poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-06-08 | |
Basmul mitteleuropean al secolului XX
(Revoluția antiimperialistă și Ferdinand I) Prin câte disperări trec și prin câte voi mai trece cu inima atât de rece... Mă simt eu european?! Nu am firea, nici fărădelegea unui conchistador... Noi, românii, avem de dus o povară, un blestem de-a fi mai mult decât oricare dintre vecinii bătrânului Continent. Românii reprezintă, după opinia mea, încă de la origini, acea matcă etnică a stabilității Europei. Servim ca exemplu și celților și germanicilor; și ungurilor și secuilor; și vandalilor și slavilor; și bulgarilor și turcilor... ca să se fixeze și ei definitiv într-o regiune a Eurasiei cât mai vestică. Când iubește, bărbatul valah nu pârjolește pământul vecinilor. Ci îl seamănă pe al lui în văi și câmpii, lăsându-și sălașurile sau stânile. Se întoarce însă înspre ele ca să-și adăpostească familia, urmărită pe timpul invaziilor, în cele mai sigure forturi de rezistență oferite de natură. Când iubește, femeia valahă se-aprinde la față, își imită soțul în lupte ca să-i arate cum trebuie s-o apere. Și-n mileniul al treilea românii constituie micro-Terra în mijlocul Europei. Căderea “Cortinei de fier” ar fi putut dezvălui, prin decalajul Occidentului față de fostul bloc al comunismului nerusesc, un fapt: crunta realitate a cauzalității sale istorice, de numai câteva decenii. Nimeni nu a vrut să știe cine ne-a adus în înfundătură, că singuri nu ne-o puteam face așa de rău... Povestea începe de prin 1914. Toți ripostează. Toți înghit în sec la auzul acestui an. Dar cu el a început cultura secolului al XX-lea. Până atunci se prelungise imperialismul. Povestea are și un rege. Și o regină. Un neam supus, un neam dârz. Un neam care n-a intrat în război vreme de doi ani, până n-a fost provocat de martirii Ardealului. Da, ca în basme, oștenii și comandanții ardeleni trebuiau să nu se lupte pentru rege și regină, ci pentru împăratul crud al Vianei, al vinei învrăjbirii neamurilor între ele. O pauză metatextuală în acest basm este necesară : în 1862 un alt împărat de la Viana, gata să-și piardă tronul după revoluțiile din 1848-1849 îi face pe toți voinicii și înțelepții părții câmpenești ai imperiului să lase armele, să devină mari curteni, prinți și să aibe și ei onoarea unei noi capitale federale (sau dualiste), mai în aval de Dunăre. Aceste spații ale Centrului Europei, lăsate de Dumnezeu fără deschidere la mare, au făcut legea peste un sfert de Europă din 1862 până în 1914. Nimeni nu le spunea nimic, ei continuând valsul vienez cu execuții, deznaționalizări, spirit cazon inuman... Un spațiu mitteleuropean al colonialismului. Un spațiu în care husarii se cred zmei paralei. Nici un voinic nu se-arată să le țină piept. Așa-i istoria, când conceptul de spațiu vital este brevetat înainte de a fi inventat măcar... Balcania, o cenușăreasă de la Sudul Dunării, se burzuluiește în 1914. Coincidență sau nu, chiar atunci se urcă pe tron regele de care va fi vorba-n poveste. O să vedeți de ce nu-i dăm încă nume. El nu-i de acord cu manierea balcanică de revoltă. Va arăta că se poate și altfel lupta cu Viana. Basmul se tensionează înainte de incipit. La Sarajevo. Un tărâm al Gheonoaiei stăpânit de scorpii. Balcania, din care face parte, este prinsă în luptele intestine. Are două părți independente. Cam nestatornice în tinerețea lor, dar mândre. Bălgaria se bate cu pumnii goi. Mai mult în piept. Vrea și revanșe. Șerbia are și ea un mic regat. În rest, ar mai fi ținuturi croite bine, muntemigrene, Beznia-Harțegovina, Slove-Love-nia... zmeilor