ei mi se oferea și eu trebuia să mănânc fără lăcomie, cu gingășie, cu multă înțelepciune, fără să pierd nicio picătură din ambrozia acelei clipe. Ce nu știa Anelie era faptul că și eu încercam pentru prima dată în viață să sfâșii aura de taină a învelișului unui astfel de fruct. Să dezghioc pojghița aceea sacră, dincolo de care pârâul rubiniu și năvalnic al virginității ei aștepta să se reverse în oceanul planetar. Când ne-am contopit unul în altul ca două aliaje într-un lingou de aur, de lângă trupurile noastre aburind de emoție s-a înălțat cu aripi de foc pasărea Porphirion, pictând cerul cu stele. Noaptea aceea a fost ca o rodie ce și-a picurat zeama roșiatică peste noi doi, amestecând-o cu sângele de pe buzele noastre mușcate sălbatic. Am auzit-o într-un târziu psalmodiind trist:
- De ce te-ai născut atât de devreme, Darius? De ce?
- Fiindcă nu știam când vei apare tu în lume și am crezut că e mai bine să învăț tot ceea ce viața îți poate oferi, înainte de a te întâlni, ca apoi să-ți arăt totul pe îndelete. Să cunoști fiecare lucru în splendoarea lui, prin prisma experienței mele.....
Când ne-am trezit a doua zi de dimineață, Anelie a scos un țipăt, văzând cearșaful de sub noi pătat de mica jertfă a acelei nopți.
- Ce-o să-i spunem proprietăresei? m-a întrebat ea înfrigurată, înroșindu-se ușor.
- Ce să-i spunem, adevărul! am izbucnit eu într-un râs molipsitor, care a cuprins-o și pe ea.
Dar, cum femeile știu mereu să însăileze fapte numai de mintea lor scornite, i-a spus d-nei Dulugeac că se tăiase aseară pe dig într-o scoică și în somn rana a început să supureze. Când am plecat în acea dimineață la plajă, bătrâna noastră gazdă, trecută prin sita deasă a vieții, m-a privit peste umărul lui Anelie cu acea expresie care ar fi vrut să-mi transmită franc: „Stai, liniștit, domne’, știu și eu ce se poate întâmpla când un armăsar bătrân priponește o mânzoacă nepotcovită încă...!”.
Zilele petrecute pe plajă creșteau ca ochiurile acelui năvod care odată ce te cuprinde nu-ți mai dă drumul spre libertatea anterioară. Știam că de atunci gărzile mele nu vor mai însemna jurăminte false aruncate ca niște greieri în iarba minciunilor femeilor ce încă mă doreau. Că voi aștepta ca fiecare gardă să treacă ca un fulger peste câmpia văratică și să o pot strânge din nou în brațe pe Anelie. Așa cum simțisem demult, tare demult, că Fabiola era mai prețioasă decât aerul pe care-l respiram, știam acum că n-am să mai pot trăi fără Anelie. Că va trebui să rup cu unghiile încrâncenării orele din trupul putrezit al timpului meu și să încerc să-l fac să stea pe loc. Privirile lacome, de multe ori obraznice, ale bărbaților din jurul nostru pe plajă mă făceau să nu mă mai simt deranjat, ca la început. Dimpotrivă. Lucru pe care cu intuiția ei feminină Anelie mi l-a dezvăluit într-o zi.
- Nu-i așa că ești mândru de captura ta?
- Ce captură? am spus eu cu o inocență îndelung meșteșugită.
- De faptul că ai lângă tine o femeie ca mine, care iată, smulge priviri și oftaturi din atâtea piepturi spartane...
- Cred că te înșeli, i-am răspuns eu, căutând să par eliberat de acea aură pe care voia să mi-o așeze nedorit pe creștet.
- Nu, nu trebuie să mă minți! Se desprinde din toată ființa ta că te consideri un om care poartă în palme o comoară. Se vede asta din felul în care mă privești, cum îmi vorbești, cum te asiguri ca nicio scânteie din alte priviri să nu răzbată prin scutul geloziei tale până la mine.
