Trilogia “Proiectul unei limbi universale”

Partea a II – a “SUFLETUL”

Motto:
“Prin clopot nu dai veste
Doar unui singur om
Ci zvoană - ’mpărățită
Ce vine de la Dom”

Șamanism și alte credințe

“Șamanii propuneau în principal prin activitatea lor, o experiență mitică prin care doreau să depășească timpul și spațiul, cu alte cuvinte, să poată aboli timpul și dobândi condiția originară despre care vorbeau miturile comunităților din care făceau parte, sau să împărtășească natura strămoșilor terimorfi.
Se urmărea deci, transformarea în animalul-strămoș prin extazul ascensional, prin depășirea condiției profane și întoarcerea la o existență paradisiacă pierdută la sfârșitul timpului mitic, ajungând ca prin întreg ritualul ședinței, șamanul să restabilească doar pentru el o situație care, la început, aparținea tuturor.
Instrumentul magico-religios -de bază- de care se foloseau șamanii din toate zonele în care le-a fost confirmată existența, era toba șamanică, formată dintr-o cutie și o piele de ren, de elan, de cal, sau câine. Acestui instrument decorat cu motive vegetale sau zoomorfe, îi erau atașate fire de metal ori șipci de lemn, care susțineau nenumărate bucățele zornăitoare de metal, clopoței sau figurine care reprezentau spirite, animale etc. Desenele și formele specifice erau diferite la tobele șamanilor iakuți, osiaticii de pe Ienisei, la triburile tătare sau pentru laponi, pentru táltos-șamanul ungur, sau cel kirchiz. Bătăile de tobă și agitarea acesteia la începutul ședinței mistice, aveau rolul să cheme spiritele și să le închidă în toba șamanului, anterior călătoriei extatice. Mircea Eliade opiniază că toba șamanului, sau în alte părți, alte obiecte utilizate (bastoane magice, clopoței sub diferite forme), erau toate destinate nu alungării duhurilor, ci să creeze un ambient muzical de însoțire a dansului ritualic, în toate zonele Asiei meridionale sau septentrionale. Și exemplele pot continua: șamanul din Mentawei folosea un costum ceremonial decorat cu pene de pasăre și clopoței; șamanii nord-americani foloseau costume ornate cu pene de vultur, dar își atașau și o talangă sau o tamburină, ori punguțe cu cristale de stâncă, pietre sau alte obiecte magice; Talanga mai era folosită și de șamanii din Ceylon, China sau cei din Anzi”.
“Folosirea tobelor și a altor instrumente de muzică magică nu era limitată doar la ședințele mistice. Mulți șamani bat toba și cântă doar pentru placerea lor, scopurile acestor acțiuni fiind aceleași, adică înălțarea la Cer ori coborârea în Infern pentru a vizita morții. Această autonomie pe care o dobândesc până la urmă instrumentele de muzică magico-religioasă a dus la nașterea unei muzici care, dacă nu este încă profană, este în orice caz mai liberă și mai bogată în imagini”. Fenomenul este verificat de Mircea Eliade și de alți cercetători în cazul analizării cântecelor șamanice care povestesc călătoriile extatice în Cer și primejdioasele coborâri în Infern, ei concluzionând că: “după un timp, peripețiile de acest fel au trecut în folclorul popoarelor respective, îmbogățind literatura orală populară cu noi teme și noi personaje”.
Agogo – două clopote nefinisate, cu aspect de talangă fără limbă, producea sunete prin lovirea cu o tijă de metal; era folosit de către șamani în Camerun, Nigeria, în zona populațiilor Igala, Edo, Yoruba.
Același Agogo – dar cu trei clopote lovite cu o tijă metalică, erau folosite în ritualurile cultului Woodoo sau ca acompaniament în dansurile populare sud-americane, sau pentru a marca ritmurile ritualului MARACETU, un festival anual organizat pâna astăzi în Brazilia, cu scop de cinstire a originilor și descendenței afro ale populației actuale.

Mircea Eliade – Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Paris, 1964

*****

“După o călătorie rapidă cu o tonga, iute purtată de cai împodobiți cu pampon și clopoței,……… mă întorc la bungalow. Liniște și apoi, deodată, liniștea e deșirată de clopotele templeleor; clopote cu ecou scurt, cristalin, fără melancolia bisericilor ortodoxe, fără solemnitatea catedralelor: ritm de alarmă, ciocănele bătute sincopat, crescendo, oprite brusc, ecoul gâtuit de mâini îmbrățișând clopotul…”