peste ele. Unul dintre fiii mumei zmeoaice, arhiducele Ferdinand, prințul-moștenitor al marii împărății de forțe antagoniste cade victimă unui atentat. Este împușcată și consoarta sa. Se pare că ei doi erau singurii zmei pacifiști, dar unui Dumnezeu din basme îi plac jertfele curate, mieii nevinovați. Deodată Balcania este acuzată, oficial, că ar fi “butoiul de pulbere al Europei”. Zmeii împărăției se pregătesc de intervenții rapide, de furtuni în deșert. Îi ajută și zmeii din Dacia lor Berlină. Fiindcă Beznia și Sarajevo este ținutul Gheonoaiei, adică oricum pârjolit și bătut de soartă, ei acuză direct pe slabii slavi occidentali, foștii lor șerbi de la Beograd de instigare și crimă de lezmajestate… Fiindcă oricum n-a început niciun basm, ci e doar antreul său, să spunem că atentatul ce declanșează primul infern european, prima Walhala, nu constituie o cauză suficientă pentru a conota ca agresoare o anumită etnie, un mic regat abia înființat, cum era cel al șerbilor de la Beograd, dar nici o parte din Balcania – tot teritoriul viitoarei Yugoslăbiciuni. Definirea agresorului de către bătrâna împărăție a Vianei a fost de la început o mascaradă. Un pretext de a distruge un regat pașnic și tânăr, pe care se lăudau că-l dezrobiseră de sub turci cu două secole în urmă. Balcania și Valahiile constituiseră mai demult puntea de legătură a Eladei cu Europa antică, a Imperiului roman și apoi bizantin cu ceea ce însemna deșert al strămoșilor zmeilor și al slabilor vecini răsăriteni – ce se băteau ca monștrii între ei, de milenii pentru... spațiu vital: slabii îi împinseseră spre vest pe zmei, iar aceștia, ajutați și de scandinavigatorii din Suez, îi catolicizaseră pe mulți slavi ca să-i împingă în tot Evul Mediu înapoi spe est. De aceea, “butoiul” cu explozii și gaze mortale n-a fost spart de Balcania, ci doar ca o afacere de familie, așa, ca la un simplu parastas dat de muma zmeilor în hăituirea hiloților, adică a șerbilor și altor slabi. Numai urmașii romeilor nu erau încă hăituiți, pentru că basmul lor încă n-a început. Butoiul din Sarajevo era umplut cu gaze – un conglomerat al descărcărilor etnice de la începutul până la sfârșitul secolului al XX-lea. Stăpânirea zmeilor a dovedit atunci că are fisuri serioase. În pofida apartului polițienesc-armat de husari, care-i devenise de un fanatism imperial ca într-un basm scris, nu oral ca acesta, intitulat Pădurea spânzuraților. Acum începe basmul, pentru că atentatul de la Sarajevo este deja legendă, o tâmpenie pe care istoricii o încarcă prea de mult cu sens, cauzalitate, pretext revanșard etc. Sarajevo este o legendă falsă. Este jocul întâmplării. Ca orice atentat, ieșea sau nu ieșea – aceasta era întrebarea... Însă zmeii tot aveau să se năpustească, iar slabii să se autovictimizeze. Un haos este orice război. Dar cine vrea să-i pună capăt, prin acte decisive, se cheamă învingător. Dacă războiul sau haosul tinde să fie mondial, atunci tot ceea ce vrea să-i pună capăt este o revoluție internațională. Altfel nu se încheie. Regele basmului nostru s-a urcat pe-un tron al vechilor romei (bizantini), chiar după uciderea acelui arhiduce Ferdinand. Tatăl său, care a domnit exact la fel de mult precum Carol cel Mare peste împărăția Daciei încă neberlineze, neîmpăcat la gândul că ar putea să aibă aceeași soartă, să fie omorât și el într-un atentat în propria țară, s-a ferit să intre în haos de partea zmeilor, a căror limbă de ger mare o vorbise înainte de a veni spre Gurile Dunării de pe la izvoare. Însă, de mare supărare pe zmeii de unde venise în tinerețe, a murit