Nu aveam de ce să mai neg, mai ales că alura ei copilărească, modul tandru în care mă răsfăța, mângâierile care armonizau gândul meu într-o compoziție picturală modernă mă făceau să mă simt ca un zeu pe pământ. Stăteam seara pe terasa camerei noastre și ascultam glasurile ce veneau de pe mare. Se întretăiau gâtuirile țipetelor pribege ale pescărușilor ce cădeau carbonizați în unda căruntă a apelor, sirene prelungi și îndepărtate, din care se prelingeau ultimele note ale dorului marinarilor de țărmul iubit. În șantierul de la intrarea în oraș ardeau miile de lumini ale navelor aflate în ranforsare. Umbre mărunte și agile de oameni care mișunau pe puntea umedă sub boarea ce cobora în vălătuci încolăciți dinspre mare. Un furnicar de hărnicie care contrasta evident cu arpegiile discografice ce alunecau pe străzile localității. O priveam cu nostalgie și cu o ascunsă durere cum bătea tactul melodiilor ce urcau spre terasa noastră. La vârsta ei fetele aleargă precum fluturii de noapte în armonia beată de culori a discotecilor. Iar eu o țineam aici, pe o terasă, fiindcă îmi era rușine să mă afișez cu ea printre perechile ce tulburau cu armonia pașilor lor tăcerea nopții. Am hotărât atunci un lucru pe care câteva ore mai târziu aveam să-l regret amarnic, dar impulsul primar a fost mai puternic decât rațiunea.
- Anelie, îmbracă-te!
- Unde mergem? Am mâncat deja!
- Mergem să dansezi...să dansăm...
- Unde? Unde? a izbucnit ea într-o frenezie verbală, căreia nu i se mai putea opune niciun baraj.
- La discotecă! Unde altundeva? Peste două zile plecăm și seară de seară te-am ținut aici pe terasa asta pustie, nesuferită, sau ziua doar pe umerii tăcuți ai plajei.
- Faci tu asta pentru mine?
- Da, fiindcă vreau să fii pe deplin fericită după ce vor trece aceste zile și ne vom întoarce, tu în camera ta de cămin, eu în singurătatea pereților mei de gânduri...
- Știi bine că nu va mai fi așa! Va trebui să treci de poimâine două persoane la întreținere, fiindcă nu am de gând să te mai las singur. M-am învățat să mă trezesc sub castanii din ochii tăi și mai ales să nu adorm fără să ascult o poveste.
Încercasem dureros de trist să prelungesc agonia amintirii Fabiolei și îi depănasem într-o seară o poveste știută de demult, și de atunci trebuia să intru mereu în atmosfera celor 1001 de nopți.
Ne-am îmbrăcat pe fugă și am năvălit în spațiul încărcat de fum și decibeli al discotecii ca doi refugiați din calea ploii. N-am ținut nicio clipă cont de privirile celor din jur, de șoaptele lor care poate răstigneau relația noastră, ostracizând-o în afara societății. Am încercat să fiu un dansator care să facă față ritmului nebunesc , pe care Anelie și-l impusese. Pe la ora două noaptea, mi-a șoptit candid:
- Hai să ne plimbăm pe plajă! N-am făcut niciodată baie în mare la ora asta...
- Dar bine, este târziu... plaja este pustie. Nici măcar restaurantul pescăresc nu mai este deschis.
- Cu atât mai bine! Vom fi numai noi doi...