Mircea Eliade – India - RISHIKESH, Ed. Georgescu-Delafras, 1935

*****

“Povestind aceste momente, (George) Strat remarcă faptul că indigenii pe care i-a cunoscut la Fernàn-Vaz posedau un simț deosebit pentru ritm. Ei cântau rareori din gură și atunci se tânguiau prelung și duios. Orchestra lor cuprindea oricâte instrumente puteau strânge și muzica era numai ritm, un ritm făra greș, încetinit sau iuțit, dupa cerințele gustului sau dansului. Călătorul român descrie astfel spectacolul la care a asistat:
Muzicanții bat din tobe cu ajutorul unor bețișoare sau cu mâna. În timpurile vechi, în Occident, diafragmele tobelor erau din piele de magar; aici sunt din piele de maimuță. Alți oameni suflă din cornuri sau scutură manunchiuri de clopoței cu o unitate desăvârșită, scoțând patru sunete în cadență sincopată. Zum-zum… zum… zum… zum-zum…Patru lovituri ritmate care se repetă ore întregi și ei joacă, joacă fiecare singur, niciodata perechi. Bat din picioare. Calca repede, sar, aleargă în cerc, se trântesc jos, chiuie, se încovoaie, fac nenumărate și felurite schimonosituri și gesturi în aceeași cadență, repetată la infinit… Nădușeala curge de pe ei în șiroaie, până cel la urmă, cad la pamânt istoviți, în timp ce orchestra își continua cântarea. Zum-zum… zum… zum… zum-zum… tot mai repede, într-un ritm viu care te pătrunde și te stăpânește, obsedant, chaiar și dupa ce muzica a amuțit”

Extras din notele călătorilor români Nicolae Rosetti și verii George și Dimitrie Strat din călătoria în Africa, pe “Coasta sclavilor” și în Gabon, în 1897din lucrarea lui Val Tebeica “Străbatând Lumea”, Ed. Științifică, 1962.

*****

“Părinte Cleopa, ce este vrăjitoria și de câte feluri este?
- Prin cuvântul vrăjitorie înțelegem invocarea puterii demonice în ajutorul oamenilor, în locul lui Dumnezeu, cu scopul împlinirii anumitor dorinți omenesti. Vrăjitoria s-a practicat, atât la poporul evreu în timpul Legii Vechiului Testament, cât și la creștinii din Legea Darului, pâna în vremea noastră. În Legea Veche a cerut ajutorul diavolului, apelând la vrăjitoare regele Saul, pentru care a fost aspru pedepsit de Dumnezeu. Vrăjitori au fost atât Valaam, cât si cei trei magi pomeniți în Biblie, dar care practicau astrologia.
După învățătura Sfântului Nicodim Aghioritul, vrăjitoria se împarte în mai multe părți și anume: Vrăjitoria propriu-zisă, prin care se înțelege chemarea diavolilor pentru a descoperi oamenilor comori ascunse, lucruri pierdute și altele de acest fel. Ghicirea, al doilea fel de vrăjitorie, prin care unii oameni spun cele viitoare prin semnele din palmă, numită chiromanție și prin alte obiecte (bobi, cărți de joc, cafea etc).
Descântarea, spiritismul, adică chemarea ajutorului diavolilor în camere obscure sau la morminte, pentru a pedepsi pe cei ce sunt în viață. Descântatorii pretind că cheamă sufletele morților din iad, precum ghicitorii din timpul Proorocului Samuil (I Regi 21,3), pentru a afla cele viitoare sau pentru a se răzbuna pe cineva. În zilele noastre se practică descântecul în rândul credincioșilor, precum stingerea cărbunilor, rostirea anumitor cuvinte amestecate cu rugăciuni, pentru cei bolnavi, care pretind că sunt "vrăjiți" etc.
Ghiția, adică ghicirea sau vrăjitoria prin lucruri sfinte, precum ghicirea prin Psaltire, numită astăzi deschiderea pravilei; ghicirea cu obiectele bisericii, cum ar fi resturi de veșminte clericale, cheia bisericii, cenușa din cădelniță, scrierea unor nume pe toacă, pe clopote, pe ziduri de biserică, sau introducerea lor în candele etc.
Fermecătoria, adică vrăjirea unor tineri spre a se căsători unii cu alții sau pentru a se despărți, prin invocarea ajutorolui diavolesc, numită popular "ursită". “

"Ne vorbeste Parintele Cleopa" - vol. 4 “DESPRE FARMECE, VRÃJITORIE, ASTROLOGIE ȘI MAGIE”

*****

“ … Specificul vedic constă în faptul că s-a preocupat îndeosebi de interese omenești luate ca întreg. În diverse ocazii și pentru a rezolva situații speciale și individuale, care au ca obiect necesități stringente sau suferințe de moment, forțele supranaturale trebuie puse în acțiune. În acest context, vechile practici vrăjitorești rețin, în perioada vedică, ceea ce le-a mai rămas din importanța de odinioară. Cel care dorea să îndepărteze spiritele rele sau elementul despre care se credea că a cauzat boala sau, în același mod, să scape de vinovăție, trebuia să recurgă la focul care consuma lucrul ostil sau la apă, care spăla vinovăția, sau alunga duhurile cu zgomote și gălăgie, cu lovituri și cu săgeți.
Clopotele sunau s-alunge cele trei feluri de RAKSHASA (demoni, duhuri rele) aflate în oastea lui Ravana-Cel care te face să plângi sau să-l izgonească pe Sambara-Demonul secetei…”