în vara lui 1914, spălându-se pe mâini, că doar neutru nu îl răbda inima să mai fie. Ajungând la această ipoteză, că războiului îi trebuie ca lovitură de mortieră în cască o revoluție internațională, nu las loc speculațiilor anarhiștilor. Nu cred că autorii basmelor, popoarele simple, au susținut vreodată că legenda se naște și din subminarea democrației. Ci din căutarea identității statale, a fiecărui tip cultural european. Niciun stat al Europei nu s-a croit printr-un act anarhic. Nici marota Yugoslăbiciunii, inventată de Tratatul de la Paris nu-i opera atentatului de la Sarajevo, ci al unor calcule. Republica Francilor, veche din 1789, Ițaria lui Garibaldi sau Dacia berlină a cancelarului Otto von Bismarck s-au creat și ele prin acțiuni antiimperialiste. Așadar își au basmul propriu în riposta lor națională, la presiunile hegemonice ale Vianei zmeilor, regatului British Museum. Crizele de isterie ale unor imperii (în bună parte napoleon de douăzeci de franci, țarinist-țărănist, prusac-proustian, sultănesc-anatolian și cel al acelei zmeoacei haizburdă) au condus, à la Michel Foucalt în Istoria nebuniei la netemperarea puterii lor contrarevoluționare. Nu mai zic de legendele vii ale revoluțiilor din 1821, 1830 sau 1848. Nu mai zic de revoluția ad-hoc dintre anii 1857-1859 din Dacia rediviva. Atentatul de la Sarajevo a fost mai mult o linșare publică a doi membri importanți dintr-o dinastie străveche a zmeilor. Păcat de pereche, fiindcă era singura mai umană de la Viana. Imperiul haizburd, devenit dualist și așa-zis “federal”, propaga duhul rău, minotaurin și de struțocămilă în tot mijlocul european. Acest duh rău le-a venit de hac la cei doi, prințului moștenitor al Vianei și nefericitei sale consoarte. Acel răzvrătit din viitoarea Yugoslăbiciune s-a comportat exact ca un Barabas, crezând că Sarajevo este o Masada a tuturor slavilor oprimați. Și a fost, în 1914-1918 dar și peste optzeci de ani. Mă străduiesc să transpun panorama crizei, sau funcției lui Vladimir Propp (era să zic Putin) – care constituie intriga basmului care începe abia acum. Seismul cultural, nicidecum politizat zgâlțâie pământul printr-o revoluție internațională pornită din Europa, cum a fost cea din 1916-1919. Împotriva oricăror zmei s-au pus în mișcare popoare. Lovitură de teatru! Ferdinand a murit. Trăiască noul Ferdinand I Întregitorul! Ultimul reprezentant al dinastiei zmeilor a reprezentat o țintă alegându-și în Sarajevo propriul mormânt. Vechiul Arhiducele Ferdinand s-a lăsat omorât parcă în semn de retragere reverențioasă în fața adevăratului rege al ultimului basm mitteleuropean, Ferdinand I de Hohenzolern. Acesta devine autorul de drept și de fapt al revoluției antiimperialiste europene și mondiale din tot secolul al XX-lea, în urma căreia statele lumii s-au vrut naționale, ieșind din alte suveranități sau hegemonii colonialiste. Așa începe și povestea adevărată a democratizării sistemelor politice. Și uniunile europene, tratatele, conferințele de neagresiune. Liga Națiunilor Unite, O.N.U sau Blocul nord-atlantic și-au avut precedentul în blocul mitteleuropean antiimperialist, pe care Ferdinand I a știut să-l antreneze spre câștigarea drepturilor legitime. Evoluția socială cerea și un Atatürk sau un Mahatma Gandhi al Europei. Acesta, în persoana lui Ferdinand I, n-a avut niciun predecesor, dar nici măcar urmaș de talia sa. Cu el se scrie ultimul basm adevărat al lumii, o istorie care mai rezistă și astăzi, în granițele adevărului – bineînțeles, dacă le înțelegem rostul. Ferdinand I a dat tonul revoltei întregii intelectualități, a