Astazi mi-am vopsit parul,nu cred ca ma mai recunoaste cineva, e verde. E important sa fie asa,incepuse sa se inegreasca,de la timp, cred,am sa scriu acum tot, mi-e teama ca in curand voi putea vorbi si atunci nu va mai fi nimic de spus.
Si casa parca s-a schimbat, peretii, altadata transparenti au devenit mati,cred ca toata sticla asta se va transforma in nisipul din care a fost facuta si se va spala intr-o mare sau ceva de genul asta. Nu-mi sunt foarte clare schimbarile ce intervin atunci cand trece timpul. Asta cu trecerea devine o metafora prea des uzitata. Ieri am vazut cum peretii dinspre rasarit, cei de unde pana acum puteai vedea cimitirul, au inceput sa se sparga, miliarede de cioburi din cristal s-au risipit peste morminte, ciudat, acolo candva, cred ca aveam o zi sau doua, da doua trebuie sa fi avut, m-am intalnit cu moartea.
Era agitata cum nu cred sa o fi mai vazut vre-o data, daca stau bina sa ma gandesc a fost singura data cand am vazut-o, a mai trecut pe langa mine dar eu doar am simtit asta de vazut am vazu-o doar atunci. Isi pierduse agenda, se tot foia aiurea,sintagma cu un om pierdut a avut atunci un dublu sens, asta fiindca ea parea umana in deruta ei si cu siguranta fara agenda undeva se pierduse un om. Numea asta sansa, omul.
A, moartea e chiar umana.
Eu mai tanar atunci am vazut agenda, e una grena cu colturi aurite si fluturi tidimensionali, o descriu ca sa ma credeti, o vazusem, dar nu puteam sa-i spun unde e, atunci ca si acum nu vorbeam inca. Asta se va schimba curand.
Tot din casa in dimineata asta au inceput sa picure un soi de boabe de roua violet, trebuie ca sunt de la vecinul de sus, hispanicul, l-am vazut intr-o zi cum manca liliaca, sigur de la el sunt.
Apa, si apa a disparut ciudat, in tot orasul sunt poate doua sau trei barci care mai gasesc ceva apa, zac abandonate pe langa poduri masive, poduri care nici ele nu mai folosesc la nimic. Sa vezi un mare oras plin de poduri peste care nu mai trece nimeni si pe sub care nu va mai fi nici o apa nu e atat de inspaimantator ca imaginea unui nesfarsit pamant plin de poduri care nu-si mai au rostul, dar asta puteti vedea si singuri daca mergeti la marginea orasului. Am mers eu in una din zilele care au trecut, hispanicul imi povestise ce se intampla dar cum nu puteam sa-i spun ca nu-l cred am fost acolo,nu stiam ca sub ape se ascunde atat de multa culoare,totul e de un albastru malos, unde apa a disparut de mult pamantul s-a colorat in galben, e chiar placut, asta daca nu te uiti la cer care si el are acum o culoare verde.Cand trec nori totul pare ca o inghetata stricata dar te obisnuiesti. Si cu mirosul.
In ziua aceea am plecat sa-l intalnesc,acum cand ma gandesc la cat de speriat eram imi vine sa rad, credeam ca totul va fi ca-n cartile pe care nu le-am citit niciodata, dar nu e asa. Oamenii viseaza aiurea, eu m-am luat dupa ei si devenisem temator. Cred ca in ziua ceea se dedicase treburilor practice, cand am intrat isi carpea o pajama, ii cazuse si un nasture asa ca era tare prins de ceea ce facea, nici nu m-a vazut. Am stat in aceiasi camera mai bine de o ora si el nici nu stia ca sunt acolo. Sa mai crezi ca le stie pe toate. Ce pajama caraghiosa,are dungi late si multe buzunate, a vazut ca sunt surprins de ceea ce vad, cum cu dungi, de ce dungi?
Asta trebuie sa fi stiut ,tine de ganduri, mi-a spus ca-l face sa para mai inalt. Am facut ochii atat de mari, mai ca as fi putut vedea cu ei, mai inalt. Ce sa-i faci e chestie de gust pana la urma. Ciudat mi s-a parut si ca in tot acest timp oamenii se rugau, cum ar fi putut ei stii ca se roaga in singura zi in care nimeni nu-i asculta. Lipsa de comunicare mi-am spus, asta am notat,poate singurul lucru pe care-l voi spune atunci cand voi putea vorbi va fi legat de zilele de odiha.
Imi si inchipui ce discurs devastator va fi, dupa un veac de tacere sa te apuci sa vorbesti despre necesitatea zilei de odihna. Nu vor intelege nimic, asta e rau atunci cand vorbesti nimeni nu te mai asculta.