I.

Masa buretoasă, colcăindă de sânge și idei ți se stoarce până când cavitatea ta craniană întâmpină mult așteptatul potop, unde până și arca lui Noe este scufundată de Dumnezeu.
E inevitabil să mori de supradoză, când în fiecare zi, clipă de clipă ți se administrează durere, doar că porția ta nu este pe fiolă, ci pe om. La un moment dat erai obișnuit, dependent de zâmbetul celui de lângă tine, efect al drogului, desigur, mai apoi ai murit ca urmare a unui zâmbet, unui sărut trădător, a unei mâini care te strângea prea tare sau te-a scăpat din greșeală, a unei tălpi sau pur și simplu…
Înainte să mori, pe lângă drogul tău cel de toate zilele, mai și mâncai bucăți de animal mort, de vegetale sau de ce-ți pica tocmai din Dumnezeul tău; mai și beai, uneori chiar până la îmbătare, diverse lichide, cărora le dădeai tu gust după cum îți începea ziua sau după cum nu mai vroiai să se termine; te mai și jucai, mințindu-te că este bine să fii copil, că este bine ca iarba să fie verde, că e bine de animale, de vânt, că e bine de gura care râde sau de sufletul care respiră aerul scris de norii în formă de oi.
Din când în când îți mai vârai anumite accesorii trupești în diverse locuri strâmte, umede și mirosinde a carne, dar nu știai cu exactitate de ce faci asta sau de ce de multe ori altceva nu faci.
Ah, să nu uităm că mai și râdeai, căprește, suav sau nervos depinzând de ce mască îți cerea scena construită de alții.
Mai e și plânsul… Da, plânsul, dacă ai fost femeie, atunci l-ai practicat ca pe un sport și ai încercat să devii campioană, dacă ai fost bărbat atunci n-ai înțeles de ce lacrimile trebuie să iasă neapărat la suprafață când în tine curgeau continuu.
Ce făceai aproape timpul? Trăiai.
Uneori, acum că ești mort, îți dai seama că poate ar fi bine să te naști din nou. Dar, liniștește-te, acolo unde ești îți va trece repede acest gând.
Conștientizează că tu acum nu exiști, chiar bucură-te că nici nu vei mai exista. Ești o bucată eternă, te afli pretutindeni, ție eu și toată lumea îți zice cum vrea și îți dă forma pe care o vrea, ți se închină sau te scuipă, nu te cunosc și nici nu vor să te cunoască, dar e la modă să se vorbească despre tine.
Semeni cu Dumnezeu, normal, doar ai fost o bucată din El; singurul lucru care mă face să cred că nu ești El, este că tocmai cadavrul tău de femeie sau bărbat putrezește sub pământul pe care picioarele mele goale se răcoresc și groparii se îmbată.
În cazul în care totuși te mai naști odată, ai grijă de tine, ferește-te de cruci și de dragoste.



II.

Am 30 de ani. De când m-am născut mi s-a dedicat o stea. O stea pe care nu o cunosc încă, dar cei ce vor vorbi despre mine o cunosc deja.
Niciodată nu am fost altfel decât ceilalți, dar știu că ei vor spune altceva.
Am o mamă, un tată, păr lung și dureros, ochi doi cu care văd bine, vene și tendințe sinucigașe.
Lucrez alături de tatăl meu, sudoarea mea se prelinge pe frunte, apoi pe lemnul tâmplărit și atunci nu știu de ce copacilor le vine primăvara.
Singura de care sunt îndrăgostit este bolta cerească, la care vreau să ajung de când sunt mic.
De iubit, iubesc totul, mai puțin pe mine decât pe ceilalți. Mă suspectez a fi un visător, dar știu că ceilalți vor spune că am fost un erou.
Nu știu de ce atunci când văd un cui mă întreb cum ar fi să îmi străbată palma, dar știu că oamenii au răspunsul lor și pentru asta.
Tot așa, simt că ar trebui să fac ceva măreț, poate ar trebui să salvez omenirea. Da, asta voi face, mă apuc de azi, în 3 ani trebuie să reușesc și atunci oamenii vor fi mai fericiți și mai buni cu mine, cu ei, cu Dumnezeu, desigur eu încă nu știu că mă vor omorî și că steaua mea a fost doar un fenomen astrologic pătat de sângele meu sărat.
Poate mi se va spune Fiul lui Dumnezeu și uneori Fiul omului, nimic rău în asta, este adevărat.
OK., e timpul să plec. Mă spăl pe mine și pe alții pe picioare, în grabă îmi iau rămas bun și rup o bucată din carnea mea în caz că le va fi foame, fac niște minuni, mă lupt cu oamenii, cu diavolul, cu mine, ies învingător, mulți dintre oameni mă iubesc și nici diavolul nu îmi vrea moartea, dar de ce vorbesc de moarte?
Mi-am făcut și prieteni. A mai trecut un timp și am reușit să îmi fac și dușmani. Se-ngroașă gluma și îmi dau seama că nu sunt ca ei, sunt prea bun, unii spun chiar că sunt perfect, mă tot gândesc că ar trebui să mor…
Da. M-am convins, am făcut un bine, am sădit flori și dragoste în ei, în frații mei, dar vai, de ce mă trădați, stați, nu mă biciuiți, eu vă iubesc … și acum de ce mă scuipați, de ce mă bateți în cuie, mă răstigniți și mă lăsați pe cruce, pe lemnul acesta asudat ce desparte cerul de pământul vostru cu ouă roșii, de ce aruncați cu bombe, de ce vă omorâți, de ce mă omorâți, iubiți-vă, trageți-mi cu ochiul și nu cu mitraliera!
Acum înțeleg, știu de ce îmi spuneți Fiul lui Dumnezeu, pentru că voi nu vreți să fiți ca mine, e prea greu să atârni tot timpul pe cruce, suspendat pe cer, ca soarele care a uitat pe unde să o ia. Acum știu că voi nu muriți pentru mine așa cum am făcut-o eu, dar un singur lucru nu știu dacă v-am salvat sau nu.