Trebuia sa plec la niste rude pentru a mi se confirma ceva. Este una foarte mult asteptata. E destul de tarziu dar ma gandesc ca-mi sunt destul de intime incat sa-mi permit vizite la ora asta. Cobor scarile blocului zdranganind cheile de la masina in mana. Incerc sa compun o melodie sau sa-mi amintesc una.
E frig. Ca intr-un uter de mama vitrega, ca intr-un vis alb.
O umbra.
E tata.
E beat, ca de obicei. Cred ca ma astepta. De cand? Are aerul ca a trecut pe acolo intamplator dar ii stiu prea bine naravurile. De ce m-o fi asteptat stiind la fel de bine la randul lui ca ii sunt mai mult decat ostil? Am trecut deja de acea ostilitate tacita la una fatisa, fara perdea. Bietul de el... cand il vad asa de impaciuitor, de conciliator, mi se face scarba. Ce vrea? Bani? O vorba buna? Am treaba dom'le, sunt om mare.
- Ma astepti demult?
Ridica din umeri. Stiam c-o sa-mi raspunda asa. Ce-mi pasa. Il duc unde vrea si gata. Se clatina. L-as pocni daca s-ar pravali peste mine. Ii deschid portiera. Injura. Stiu sigur ca a injurat. Sunt singurele vorbe coerente pe care le mai poate scoate din el. Urca si se sprijina cu capul de geam. E un gest din vocatie, nu din remuscare.
Pornesc masina. Ocolesc blocul si ma angajez pe sosea. Am impresia ca soseaua este mult mai larga. Tipam unul la altul si totusi e liniste. Ne facem reprosuri. Vrea sa-i spun ceva, ceva banal, dar am gura uscata. Intotdeauna cand stau langa tata am gura uscata. Un pretext pentru a ma opri de la o conversatie penibila cu el.
Am trecut de oras. Nici o forma in jurul nostru. Cu tata ma pot indrepta numai catre nimic. Ar fi trebuit sa sting si farurile de vreme ce, in cel mai rau caz ne putem izbi de nimic. Motzaie? Nu. Isi savureaza ebrietatea. Ce poate gandi un om in asemenea stare, in starea in care betia s-a pervertit intr-o stare de normalitate? Ce vrea de la mine? Si incep sa cred ca zornaitul cheilor imi canta "ce vrea de la mine... ce vrea... ce vrea...".
Se vede ceva. Ce naiba... cum am ajuns in padurea asta? A..., mi-aduc aminte. E padurea unde am copilarit, este padurea bunicilor mei. Dar totusi nu inteleg cum am ajuns aici. Chiar atat de neatent am fost la drum? Intre furie si resemnare imi spun ca e bine. Oricum nu i-am mai vazut pe bunici demult. De cand n-au mai vazut picior de om? "Ei sunt povestile... sau finalul tuturor povestilor" si zambesc. Cand mi-am luat masina bunicul imi spunea ca nu mai am nici un pretext sa nu-i vizitez mai des. Bunica imi spune de multe ori ca vorbeste singur si a inceput sa injure mai abitir ca tata, dar eu nu-l cred in stare de senilitate. Ultima data mi-a zis "Sa tii la fata aia ca numai pe ea o ai. Marta este viata ta asa cum viata mea este bunica. Si nu te uita asa la mine ca-s om batran si stiu ce spun". Bunicii mei rupti din opovesti? Pe naiba. Fiecare zi a lor este o balbaiala printre multe altele. Dar cum au putut sa se iubeasca pana acum, sa se imprumute atata unul pe celalalt? Eu sunt sigur ca la un moment dat o voi gasi pe Marta antipatica si ca nu o voi mai suporta, moment care se numeste criza conjugala. Deocamdata o iubesc dar ma gandesc cu groaza cum ma voi descurca atunci si cum vom depasi chestia asta. "La bine si la rau?"... sictir... gregaritate cu sila. Ce noroc ca romantismul este numai o idee impracticabila (impractiba? Da, in cea mai mare parte. Si daca reusesti sa fii romantic ai senzatia ca manipulezi obiecte de plastic fiindca invatam sa fim romantici.)
Cobor. Linistea asta mi se pare suspecta. Ce lipseste? A, da, latratul cainelui. O fi murit saracul. Aici timpul e asa de trist. Mai trist decat furia si resemnarea mea la un loc. Si nici a paine calda nu mai imi miroase. Poate ar trebui sa ma intorc sa nu mai derajez batranetile. Intru in casa si o gasesc pe bunica spargand niste nuci. Se ridica de la masa si imi surade asa cum nimeni nu a mai reusit sa surada. Cum am putut sa le pun la indoiala fericirea? Acum stiu. Bunicul s-a insurat cu surasul bunicii. Dar bunica? Bunica s-a maritat cu gravitatea bunicului. Tata e in masina. Ma intreb daca si-a dat seama ca am ajuns la bunici. Nu vrea sa coboare sau nu poate. Iesim afara. Nu inteleg de ce deodata este asa de cald.