ofițerimii din Imperiul dualist al zmeilor de peste Carpați. Ucranienii, bielorușii, cazacii zaporojeni (“albii” antibolșevici, înfrânți în războiul civil, apoi sovietizați) și polonezii s-au luat după el; nu mai vorbesc de ardeleni, cehi, slovaci, croați, sloveni, muntenegreni, democrați austrieci, germani și maghiari. Chiar și intelectalitatea rusească a primit un imbold să se răzvrătească împotriva ultimului țar, ucigând efigia inumană a imperialismului decadent – pe “vraciul” și farsorul Rasputin. Dinastiile muribunde și aparatele unor state imperialiste trebuiau subminate. Nu se ia în calcul nici astăzi aportul adus de intelectualitate la demararea acestei revoluții internaționale de la sfârșitul celui de-al doilea deceniu al secolului al XX-lea. În "Doctrina substanței" Camil Petrescu, un combatant mutilat pe front și un pacifist convins, a scris despre noocrație, despre puterea intelectualilor care ar putea să fie singura soluție a democrației. Ferdinand I Întregitorul a anticipat noocrația, de care se bucură prea puțin statele lumii chiar în momentul actual. Armata multietnică a zmeilor s-a măcinat pe dinăuntru. Principiile imperialismului cereau, prin tribunale militare care semănau cu Inchiziția, adevărate genocide în regiunile răsăritene dar și înspre Vestul imperial (față de italieni, slovaci, cehi, ardeleni, sârbi, croați, macedoneni etc.). Ele cădeau în seama ofițerilor proveniți chiar din aceste etnii, ca să dovedească marea lor fidelitate față de împărat. Internaționala Vienă era un internațional eșafod, mai mult decât iacobină în iraționala ei autodevorare a toleranței etniilor ei. De aceea fiecare an se deschide cu transmiterea televizată pe Glob a concertului vienez. Ca să se uite recviemul multinațional creat atunci. De la Ferdinand I al României se vor pune și impune granițele firești ale noilor state naționale. Exemplul pacifist dat și în războiul din 1877-1878 de familia regală a Hohenzolernilor, cel de a face conjuncția cu o armată rusească pentru respingerea unui imperialism anacronic, este actualizat de către Ferdinand I, prin multe tratative purtate cu Marea Britanie, Franța și Imperiul țarist. Cu ajutorul întregii armate și nații românești, chiar și basarabene, Ferdinand I și-a luat în serios rolul de apărător sau garant al viitoarei democratizări a Europei. Regina Maria, neobosită femeie intelectuală dar și asistentă socială, a căpătat, prin riscarea propriei vieți pe front, prin iubire, imaginea Comnenei. Ea a știut să se poarte cu totul deosebit față de Ecaterina Rusiei, împărăteasa-țărancă. Regina Maria este tipul împărătesei-intelectuală. Ambele au avut origine occidentală. Comportamentul lor, în schimb, a preluat foarte mult din constantele medii ale inconștientului colectiv, din mentalitățile încă tradiționale ale neamului condus de ele, român respectiv rus. Ca rege, Ferdinand I, a sfidat Puterile Centrale. Și-a dat seama, după doi ani de expectativă și neutralitate dorite de tatăl său, Carol I, că aceste Puteri belicoase reprezentau la un loc vechea Europă, o tendință retrogradă, pe când el ar fi garantul unei Europe a prezentului. Sfătuindu-se cu generalii armatei române, cu Ion C. Brăteanu, Nicolae Iorga și alți unioniști din fruntea partidelor, consultându-i pe liderii Partidului Național din Ardeal, acest întâi rege modern a ascultat glasul majorității și a acceptat intrarea în război. Din vara și toamna anului 1916 avea să se scrie cu sânge revoluția internațională. Ferdinand I este un conducător arhetipal al democratizării societății moderne, un erou invidiat, aparent