Păcatul


I

Strada Speranței

Imaginea ce se reflecta rece în ochii lui părea desprinsă din altă lume... . Era o zi geroasă în decembrie și el era într-un cimitir înconjurat de toți ai lui. Pe chipul lui împietrit nu se putea bănui nici măcar o urmă de suferință asta chiar dacă persoana de la care își lua rămas bun era tatăl lui mult iubit.
Fusese o iarnă uscată până atunci dar încă de dimineață fulgi mari și grei începură să acopere orașul. Gabriel privea undeva în gol în direcția gropii în care urma să fie coborât părintele lui. Imagini din trecut, din vremea când era încă un copil, îi veneau pentru câteva fracțiuni de secundă în minte doar pentru a se stinge la fel de brusc precum apăruseră. Cerul plumburiu plângea pentru durerea lui și fulgii de zăpadă creau o imagine mirifică la care el era însă orb. Aproape cincizeci de persoane în jurul gropii, toți îmbrăcați în negru și toți cu privirea împăienjenită de lacrimi dureroase. Toți în afară de el... .
Rămăsese singur. Din clipa în care va părăsi cimitirul și se va întoarce acasă va fi singur, singur pentru tot restul vieții... . O lacrimă de gheață alunecă pe obrazul lui alb ca zăpada a cărei răceală nu-l mai putea atinge. Simțurile lui erau cu desăvârșire adormite și el știa că încă nu înțelesese exact ce se întâmplase. Nu dorea să plângă sau să se elibereze de durere în vreun oarecare fel, nici nu mai era sigur că simțea vreo durere. Cineva de lângă el îl luă de mână cu afecțiune. Își întoarse extrem de încet privirea în acea direcție și o văzu pe Felicia privindu-l plină de compasiune și teamă. Își dori să o îmbrățișeze, să-i mai simtă o dată aproape părul blond și moale care mirosea întotdeauna a flori proaspete de liliac dar se abținu. Totul se terminase între ei și, dacă ar fi știut la ce se înhamă atunci când avusese stupida idee de a fi doar prieteni, ar fi alergat cât mai departe scutindu-se astfel de chinul de a o vedea în fiecare zi. Felicia se apropie de el zâmbind afectată și îi șopti la ureche cu vocea ei blândă și catifelată:
- Îmi pare atât de rău..., dacă te putem ajuta cu ceva nu uita că suntem lângă tine.
Îi mulțumi din priviri încercând să ascundă proaspăta durere ce-i fusese provocată de privirea și cuvintele ei.
Preotul se opri și atenția tuturor se îndreptă asupra lui. Slujba se terminase și omul bisericii dorea să spună câteva cuvinte care să aline îndurerata familie. Tot ce mai rămăsese din acea familie era el. Își concentră privirea asupra bărbatului în sutană care ținea în mână câteva foi albe. Un tânăr din apropierea omului bisericii îi întinse o pereche de mănuși pe care acesta le luă cu recunoștință pentru că mâinile i se albiseră de frig. Vorbi apoi cu o blândețe pe care Gabriel nu ar fi bănuit-o niciodată și se trezi ascultându-l cu atenție:
- Iubiți credincioși, ne-am adunat aici în aceasta zi în care Domnul a hotărât să ne luăm rămas bun de la cel ce a fost Mihai Apostolescu...
La auzul numelui câteva suspine se auziră mai puternic întrerupând monologul omului bisericii. Acesta așteptă cu răbdare până când se făcu din nou liniște apoi, aruncând o privire scurtă cerului, încă aceiași fulgi mari care dăduseră deja o nouă față cimitirului, continuă:
- Am avut onoarea de a-l cunoaște personal pe acest om minunat care nu și-a pierdut speranța în oameni și în Dumnezeu nici măcar în clipele cele din urmă. Ultimele lui gânduri s-au îndreptat spre cei ce au fost alături de el când i-a fost atât de greu. Vă mulțumește la toți și îi pare rău dacă v-a pricinuit dificultăți, își drese glasul apoi continuă : Mihai își cere iertare de la...