ANTOLOGIE VEDICÃ – ESPLA 1983

*****

”Steagurile moriștilor, inscriptionate cu rugăciuni, se invârtesc cu un scârtâit surd, scuturând clopoteii; in templul de la Casa de Rugăciune, meditativi și tăcuți, călugării au sosit unul după altul, infășurați in mantalele lor galbene, chemați de clopot și de murmurele enormului corn; în timp ce cornul începu să cânte cu intonații ce aminteau de rugăciune, dar și de plânset, mâinile călugărilor urmăresc cu precizie ritualică ritmul …, fiecare sacadând versetele plasmodiate cu clopoțelul personal; …umbre fantastice par să dea târcoale sălii întunecate, în care răsună cântece puternice și clopote tibetane; gongurile au început deja să răsune, țimbalele să se facă și ele auzite, clopotele să dea drumul chemărilor lor ascuțite, iar trompetele din oase umane să urle; ghemuit în colțul său, copilul ales plângea frământat…;
…clopotele masive agățate de coarnele yacilor scot mereu aceeași notă, care răsună melancolic în ceața de dimineață…;
..aud prin ceața gri cu reflexe aurii ce mă înconjoară sunetul unui clopoțel, care devine obsedant. Vreau să fug de aici, nu mă pot stăpâni. O forță înspăimântătoare este aici, în jurul meu și mă ține pe loc…clopoțelul sună într-una, într-un ritm pe care îl confund cu cel al inimii mele, cu cel al întregii mele vieți…iar roata se învârte mereu, amețitor, inexorabil, în același ritm viu al clopoțelului;

Jean Marques-Riviere – La umbra mânăstirilor tibetane:

*****

“În stepa mongolă, unduită de șiruri răzlețe de coline pleșuve și brăzdată de zbârciturile unor râpe stâncoase, se afla o mânăstire singuratică și părăsită.
Peretele de lut care împrejmuia mânastirea se prăbușise pe alocuri, iar sub pagoda scundă a porții nu mai existau decât canaturile ei ajurate. Deschizăturile ferestrelor cu cercevelele rupte priveau spre stepă ca niște orbite negre. Nimeni nu-si mai aducea aminte când folosise ultimul lama adăpostul acesta…
Noaptea, bolțile naruite ale templului și ale lungilor lui galerii trimeteau, întocmai ca un megafon uriaș de piatră, urletul trist al șacalilor spre tacuta stepă.
Fusese o vreme când din mânastire se mai auzea uneori un clinchet melodios de clopoței. Iar câteodata dăngănea surd și marele gong de bronz. Aceasta se întâmpla atunci când vântul deșertului năvalea în sanctuar.
În toiul nopții, dangătul acesta nu părea numai uimitor, ci și înfiorător.
Lamașii care fugiseră în Mongolia Interioară și în Tibet, ca să se puna sub aripa lui Dalai-Lama, încercasera să răspândească zvonul că zeii se ascund în ungherele nevăzute ale lăcașului și că ies numai noaptea, ca să dea semn că mai există. Și atunci clopoțeii blândului Nago-Darhi suna molcom, făgaduind pășuni bogate, iar fiorosul Djolbag-Kunag își scutură toate cele șase brațe de aur ale sale, amenințând să trimeată duhuri rele peste drumeții nelegiuiți, să le ia tot avutul și să nu-I mai ocroteasca împotriva gloanțelor în război.
Dar oricât s-au străduit lamașii, șoapta lor n-a putut prinde în Mongolia Nouă. Vântul a dus zvonul prin stepă, l-a trecut pe lângă urechea oamenilor și l-a împrăștiat fără urmă, odată cu norul de nisip usturător, peste pietrele încinse ale deșertului Gobi.
Zeii au murit totuși. Clopoțeii au ajuns să fie folosiți de păstori.
Acum, dangătul din templu nu se mai auzea nici atunci când era vânt. Nici vârtejul dogoritor din Gobi, nici viscolul înghețat din Transbaikalia nu mai făceau să răsune marele gong de bronz al lui Cepodil.
Și așa, odată cu zeii s-au stins și ultimele sunete “sacre” din stepă. Stepa nu mai traia acum decât prin sunetele izvorâte din viața de pe pamânt, prin foșnetul ierbii unduite de vânturi, care aducea a glas depărtat de flux, prin croncanitul din înălțimi al vulturilor și prin fiorosul urlet nocturn al șacalilor.”

Nikolai Spanov – Conspiratorii, Partea a IV-a, ESPLA, 1953

*****
Următoarele intervenții ale autorului vă vor aduce în vedere selecțiuni din poezia română și universală, creații populare, rugăciuni și licențe poetice despre clopote, clopoței, talăngi, zurgălăi

Prof. Ovidiu OANA - PÃRÃU