uitat pentru totdeauna mai ales de către istoricii nemți și ruși. El este personalitatea cea mai reprezentativă a secolului al XX-lea. Și cel mai mare român. Acum, când se împlinesc nouăzeci de ani de la recunoașterea internațională și bineînțeles națională a meritelor sale, prin edificarea statului modern unitar român, ar fi momentul să se constate, fără nicio exagerare, că Europa actuală, configurația statală a unei jumătăți din Continent, este, de facto, opera sa. Lituanienii, estonienii, letonii, bielorușii, ucrainienii, cazacii de pe Don și din Kazahstan, tătarii, polonezii, cehii, slovacii, maghiarii, austriecii, slovenii, croații, elvețienii, cei din Bosnia-Herțegovina, Macedonia, Muntenegru au învățat din exemplul statului român și al lui Ferdinand I să militeze pentru atingerea obiectivelor statale, pentru independența lor culturală și politică. Cuplul regal format de el cu regina Maria a României constituie până astăzi un punct de referință al dragostei fără limite, al jertfirii continue pentru națiune și pacea mondială. Inteligența și inima lor au fost puse ca ofrandă prin ardere de tot pe altarul unei istorii ce s-a dovedit atât de crudă pe urmă. Iată acțiunea basmului pe care l-a amânat doi ani însuși Ferdinand I, ca să nu fie acuzat de nimeni că ar fi luat hotărâri neînțelepte și necurajoase : Lupta decisivă, repurtată diplomatic dar și pe toate fronturile se deschide cu o campanie antiimperialistă a armatei române. Ea nu a atacat, în mod intenționat, niciun obiectiv inamic din Bulgaria, pentru că de fapt dorea ca pretextul ei “ofensiv” să fie perceput ca inițiere a unei insurecții armate în toată Austro-Ungaria. Ceea ce n-au reușit francezii pe Marna timp de patru ani – să înainteze câteva zeci de kilometri pe teritoriul Puterilor Centrale, a reușit Ferdinand I atacând și cucerind un oraș după altul din extremitatea sud-estică a Imperiului austro-ungar. Subtextul ofensivei din partea sud-estică a Ardealului, eliberată în vara anului 1916, era pregătirea pentru o lungă și sacrificială apărare a integrității noastre statale. Ajutoarele francez și rusesc, insuficiente și descurajante, nu i-au făcut pe români să încheie un armistițiu rușinos, deși peste două treimi din teritoriu au intrat într-o iarnă germano-austriaco-bulgaro-maghiară. Apoi în alte șapte anotimpuri ale distrugerii și secătuirii economice în Þara Românească și mai ales în Dobrogea Mare, devastată de bulgari. Revoluția și-a mutat epicentrul la Iași sau mai exact pe frontul Carpaților Orientali și pe Siretul Inferior. Strategia apărării unui singur neam, al românilor aflați și-n alte provincii imperiale, va fi încununată cu victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz din 1917. Iată tot atâtea exemple de reînviere a conștiinței naționale pentru popoarele europene. Iată cât de greu se puneau bazele democrației, care avea să fie slăbită la maximum îndeosebi în deceniul al patrulea al secolului al XX-lea. Nu se recunoaște nici până în prezent cauza cererii armistițiului de către toți intelectualii și ofițerii Germaniei și Austro-Ungariei în noiembrie 1918 – nevoia unei democratizări statale rapide. Așadar și instaurarea democrației interbelice din Germania a luat ca exemplu modelul oferit de revoluția antiimperialistă condusă de Ferdinand I. “Albii” din Rusia erau și ei democrați, intelectuali și prea puțini burghezi. Prin exemplul acestor “albi”, antițariști încă de la început, s-a făurit și republica federativă Rusia după Perestroika. Implicit, Ferdinand I a devenit și garantul democratizării de sub comunism a