Eram sigur ca egocentrismul meu ma va salva. S-a intâmplat intr-o zi noroasa, in care am trecut probabil pe lânga mai multe turle de biserici s¸i trupuri chircite de cers¸etori fara sa le observ, cu privirile proiectate in nis¸te inalt¸imi fragile. Ziua nu arata nimic neobis¸nuit, decât eventual faptul ca purtam doua bagaje, geanta mea neagra cu fermoarul slabit, care m-a insot¸it ani de zile prin Europa, s¸i sacos¸a de pânza tot neagra, cu manuscrisul romanului meu de debut. La incarcatura sacos¸ei se mai adaugase, nesemnificativ, puloverul pe care, dintr-o prudent¸a de tip ves¸nic contra timpului, il iau pe mine dimineat¸a plecând de-acasa. çn autobuz, furat de o lectura proaspata din "România literara", ma trezesc in stat¸ia de la Liceu unde ar fi trebuit sa cobor, s¸ezând inca pe scaun - ma ridic, fac loc mitocanes¸te cu coatele, nu mai aud repros¸urile marunte ale pasagerilor civilizat¸i...In Aleea Politehnicii descopar ca ramasesem cu un singur bagaj, geanta de fiecare zi. S-a dus dracu' manuscrisul, incep sa gândesc pozitiv, dar zi s¸i tu cum as¸ fi putut sa gândesc altfel - deci manuscrisul pe care dupa-amiaza ar fi trebuit sa-l prezint editorului era sub un scaun in autobuzul 336. MAMA (la telefon peste vreo ora, aflând despre pierderea ireparabila): Lasa draga, romanul, mie-mi pare rau de pulover, ca acum primavara era foarte bun de purtat dimineat¸a...Supararea nu mi-a trecut nici la servici, când am simt¸it nevoia sa ma razbun pe toata lumea pentru pierderea suferita. Acasa am mâncat animalic fara nici un gust, ascultând jeluirea mamii, care tocmai is¸i amintise ca in sacos¸a neagra avea s¸i vechile ei manus¸i de at¸a, pe care le purta primavara ca sa-s¸i mascheze deformat¸ia artritica a degetelor, mai puternica dupa sezonul rece - dupa care m-am as¸ezat la televizor, la un film indiferent de act¸iune - pâna la opt s¸i un sfert, când m-a trezit din picoteala telefonul. Cine dracu mai suna la ora asta? Mama e la ingrijirea mât¸elor, tot eu trebuie sa raspund: Alo, da!
-Domnu Lavric? (la capatul celalalt al firului psalmodiaza o voce necunoscuta, cu modulat¸ii de politet¸e moldoveneasca enervanta)
-Da, eu sunt.
-Cred ca dumneavoastra at¸i pierdut azi ceva in mas¸ina treitreis¸ase...
-Poftim? Da domnule, eu sunt! Doamne-Dumnezeule, cum m-ai gasit?
-Pai s¸tim s¸i noi sa citim...Pe dosar nu scria Tudor Lavric? Am luat s¸i-am inceput sa citesc, as¸a pe sarite, foarte interesant, s¸i peste vreo zece pagini am dat de-o evocare, as¸a mai personala, a casei din Hristo Botev...ßtit¸i câte familii Lavric cu adresa pe Hristo Botev sunt in cartea de telefon?
-Probabil ca...
-Exact, una singura. Asta-i, domnu Lavric! Acum putet¸i sa-mi spunet¸i cum va gasesc ca sa va returnez ce va apart¸ine - banuiesc ca avet¸i nevoie...
-Pai dumneavoastra pe unde stat¸i?
-Nu prea departe de-acolo, pe Strada Traian.
Intr-o jumatate de ora eram la locul de intâlnire, in stat¸ia de tramvai de la Hala Traian, care devenea sinistra pe masura ce se lasa noaptea de vara. O femeie grasa cu picioarele varicoase descult¸e iese dintr-o curte pe trotuarul ingust, cu ditamai vana de baie metalica s-o verse la canal. Când o intoarce cu fundu-n sus, din ea t¸âs¸nes¸te un t¸ânc ca de un an s¸i ceva pe care uitase sa-l scoata din apa. Copilul t¸âs¸nes¸te aproape pe linia pe care tramvaiul vine clopot¸ind dement¸ial, femeia se pierde, incepe sa urle inspre casa prin poarta deschisa, copilul se târas¸te singur pe trotuar, se lipes¸te de zidul verzui lasând tramvaiul sa treaca...Domnu Lavric?
In spatele meu se proptise un ins ca de vreun metru nouazeci, cu aer imberb, bine legat, asudat puternic in sacoul negru, cu gâtul gros strâns intr-o cravata s¸i cu sacos¸a mea neagra la vedere in mâna, semnul de recunoas¸tere.
-Vitalie Isac, spune scurt intinzând pentru salut o mâna cât cazmaua, cu un ghiul strident cu piatra colorata s¸i un tatuaj pe dosul palmei, s¸i ciocnindu-s¸i in acelas¸i timp militaros toacele pantofilor lustruit¸i. Uitat¸i ce vroiam sa va spun - dar nu intram s¸i noi sa luam ceva?
In spatele nostru chiar in stat¸ie e cârciumioara cu consumatori put¸ini, doi muncitori obosit¸i la o masa in picioare. Da nu mai aprinzi, frate, lumina aia? incepe tovaras¸ul meu, intrând inainte ca un obis¸nuit al localului. Daca mi-a taiat-o! bombane patronul. Scapara totus¸i un chibrit s¸i aprinde doua lumânari pe tejgheaua din fat¸a. Vitalie comanda scurt, s¸i revine cu paharele in care vodca, prin lumina lumânarilor, are culoarea linis¸titoare a aurului vechi.
-Uitat¸i ce vroiam - incepe dupa ce a sorbit s¸i s¸i-a s¸ters cu dosul palmei sudoarea de pe buza superioara. Daca mi-at¸i mai putea lasa câteva zile dosarul v-as¸ ramâne recunoscator.
-Domnule...
-Isac.
-Domnu Isac, din pacate asta era un manuscris pregatit sa fie predat la editura.
-Nu se poate sa-l predat¸i poimâine, in loc de mâine? insista pe un ton care deja pare jalnic. Am acceptat cu destula us¸urint¸a s¸i am continuat sa bem, din punctul nostru de vedere in tacere. Lichidul tremurând in paharele puse pe mesut¸ele us¸or inclinate din perete, ma aduce in pragul adormirii. çn afara cercului nostru, plictisit¸i de atmosfera morbida, muncitorii dadusera drumul la stat¸ie s¸i ascultau manele, dansând pe cimentul jegos cu unduiri de barbat¸i carora le lipses¸te femeia...De harem au nevoie baiet¸ii as¸tia, da s¸i dumneavoastra va place sa bet¸i singur, observa omul din fat¸a mea zâmbind dintr-o gura mare cu strungareat¸a in fat¸a, pe când eu goleam ultimul strop din pahar. Dar sa s¸tit¸i ca nu e nevoie de asta ca sa demonstrat¸i ca suntet¸i un om superior, am vazut din primele zece pagini - bate sonor cu palma pe dosarul pe care nu l-a mai scos din sacos¸a. Cu sacos¸a mea a s¸i plecat, cu puloverul meu s¸i manus¸ile mamei inauntru. Bine ca pe tine te intereseaza numai romanul tau, surâde dânsa trist acasa, deja zgârcita la vorba dupa ora 22, când se-as¸eaza la telenovela.