S-a facut ziua. Bunicul imi pune pe masa o cana mare de cafea si imi place teribil cum miroase. Ma gandesc sa scot tigarile dar o fac incet, precaut cumva sa nu ma vada bunica. Imi vine sa rad. Inca mai sunt copil pentru ea. Iar o sa-mi spuna ca o sa tusesc ca bunicul pana si noaptea si nici eu n-o s-o las la batranete pe Marta sa doarma.
Tatat nu este nici in casa si nici in masina. Unde o fi disparut? Bunicii stiu ca am venit cu el? Le vorbesc despre serviciul meu. Nu le vine sa creada ca sunt profesor, ei, care ma educa si acum. Ce-as putea sa profesez eu? Au drepate, dar altceva nu am ce sa le spun iar daca as tacea as simti padurea apasandu-mi pe umeri si totul ar capata un aer fantomatic. Iar aici nu pot fi decat copil, un copil care fumeaza.
Imi iau ramas bun. Le spun ca nu e bine sa ma astepte elevii, ca o sa fiu sanctionat de director. "Da, e intr-un fel profesorul meu". Bunicul rade. Stia el ca nu sunt profesor adevarat. Rade si fiindca ma crede un mare profesor. Rade de orice forma de profesoreala. Bunica sta cumainile impreunate a rugaciune. Trebuie sa plec cat mai repede. A inceput sa-mi fie frica. De zambetul lor, de cafeaua pe care mi-au dat-o sa beau, de copacii care se apleaca spre mine si ma gandesc deodata ca s-ar putea sa nu mai porneasca masina, ca ei nu sunt bunicii mei si ca totul este o farsa de-a lui tata. Absenta lui da de inteles totul. Cum naiba am uitat ca bunicii mei sunt morti si ca numai el a putut sa-mi faca una ca asta?
Bineinteles ca masina nu porneste. Ma gandesc o clipa la o alternativa. Nu exista alta decat merg pe jos prin padure pana la sosea.
O umbra.
E tata.
Se indreapta catre mine iar eu il privesc din nou cu dispret. Oare nu indraznesc prea mult? I-am spus obraznic ca vreau sa plece, ca nu-i mai suport duhoarea, ca sangele nu-i o ratiune suficienta pentru a ma hartui. Nu-i sunt dator cu nimic. Ma indrept spre sensul opus cu pasi repezi, brutalizand pamantul reavan. Crengile ma lovesc peste fata si aud cheile "ce vrea... ce vrea...". Gustul cafelei il simt inca in gura. Imi spun ca as fi putut sa vad ce are masina, ca as fi putut sa o fac sa mearga. Asa este cand iti iei una la mana a doua. Iti face probleme. De ce am fugit? De tata? Puteam la fel de bine s-l iau de guler si sa dau cu el de pamant... "parinteste".
Si merg, merg fara sa-mi sune in minte decat clinchetul intrebator al cheilor. Ma asez pe o movila sa-mi adun gandurile. De ce se imbata tata? De cand a inceput? Oare de cand s-a despartit de mama? Mame si tati, auzi. Sunt satul de familisme. Eu de ce m-oi fi isurat? Incep sa scuip. Sunt murdar fiindca hainele nu mai aluneca pe mine. Se strang, se lipesc de corp. Acum aud un latrat de caine. Nu inteleg... E cainele bunicilor. Ma recunoste. Se indreapta spre mine fericit. Si eu sunt la fel de fericit. E singura fiinta care n-a incercat sa ma "educe" si nici n-a vrut vreodata ceva de la mine in afara de prezenta mea. Il mangai pe cap si incep sa cred ca pana si betia tatalui este o betie blanda, fara consecinte. I s-a terminat pamantul si atat.
O umbra.
E tata.
Sta exact langa mine si eu il privesc cu stupoare. Nu inteleg cum a ajuns langa mine. Ranjeste. In mana are un cutit pe care il indreapta spre mine. Ma misc nemiscandu-ma. Ii cad in genunchi implorandu-l sa nu o faca pana nu termin de iubit, pana la momentul de criza conjugala macar si in acelasi timp imi promit sa am grija sa nu se intample asa ceva. Ma strange de gat. Mainile imi bat in gol ca niste aripi fara trup. Vreau sa scap de tata, de stransoarea lui, de cutitul pe care il simt in carne si nu pot, nu pot. Tuseste. Il imbrancesc. Cade. Fug lasandu-l pe tata cu mansetele acum patate de sange. Sangele cui? Cainele fuge dupa mine latrand. Iar tata fuge cu betia lui dupa mine impiedicandu-se, scotand sunete indecise de fiara salbatica.

Marta e langa mine, zambitoare. Imi pune mana pe frunte ca in fiecare dimineata dar eu o privesc infricosat fiindca in spatele ei vad
O umbra.
E tata.