Rusiei, un model pentru Gorbaciov. La fel, încă două democratizări, de după 1945 în R.F.G., iar apoi a întregii Germanii de după căderea zidului Berlinului își au un incipit revoluționar și de renaștere națională în făurirea statului național modern român la 27 martie, 1 noiembrie și 1 Decembrie 1918. Spaima Puterilor Centrale dar și a bolșevismului radicalizat apoi în stalinism și “Internaționalele” comuniste au fost, de fapt, un singur om, reprezentantul românilor de pretutindeni, Ferdinand I de Hohenzolern. De aceea suntem încă urâți, prin supraviețuirea unui arianism european, extins în ultimul deceniu chiar peste tot în Occident. Batjocoriți fără motiv și de rușii care ne-au luat tezaurul lui Ferdinand I, dar și de tot felul de “troici”, aranjamente și interese suprastatale europene, noi, românii, avem de fapt prestigiul unei micro-lumi revoluționare, tolerante și democratice, recunoscută prin Tratatul de la Paris, pe care l-am urgentat prin scurtarea cu ani buni a primului război mondial. Nedreptatea a început de-atunci și pentru noi, pentru că în loc să primim despăgubiri de război de la ruși, austrieci, maghiari, nemți, bulgari, turci, națiunea noastră a trebuit să plătească ea însăși despăgubiri. Oricum, zică oricine ce-ar zice, merita să plătim și istovitoarele despăgubiri de război ale Germaniei pentru tot ceea ce dobândisem în alipirea teritorială a Bucovinei, Maramureșului istoric, a Basarabiei, Transilvaniei și Banatului la regatul național român. Nu a existat pentru aceste provincii istorice vreo perioadă mai activă decât cea a anilor 1918-1940. Sfârșitul basmului sau intrarea sub teroarea istoriei are loc în 1930, prin întoarcerea ilegitimă, cu acte false a lui Carol al II-lea Uzurpatorul în țara natală. Democrația n-a contat nici în tinerețe pentru acest monarh cu orientări când socialiste, când liberale, nesătul de cult personal. Până în 1938 românii nu cântaseră în strune niciunui dictator. I-a învățat Carol al II-lea cum s-o facă... Dacă un moștenitor regal al României, Ferdinand I, a apărut pe neașteptate și a bătut drum de tânăr din Germania tatălui său (frate al lui Carol I) ca să scoată România din anonimat în secolul al II-lea, urmașul său abdicat oficial, Carol al II-lea ne-a târât în anonimat deplin, mai ales când am renunțat fără ripostă armată antisovietică la Basarabia. De fapt decapitatrea democrației prin punerea de guverne-marionetă între anii 1938-1940 avea să pregătească remorcarea țării noastre de către mașina de război germană. Caricatură monstruoasă și în viața de cupluri față de Ferdinand I, acest Carol al II-lea a destabilizat, prin lașități repetate, situația politică a României, neacceptând ca țărăniștii – care îl aduseseră în țară – să mai treacă la guvernare vreodată. Complexul oedipian (antițărănist) era dublat și de aversiunea față de propria mamă, pe care a făcut-o să moară în dureri sfâșietoare. Mussolini n-ar mai fi cucerit Albania dacă ar mai fi trăit Ferdinand I sau dacă măcar Carol al II-lea rămânea prin Odessa sau în excursii peste hotare. Basarabia n-ar mai fi primit, la întâlnirea Ribbentrop-Molotov-Ciano din 1939 o ofertă unică de-a redeveni gubernie, prin stalinizarea ei de după 1940 când s-a înjumătățit brusc populația românească dintre Prut și Nistru, în special prin deportări în Siberia și transferări de populație rusofonă. Ardealul de Nord și de Est a fost tranzacționat ca într-o relație de vasalitate între dictatorul Horthy (dezavuat și înlocuit de maghiari încă din timpul războiului) și Hitler. Bucovina nordică nu fusese nicicând pământ rusesc. Faptul