Cristina...

Ne-am întâlnit întâmplător, ne-am zâmbit și... ne-am prins de mâna... . Am zburat peste mări și țari, am învins timpul, spațiul, lumea și universul... de mâna. Totul era al nostru și nimic nu era in defavoarea noastră. Împreuna țeseam vise in cununi și le priveam cum strălucesc angelic pe cerul senin.
Daca vreodată, în zborul nostru spre soare se întâmpla sa ne îndepărtam puțin una de alta, rămâneam cu mâinile întinse si privindu-ne mereu ne apropiam repede si ne prindeam fericite de mână.
O data... priveam în zare, era roz, și totul în jurul nostru devenise de un roz purpuriu iar noi râdeam si ne veseleam ... dar deodată mâinile noastre s-au desprins, zarea a devenit cenușie iar in jurul nostru s-a așternut o ceață deasă și nu ne-am mai văzut. M-am speriat, sentimente de groaza, de frica și singurătate mi-au înconjurat sufletul.
La început am crezut ca e un simplu vis dar asta era realitatea… chemările mele rămâneau fără răspuns... totul era pustiu iar eu continuam sa o caut cu disperare.
După multa vreme am întrezărit-o prin ceata deasa... era dincolo de drum... am dorit sa fug spre ea dar mi-a făcut semn sa merg mai departe spre soare, sa nu mă apropii de ea.
Deși mi-a fost greu am pornit singura mai departe prin universul pierdut, printre chipuri străine, prin vânt si ploaie, cu trupul istovit si chipul mohorât.
Acum Cristina e îmbrăcată intr-o rochie de mireasă, pe cap poarta o coroniță si in jurul ei este pace, de acolo de pe marginea drumului mă încurajează, mă ajuta sa mă ridic din coborâșurile vieții îmi supraveghează fiecare pas si mă face sa zâmbesc. Ce ciudata e viața... ieri alergam râzând sub cerul senin iar azi... e totul doar un vis... un vis frumos, dar, totuși , numai un vis...