Gabriel clipi mușcându-și buza superioară până când durerea îl făcu să-și revină și să simtă gerul ce-i mușca mâinile și fața, vorbele preotului fură din nou clare pentru el. Îl ascultă citind foaia pe care erau amintiți toți cei prezenți, din când în când vocea bărbatului tremura și se oprea pentru câteva secunde iar atunci toți cei prezenți își ridicau privirile spre el. Pe sicriul opulent se adunase deja un strat de zăpadă care făcea să pălească albul voalului ce îl înconjura și mulțimea de trandafiri albi ce împodobeau toate coroanele pentru că fuseseră florile preferate al tatălui lui Gabriel.
- ...de la Felicia, continuă preotul din al cărui ton se putea înțelege că se apropia de final, despre care spunea că a iubit-o ca pe propria-i fiică și căreia a ținut să-i mulțumească pentru că a făcut atâtea pentru el și pentru Gabriel, fiul lui. În ultimul rând, Mihai își cere iertare de la persoana pe care a iubit-o cel mai mult în întreaga sa existență și vrea să-i spună fiului său drag că îi pare sincer rău că nu va mai putea avea grijă de el așa cum i-a promis. Totuși el a dorit să-i spună lui Gabriel că are o încredere nemărginită în el și că e convins că îi va continua munca, adică își va face un scop din a-i ajuta pe cei neajutorați și de a-i sprijini pe cei nesprijniți... . În nici o clipă nu am avut senzația că domnului Mihai i-ar părea rău că părăsește această lume, nu, el știa foarte bine că pentru el s-a pregătit deja un loc de cinste în împărăția Domnului.
La un semn discret al părintelui patru bărbați începură să coboare sicriul în măruntaiele pământului înghețat de unde nu avea să se mai întoarcă niciodată. Izbucniră plânsete, toți cei prezenți își ștergeau ochii scăldați în lacrimi. Cu coada ochiului, Gabriel, o văzu pe Felicia ducându-și mâna la gură și sprijinindu-se de Claudiu în timp ce corpul îi tresălta chinuit de durere. Rămase cu greu impasibil, dar o făcu, nici o lacrimă nu se vărsă din ochii lui în timp ce tatăl său era coborât în groapa ce-i fusese pregătită. În jurul lui se auzeau foșnetele celor care încercau să se apropie pentru a-și arăta respectul față de cel ce nu mai era. Pentru a ajunge aproape de siciriu, toată lumea trebuia să trecă prin fața lui, bărbații îi strângeau mâna iar femeile îl îmbrățișau emotive prezentându-și condoleanțele și sincerele păreri de rău pentru cel ce se stinsese. Apoi printre fulgii de nea a căror abundență sporise și împovărați de tristețe oamenii se îndepărtau. Gabriel nu se mișcase, curând, lângă el nu mai era decât Felicia împreună cu Claudiu, preotul și încă vreo doi bărbați ale căror fețe nu-i spuneau nimic dar pe care îi recunoștea ca făcând parte dintre cei care săpaseră groapa cu o zi înainte. Un moment foarte lung se scurse cu greu până când, cu o hotărâre ciudată în ochi, Felicia se aplecă și aruncă o mână de pământ înghețat peste sicriul care era deja ascuns privirilor. Claudiu îi urmă exemplul apoi o strânse în brațe și îi șopti ceva. Fata refuză și-l privi pe Gabriel ai cărui ochi albaștri, metalici, goi, păreau a fi pe o altă lume. Frumoasa tânără nu mai rezistă și se smulse din brațele lui Claudiu apropiindu-se de Gabriel. Acesta o simți și, involuntar, întregul lui corp se încordă ca un resort tocmai ieșit din fabrică. O privi, și schiță un zâmbet.
- Ești în regulă? îl întrebă ea cu îngrijorarea de care el se cam săturase.
- Da, nu-ți face probleme. Sunt bine. Puteți pleca, eu mai rămân puțin.