că era cedată de către germani sovietizării lui Stalin, putea să-l facă pe Carol al II-lea să mediteze la politica lui externă ambiguă. Acesta este actul de umilire și de revanșă nemțească față de tot ceea ce făcuse în primul război mondial Ferdinand I : i se dădea lui Stalin un vechi “Land” habsburgic – spre administrare temporală, până la declanșarea peste un an a planului Barbarossa. Umorul negru al lui Hitler, dublat de șiretenia lui Stalin, s-au manifestat până în 1941 isteric, râzând de Carol al II-lea chiar și după abdicarea sa forțată: Basarabia, Bucovina și Þinutul Herței revin lui Stalin, însă întreaga Românie este adjudecată ca partea leului, adică de oamenii lui Hitler. Stalin îl cunoscuse pe Ferdinand I și vedea în Carol al II-lea și în regele Mihai I copii imperfecte ale predecesorului lor, pe care-l urâse de moarte pentru politica internațională democratică a acestuia. România nu s-a mai bucurat deloc de un conducător de prestigiu. Ferdinand I l-a lăsat urmaș pe Mihai I. Prin drept divin, dinastic, Carol al II-lea nici nu a existat pe tronul României. Gluma s-a îngroșat după 1945. Umorul negru pus la cale de către Stalin și Hitler în 1939 a fost continuat de farsa tragică a muribundului F. Roosevelt și umorul englezesc al lui W. Churchill. La Yalta și Postdam a fost compromisă total revoluția internațională din Europa. Acolo s-a dat dovadă de o contrarevoluție, de antidemocrație. Ferdinand I făcuse toate eforturile să devină ca românii, știind năravul germanic de-a se uni în (re)cucerirea spațiului vital. Englezii și americanii, în schimb, n-au făcut la un loc decât să dea înapoi ca racul de la nemți teritoriu vital pentru ultimul satrap european din istorie. Pe vechea peliculă ce-a imortalizat întâlnirea de la Yalta se observă râsul sardonic al tătucului Stalin, clătinându-se în valurile de mulțumire ale Mării Azov și din Marea Păcăleală Neagră a întregii istorii. Voia occidentală, mai ales a Statelor Unite a fost ca zarurile să fie măsluite, ca ele să facă jocurile în rest, în afară de Europa, ajungând forța politică mondială de astăzi pe cadavrele luptătorilor anticomuniști din aproape toată Europa. Stalin a căpătat orice stat ocupat de armata roșie. A luat drept cadou și Albania. N-a putut pune toată laba decât pe Yugoslavia lui Tito. Și aceasta nu pentru că nu i-o dădeau occidentalii. Ci din cauza lui Tito. Măcar dacă i se dădea Europa Centrală și de Est sub titlu de împrumut, pe un an-doi (cum îi dăduse Hitler o parte din Polonia, Basarabia și Bucovina), zece, douăzeci, treizeci... Însă termenul de rambursare a acestui “împrumut” nu a fost deloc precizat. “Reconstrucția” roșie prin comisarii și agenții Moscovei avea să fie demarată pe toate fronturile unde spiritul european al lui Ferdinand I lucrase, declanșând încă din vara anului 1916 revoluția antiimperialistă: zidul din centrul Berlinului, gulag siberian extins mult mai drastic în România și alte țări, înfometări programate (după cea interbelică a Ucrainei). Indiciul clar că Stalin îl dușmănise pe Ferdinand I mai tare chiar decât pe Hitler (pretins prieten până în 1941) este că a ordonat ca Ardealul să devină după 9 mai 1945 o simplă gubernie sovietică, ascultând de un comisar pus de la Moscova. Stalin a urmărit încă de pe când trăia Ferdinand I să-i uzurpeze acestuia rolul de artizan al unei noi Europe : a creat orașul Stalin, industrializându-l prin trasformarea I.A.R.-ului în “Tractorul”. Biserica Neagră îi adăpostea liturghia politică stalinistă extinsă pe plan mondial. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate