Ascuns după trunchiul gros al unui copac, pe cealaltă parte a străzii privea tăcut gradina casei ei, poate singura gradină ce nu avea un gărduleț înalt și impunător, permițând să îți arunci o privire înăuntru. Teiul imens, despre care ea îi vorbise de atâtea ori în primele scrisori, domnea peste o parte a curții, umbrind aproape jumătate din casă. Da, aceea trebuia să fie camera ei, umbrită din plin de coroana bătrânului copac, și parfumată acum de florile acelea ce îți îmbătau simțirile.

Încercă să îți facă curaj să intre în curte, să privească florile de regina nopții, închise acum, în timpul zilei, știa ca ei îi plac foarte mult, că le plantase cu mana ei, ca în fiecare an de altfel, că îi plăceau la nebunie cele albe pentru că erau mai parfumate, iar albul era culoarea ei… știa că mereu se îmbrăca în alb.


Simți cum i se înmoaie picioarele când ea ieși din casă, în cămășuța roșie de care îi vorbise atâta; era într-adevăr cât se poate de elegantă. Ieșise să ude florile. Se îndreptă înspre țâșnitoare și umplu două stropitori de metal. Cu amândouă se duse în grădinița cu flori și le udă pe rând, grijulie, mângâindu-le, parcă, pe unele. Poposi în fața trandafirului alb, singura tufă de acest gen din gradină, apoi se așeză pe băncuță. Se uita gânditoare la el, la trandafir, zâmbind, aducându-și parcă aminte de ceva. Nu-și putea face curaj să intre să o salute... Simțea că ar fi întrerupt-o din ritualul acela frumos: udatul florilor, din reverie. Grație vremii răcoroase, îți veni în fire. Ce să îi spună, daca ar cuteza să înainteze până la ea? Ce ar spune ea?

Alese să o privească mai departe ascuns după copacul acela de dincolo de strada. Era cu mult mai frumoasă decât în ultima fotografie pe care o avea cu ea. Parul... mai roșu decât petalele unui trandafir imperial, îi era acum prins în coada la spate, atârnând până în dreptul coapselor; o șuviță rebelă îi atârna în față, așa cum o cunoștea din imaginea cu ea pe care o păstra in propria-i minte. Se întreba daca și acum, după atâta timp ochii îi erau la fel ca în acele clipe. La fel de albaștri... la fel de strălucitori precum razele neîmblânzite ale soarelui. Însă nu putea să apară în fața ei, nu avea curajul nici măcar să se miște, și aceasta pentru a nu perturba liniștea ce înconjura sanctuarul prințesei sale...

Întreaga stradă își desfășura activitatea mai departe, nestingherită de prezența
umbrei ascunse după singurul stejar din întreaga zonă, un stejar mare și stufos, poate mai bătrân decât toți cei locuinzi în acel cartier; aceeași liniște profundă, același timp mereu în repaus, același soare mereu ascuns după câțiva nori... Femeia ce odată îl cunoscuse până în cele mai adânci simțiri ale sale își găsise într-un final liniștea departe de lumea lor, departe de stâncile înalte, de culmile înfipte în nori, departe de cântecul susurând al izvoarelor. Un timp continuu tindea să cuprindă întreaga zonă, parcă nestingherit de micile perturbații ale prezenței sale, iar el... cerșetorul de după trunchiul de stejar continua sa privească trupul acela subțire așezat pe băncuța de lângă aleea grădinii, trupul acela mirific, nestemat...

Își făcu în sfârșit curaj, începând să traverseze strada cu pași nesiguri și înceți. Privea mai departe chipul femeii pe care o iubise atât de mult, pierdut de restul elementelor din jur. Numai el și ea, într-o lume în care niciodată nu se găsise, într-o lume pe care putuse doar să o viseze, fără posibilitatea de a-și reîncepe existența în ea cu adevărat niciodată. Greșise o dată… Greșise iar pentru aceasta i se luase apoi totul, iar pedeapsa și-o acceptase din plin… Ajunse pe trotuar, și nescăpând din ochi chipul femeii se îndreptă către poartă.

Când ajunse însă în fața porții ochii lor se întâlniră. El înghețase, ea nu își mai simțea picioarele. „Dorian, nu, te rog! Dorian! Dorian, nu a greșit nimeni aici! Dorian, te implor! Dorian, te iubesc!” Își adusese aminte de ultimile lor cuvinte înainte ca el să plece… cât de prost fusese atunci, cât de mult pierduse după aceea, chiar și dorința de a trăi… Scoase de sub pelerina de cerșetor un crin imens și alb, lăsându-l să cadă în interiorul grădinii femeii, iar apoi, cu pașii de plumb se întoarse și își continuă drumul pierzându-se dincolo de coltul străzii…

Daca măcar ar fi strigat după el… măcar un cuvânt…

„Așa e! Nu e nici unul vinovat aici! Dar nu mai pot! Nu te mai pot privi în ochi, nu mai pot… vreau să se termine totul, iar lucrul asta nu se va întâmpla decât dacă unul din noi pleacă! Plec eu!” Iar când plecase lăsase un crin alb mare pe măsuța de la intrare… Cât o putuse iubi!

*

Se trezi ca ars din somn, întorcându-se aproape instantaneu către cealaltă jumătate a patului. Era acolo, lângă el. Încă un vis… deveneau din ce în ce mai dese, știa că momentul se apropie din ce în ce mai tare… măcar de ar ști ce avea sa se întâmple…

Se ridică și, cu pași ușori, încercând să nu o trezească, merse în bucătărie, unde desfăcu o cutie cu lapte. Își turnă intr-un pahar și se așeză pe întuneric la masă…

„Dorian?”