Fata îl strânse de mână și se întoarse spre Claudiu care o aștepta. Brusc, înainte ca mâinile lor să se despartă, Gabriel o opri trăgând-o puțin înapoi. O privi direct în ochii ei mari și căprui care-i erau de câteva zile plânși și obosiți.
- Mulțumesc, îi spuse el sfârșit. Fata se opri. Din ochii ei se mai născură două lacrimi pe care el i le șterse cu o tandrețe pe care nu și-o mai putu stăpâni. Claudiu se apropie de ei întinzându-i mâna în timp ce fata se îndepărta. Gabriel i-o strânse mulțumindu-i și lui dar cu răceală. Felicia își feri privirea de a lui și el nu mai insistă privindu-i pierzându-se printre fulgii de nea. Era singur.
Mai stătu câteva minute acolo. Spatele i se încovoie brusc și începu să plângă în hohote. Preotul și cei doi bărbați îl priveau cu milă fără să-l întrerupă. După ce se mai liniști îngenunche și își înfipse mâinile albe în pământul negru și rece. Era sfârșitul și el nu putea să facă nimic. Ar fi vrut să cadă și el în acea groapă împreună cu cele câteva fire de pământ ce i se scurgeau printre degete. Avea douăzeci și cinci de ani și în clipa în care se ridică în picioare ameți. Cei doi bărbați se repeziră să-l ajute dar îi respinse hoărât. Măcar atât putea să facă, să se ridice singur în picioare. Momentul de slăbiciune trecu repede și Gabriel se ridică, asta fu ca un semnal pentru cei doi care își ridicară lopețile de jos și, după ce primiră un nou semn aprobator din partea preotului, terminară de acoperit groapa. Gabriel nu mai așteptă și, prin ninsoarea care devenise mai rară, se îndepărtă de mormântul tatălui său. Trânti portiera mașinii în care trebuia să se urce de atunci încolo singur și renunță. Simțea nevoia de a face câțiva pași singur, pentru a-și limpezi mintea. Își ridică gulerul paltonului și privi strada pustie ce era fermecătoare în mantia strălucitoare a iernii. Pentru prima dată Gabriel observă acel lucru. Uimit, cu simțurile întinzându-i-se spre o altă lume, începu să pășească pe trotuarul ale cărui dale nu se mai observau sub stratul de nea. Ghetele lui negre, impecabil lustruite, iscau un zgomot înfundat la fiecare pas dar acesta nu-l deranja. Flori de gheață se așezau rapid pe părul lui, și dispăreau ca prin minune la contactul cu chipul lui palid. Curând silueta înaltă și întunecată a tânarului se pierdu printre fulgii mari și albi pe care un vânt nebun îi rotea în cercuri amețitoare pe strada pustie. Doar sunetele pașilor săi mai zăboviră printre mașinile parcate aproape de bordură.