Am ieșit pe străduța ce se termina cu o potecă strâmtă, ce dădea spre cele zece trepte îngropate sub mantia de nisip a plajei. Am trecut pe lângă micul restaurant pescăresc, în care liniștea își făcuse un cuib prielnic. Marea părea că suspină pe sub porticul de întuneric, ce îi cuprinsese mijlocul argintiu, reflectând chipul palid al lunii pe valuri. Ne-am plimbat, dar nu i-am permis să se dezbrace și să se dăruiască goală mării. Dintr-un sentiment de premoniție, care nu peste mult timp s-a transformat în rece realitate. Pe plajă au apărut trei siluete care s-au apropiat de noi. Când au fost destul de aproape de noi, am recunoscut acel rânjet care în fumul dens al discotecii mă paralizase la un moment dat prin aroganța cu care parcă mă blama fără vorbe. Nu aveau mai mult de 18-19 ani, dar erau niște lupi tineri, lacomi și necruțători. Așa sunt puiandrii ce ies pentru prima dată pe urmele prăzii. De aceea cu unii ca ei un vânător bătrân ca mine trebuia să adopte o tactică specială într-o confruntare directă.
- Ia uite cine se plimbă sub clar de lună...! Porumbeii cei noi din discotecă...! rostise cel care era probabil tartorele lor.
Anelie s-a prins deznădăjduită de brațul meu. Întotdeauna în astfel de situații cea care riscă enorm este femeia. Bărbatul poate scăpa cel mult cu o chelfăneală zdravănă, dar ea poate fi umilită pe viață, distrusă psihic, fără putință de vindecare.
- Băieți, băieți, am încercat eu să destind atmosfera, privind în jur cu neputința celui care nu găsea niciunde un ajutor cât de mic. Hai, nu fiți patetici! Vă fac cinste în noaptea asta...
Am încercat să umblu la buzunarul din spate al pantalonilor de vară și să ofer cu generozitate banii pe care-i mai aveam pentru cele două zile rămase.
- Ușurel, ușurel tataie, că nu suntem ultimii milogi de pe stradă! Vrem doar să o întrebăm pe turturica asta de ce stă lângă un smochinit ca tine! Atât! Și pe urmă, evident, să ne distrăm un pic. Așa, ca să vadă și ea diferența dintre tine și noi!
Eram sigur că noaptea aceea se va termina rău și nu găseam în mine pârghiile necesare pentru a opri acel cutremur devastator ce se profila sub tălpile noastre ce se afundau în pâcla de nisip fraged și încă destul de cald. Existau trei posibilități de a scăpa de acel asediu nemilos. Toate însă neviabile. Poteca ce ducea spre discotecă era blocată de cei trei haidamaci. Mai aveam plaja de partea noastră. Dar după câțiva metri alergați pe nisipul extenuant ne-am fi prăbușit ca într-o mlaștină mortală. În spatele nostru luna își ferestruise obrazul sub spuza unui nor, temându-se parcă să mai privească supliciul nostru. Nici marea nu putea fi un refugiu perfect. Băieții aceia erau localnici, oameni ai apelor. Iar marea era acum ca un tuci de catran așezat pe pirostriile nopții. Unul dintre cei trei a încercat să o prindă de mână pe Anelie și s-o tragă spre ei. Am intervenit, dar în aceeași clipă a urmat gestul regizat perfect de cei trei. Cel care îmi rânjise sarcastic a expediat un croșeu ce s-a sfărâmat ca un val de digul bărbiei mele. N-am căzut, fiindcă aveam încă o construcție atletică, masivă. Am simțit în gură un gust sălciu-sărat. Același pe care-l mai simțisem demult, dincolo de pânza de păianjen a adolescenței. O picătură de sânge mi-a topit buzele uscate. O amintire rea dintr-un trecut dureros m-a năpădit și atunci doctorul Paraschivescu a redevenit Darius, bătăușul notoriu din spatele depoului de locomotive. Am urlat nefiresc, înfiorând crestele înspumate ale mării ce se prelingeau peste țărm. M-am repezit