Scara îngustă ce urcă spre pod m-a fascinat toată copilăria.
La capătul ei se afla o ușă scundă, misterioasă, ce îmi înaripa fantezia și în același timp mă umplea de fiori, neștiind ce se află în spatele ei.
După ce au murit bunicii, casa a stat o vreme goală, vînzîdu-se mai tîrziu la un preț de nimic, bătrînețea ei salvînd-o apoi pentru mine, astfel putînd să o răscumpăr la un preț ridicol.
Se află ascunsă printre dune, la Marea Nordului, iar vremea aspră și vînturile puternice au contribuit la înmulțirea ridurilor ei, pe care atît le iubesc.
Seara stau pe întuneric la fereastră și urmăresc freamătul valurilor argintii, care în lumina lunii se leagănă moi, iar casa scîrțîie și oftează sub mîngîierea vîntului.
Tot amîn drumul spre pod, scara avînd încă aceeași fascinație asupra mea, ca în timpul copilăriei.
Astazi m-am hotărît să deschid ușa misterioasă, astfel că, înarmîndu-mă cu o lanternă, pornesc spre scara veche. Treptele înguste scîrțîie sub pașii mei și caut cu degete nesigure cheia în buzunarul de la fustă. Ajunsă sus, învîrtesc cheia în broască, aceasta pocnind cu un zgomot care-mi pare că se-aude în toată casa.
Împing ușa cu vîrful piciorului și intru, strecurîndu-mă printre firele de păianjeni ce mi se lipesc de păr. Podul este foarte mare, se întinde pe toată suprafața casei, iar bîrnele înegrite se împreună sus, ca un turn de biserică.
La capătul podului zăresc o ferestruică rotundă și murdară prin care lumina încearcă zadarnic să arunce o privire curioasă înăuntru.
Podul este plin de cufere, dulapuri vechi, o oglindă ovală de înălțimea unui om, prăfuită și opacă, reviste îngălbenite, un cărucior de copil cu roți foarte mari și un gramofon cu un disc uitat sub brațul răsucit.
Întorc de cîteva ori manivela și discul începe să se rotească, iar din pîlnia neagră o voce melancolică se-aude cîntînd, lungind cuvintele și parcă o recunosc pe Edith Piaf, în La Mer.
Îmi ridic poalele fustei care se tîrăște prin praf și încerc să împing un cufăr spre ferestruica rotundă.
Fără să observ, răstorn un tablou ce sta rezemat în spatele cufărului. Uit de ladă și toată atenția mi-o atrage tabloul desenat fin, în creion.
Șterg cu poalele fustei pînza prăfuită și alunec încet pe podia, rămînînd în contemplare. Ce văd, mă uimește, un fior mă cuprinde și acum știu de ce am avut tot timpul reținerea să urc aici:
Femeia care se uită fericită și plină de așteptare undeva în depărtare seamănă foarte mult cu mine, este îmbrăcată cu o rochie cu volane și are pe cap o pălăriuță mică, albă, de care atîrnă un voal spumos, drapat artistic pe umeri.
Se reazemă de un bărbat chipeș, și el ferchezuit, și totul arată a fi un tablou de nuntă. Mă duc cu tabloul la fereastra rotundă să văd mai bine personajele, pentru mine atît de familiare. Femeia are trăsături obișnuite, nu este o frumusețe, dar ochii, ochii sînt adînci, plini de o anumită cunoaștere a lumii și a vieții, o duioșie se revarsă din privire și îndulcește trăsăturile puțin rigide. Pictorul a reușit din cîteva trăsături măiestre să obțină exact expresia acestui chip plin de așteptare știută, duioșia reflectîndu-se pe întreaga față dînd privitorului o senzație de comunicare mută.
Undeva, în spate, cîteva umbre trase artistic cu creionul amintesc marea și cîteva dune de nisip. Reazem tabloul de un stîlp de lemn și deschid cufărul greu în speranța să aflu mai multe despre personajele din imagine.
Într-adevăr, găsesc în cufăr o pălăriuță cu un voal nesfîrșit, pusă deasupra unei rochii, cîndva albă, niște mănuși din dantelă și o invitație cu litere aurite, îngălbenită de vreme.
Fără să stau pe gînduri, mă dezbrac și trag rochia albă peste cap. Bag mîinile în mănușile dantelate și-mi așez cu degete pricepute pălăria cu voal.
Mă duc la oglinda ovală și în sticla prăfuită văd o siluetă identică cu cea din tablou. Întorc capul să privesc încă o dată pictura, dar femeia din tablou își pierduse aproape conturul ca după căteva secunde să dispară definitiv în lumina prăfuită, a becului din tavan.
Mi se păru normal să fie așa, podul căpătă dintr-o dată altă culoare, pînzele de păianjen dispărând, iar prin fereastra curată un val de lumină-și făcu simțită intens prezența; vrăjită, dansez cu pași ușori pe scîndurile lucioase, învîrtindu-mă într-o sală goală.
Bărbatul din tablou pășește acum la marginea mării și vine cu pași largi și cu mîinile întinse spre mine.
Este Jules.
Îmi înfășor voalul lung pe brațul stîng și, mînă în mînă, pășim prin nisipul ud, valurile spargîndu-se la picioarele noastre, într-o spumă fină.
…Mergem să ne întîlnim cu un prieten, un pictor care ne va desena un tablou în creion, pentru nunta noastră, care este mîine.