Zorii zilei se arătară timid printre draperiile ce acopereau fereastra. Gabriel stinse țigara și tuși obosit. Se ridică abătut și aranjă draperiile în așa fel încât nici o rază de soare să nu pătrundă în camera lui. Nu dorea decât să fie singur, în întuneric și singur. Dormea de vreo câteva ore, sau zile întregi, nu mai putea fi sigur. Se trezi tresărind brusc și sărind agitat din uriașul pat care arăta ca și cum ar fi supraviețuit unui război mondial. Hainele lui zăceau aruncate care pe unde apucaseră, așternuturile erau întinse pe jos acolo unde le zvârlise în somnul lui febril. Se frecă la ochi încercând să priceapă de ce se trezise, câteva bătăi hotărâte în ușă îl aduseră rapid la crunta realitate. Se strâmbă nemulțumit fără a manifesta un prea mare interes în a încerca să strângă cearceafurile și hainele de pe jos. Plictisit, și pentru că bătăile se auziră din nou cu o insistență sporită își târî picioarele spre ușă. Se privi pentru un scurt moment în mica oglină de pe hol și se îngrozi, imaginea era a oricui altcuiva doar a lui nu! Părul lui lung și castaniu care în mod normal ar fi fost atent strâns într-o coadă la spate alerga acum asemeni pletelor Gorgonei în toate direcțiile. Era neras și nici nu-și mai amintea când făcuse duș ultima dată. Trecuseră probabil săptămâni pentru că își mirosi tricoul și îl aruncă imediat de pe el ca și cum ar fi fost otrăvit. Sub ochi se formaseră linii pe care cu siguranță nu le avusese cu câteva luni în urmă iar irișii lui albaștri arătau ca un cer de vară acoperit de nori cenușii. Lipsa de mișcare și de aer curat din ultimul timp își spuseseră cuvântul asupra unui organism care, în mod evident nu era obișnuit cu așa ceva. Se auzi soneria și tânărul renunță la scurta sa introspecție. Făcând abstracție de faptul că era pe jumătate dezbrăcat deschise ușa și... încremeni ! În fața lui stătea o frumusețe de fată pe care era sigur că nu o mai văzuse niciodată. Se trezi privind fix un chip perfect până la absurd și un corp sculptat parcă de Fidias. Îmbrăcată modern, în deplin acord cu moda acelei primăveri ce abia înmugurise, tânăra îl privea zâmbind dându-i cu bună voie o clipă de răgaz pentru a-și reveni din surpriză.
- Bună dimineața, salută ea și vocea ei îl buimăci cu totul. Era atât de caldă și de melodioasă încât fără să vrea își dori să o mai audă.
- Bună.. dimineața. Dar.., cine ești ?
- Nu-ți face probleme. Sunt o prietenă.
- Nu te cunosc..., te cunosc de undeva?
- Încă nu, fata zîmbește. Pot să intru?
Tânărul face un pas în spate foarte mirat de acea vizită dar permițându-i tinerei să intre.
Necunoscuta se plimbă încet prin apartament ocolind cu grijă hainele aruncate pe jos. Se preface că nu observă scrumiera plină ochi și sticlele goale. Aruncă apoi o privire spre tânăr și buzele ei se chinuie să zâmbească amabil.
- Eram sigură !
- Poftim ?! Gabriel nu mai înțelegea nimic. Tot ce vedea el era că o tipă, frumoasă ce-i drept, intrase în casa lui și îi zâmbea cu superioritate.
- Știam eu că o să ajungi un ratat !
Era prea mult!
- Ieși afară! mârâi el răgușit.
Fata trecu pe lângă el și, de pe hol, intră în bucătărie și se așeză pe un taburet, nu înainte de a-l șterge cu un șervețel pe care-l avea deja pregătit. Gabriel o urmărea înmărmurit.
- Cum își permite! izbucni ea maimuțărindu-i postura și tonul. Să intre în casa mea, o... nesimțită pe care nu o cunosc, și să..., să...
- Termină!
- Tu să termini, strigă ea ridicându-se și venind foarte aproape de el. Chiar nu mă recunoști?
Nici o reacție.
- Mama săraca, știa ea ce spunea când zicea că nu ești mai bun decât golanul de..., se oprește înțelegând parcă ce urma să spună. Își plecă privirea pentru o clipă apoi zise pe un ton blând:
- Iartă, Gabi...!
Tânărul făcu un pas în spate nevenindu-i să creadă ce tocmai auzise, o privea cu atenție. De undeva din noianul cu amintiri una începea să devină din ce în ce mai posibilă.
- Nu pot să cred..., șopti el și o prinse de mână privind-o drept în ochi. Ea îi răspunse la privire cu lacrimi în ochi. Pieptul îi tresălta de emoție și expresia ei era cu totul alta, era plină de blândețe, de compasiune, de dragoste.
Gabriel îi ridică încheietura mâinii și o privește. Da! Era cu adevărat ea! Pe fragila ei mînă se găsea brățara pe care el i-o oferise cu mult timp în urmă. Pe atunci erau amândoi niște copii... .