cu capul înainte, cuprinzându-l pe acel nemernic cu ambele brațe de mijloc. Nisipul scâncea, răscolit ca un ou răscopt sub pașii noștri. Simțeam respirația acelui nemernic, luat prin surprindere de mișcarea mea îndrăzneață, pe care-l purtam aproape pe sus ca pe un berbec pentru a da o lovitură finală unei porți de cetate asediată. Când ne-am prăbușit peste trepiedul aflat la intrarea restaurantului pescăresc, acela pe a cărui tablă neagră ospătarii scriau în fiecare dimineață meniul zilei, l-am auzit pe cel de sub mine icnind sub greutatea mea. Băiatul rău al mahalalei Rahova a redevenit în aceeași clipă doctorul chirug renumit. Cu o exactitate medicală fantastică am calculat intersectarea diafragmei cu plexul solar al victimei mele. În acel punct, peste alcătuirea flască de carne, sub care cutia toracică se golise de conținutul de aer, datorită impactului dur cu solul, pumnul meu tare ca un mai i-a dat lovitura decisivă. L-am auzit horcăind greu. Dacă ar fi fost ziuă i-aș fi văzut fața învinețindu-se, devenind apoi treptat un lințoliu tragic. M-am aplecat și i-am scrijelit cu pironul de foc al glasului pe tăblița cerată a urechii:
- Nu încerca să te ridici! Te vei axfisia! Încearcă să respiri egal...rar....Și nu te ridica de jos, dacă vrei să mai trăiești!
În aceeași clipă, am zărit fulgerul unghiilor strălucitoare ale lui Anelie, încurajată acum de nebunia mea, îndreptându-se spre fața celui ce voise să o tragă de lângă mine. Urletul lui nefiresc a umplut noaptea de alte spaime. Când cei doi au văzut că tartorul lor se află tot la orizontală, au luat-o la fugă spre discotecă, strigând nopții ce nu voia să-i asculte: „Te vom căuta mâine prin toată stațiunea! O să-ți mâncăm bojogii, boșorog nenorocit!”.
Nu mai aveam de ce să mă tem. Strigătele lor erau ale acelor viteji care, de obicei, se arată după război. Ne-am urcat în mașină și am plecat tulburați spre vila doamnei Dulugeac. Am hotărât în noaptea aceea că era mai bine să ne scurtăm sejurul. Deși Anelie era convinsă că, dacă a doua zi vom face o plângere la Poliția locală, totul se va rezolva. Dar știam mai bine decât oricare altul, grație copilăriei mele sordide, că pe fundul mlaștinii sociale cele trei lipitori care ne atacaseră noaptea trecută erau înconjurați într-un soi de Cosa nostra primitivă de alte broaște râioase îmbrăcate în uniformă de polițiști. Eram pe un teritoriu străin și n-am fi făcut decât să învolburam și mai mult apele. Dimineață la ora 5, când gazda noastră uda straturile de lalele și trandafiri din curtea vilei sale, am plecat spre București, motivând un telefon alarmant de familie. Și, cum legile lui Murphy se aplică în tot timpul și în tot locul, când am ajuns la București, Anelie m-a rugat să trec pe la cămin să-și ia o serie de schimburi. Voia să se țină de cuvânt și să se mute cu mine. S-a întors tulburată. Primise din Franța o telegramă. Mama ei făcuse un al doilea preinfarct.
- Mergem împreună! mi s-a adresat ea voluntar.
- Cum adică mergem? Eu...? În ce calitate?
- Nu știi în ce calitate? Înseamnă că cele cinci zile de la 2 Mai au fost doar o repetiție pentru o premieră ce nu va avea loc niciodată? Te înșeli! Vei merge în calitatea pe care ți-am conferit-o eu din prima zi, când te-am zărit în aula de la Cluj. Iubitul vieții mele! Și nu vreau să mai aud scuze ieftine. Plecăm vineri și ne întoarcem duminică. Nu stăm decât trei zile. Þi-am spus că relațiile mele cu părinții nu sunt dintre cele mai bune. Dar am datoria de fiică să fac totul până la capăt. Chiar dacă nu-mi convine asta!