Ghedi muri fără să spună nimănui unde se duce. Plecă într-o seară ca de obicei, după căderea întunericului. Cu pălăria soioasă pe-o ureche, fluiera încet și se legăna de-a lungul drumului. N-avea o țintă anume. Doar gâtlejul îi ardea de sete și știa că degeaba n-a plecat el prin sat.
Știa că poate să bată la orice ușă. O grămadă de oameni îi erau datori. Le lucra, pe bani, mâncare și-un strop de băutură, și nimeni n-avea îndrăzneala să-i zică: mă Ghedi, tu ești beat, mă, mei și te culcă, că mai faci și vreo trăznaie! Era rău la beție, odată se-ncrunta și-apuca ce-i venea la-ndemână. Atunci să nu-i fi vorbit de biserică, de unguri, de femei. După ce se descărca, începea să plângă. Lacrimi cât bobul de fasole îi cădeau în barba aspră și cleioasă. Mă iartă, mă... Se-apuca de umeri cu cine-i ieșea în cale și-i cerea iertare. Apoi se ducea împleticindu-se către casă, unde-l aștepta Leana cu patul făcut.
A doua zi n-aveai treabă cu el. Cu noaptea-n cap îl vedeai că se scoală, bagă cizmele-n picioare și o ia pe unde are arvuneală. La șapte ceasuri era în stare să fie-n câmp, să sape cât trei până la vremea amiezei. Atunci se punea frumos pe marginea holdei și-aștepta mâncarea. Se-nfrupta bine, trăgea cu sete o dușcă de țuică, scuipa-n palme și-apuca sapa. Până seara, se vedea unde punea el mîna. De-asta oamenilor nu le părea rău că-l cheamă la muncă și-i mai dau și ceva de băut, pe lângă mâncare și bani. Era bărbat în toată firea, înalt, drept ca bradul și tare ca măduva cerilor celor groși de pe dealurile satului. Cei tineri îl mai luau peste picior, dar cu fereală. Le era frică de palma lui grea. Mă Ghedi, mă, și tu, și țigan și ungur... Ce-o fi avut Dumnezeu cu tine? Și clătinau din cap râzând a pagubă. Ghedi le rânjea pe sub mustață. Tăceți, mă, din gură... Nu le avea treaba, dacă era treaz.
Pielea lui Ghedi se arămea vara și sclipea în soare. La biserică nu se ducea. Eu îs cu ăilalți, zicea, da’ nici la ăia nu mă duc. Cu ce m-ajută pe mine Dumnezeu? Uite-aici cine m-ajută! Și-și arăta mâinile ciobite de coasă, roase de sapă și de cărătură. La toate cele-l chemau oamenii, că era tare și făcea treburile grele ale altor bărbați. De ce să nu te cruți dacă poate Ghedi să lucre? Asa ziceau oamenii.
De câtăva vreme Ghedi se-ncurcase cu Leana, care-i spăla cămășile și i le atârna frumos la uscat pe sârmele spânzurate între doi pruni. Casa unde stăteau, de la marginea satului, tot de la oamenii din sat o căpătaseră. Unde stătuse bătrânul care murise astă iarnă i-a băgat acum Voichița lui Petre, ca să aibă ajutor sigur în primăvară la sapă. Alta e dacă știi ca poți strânge omul cu ușa, vine când zici tu, nu trebuie să aștepți și să vezi cum se duc zilele bune, de primăvarară, numai potrivite să ari și să semeni porumbul. Unde mai pui că Ghedi are și-un copil, care are căruță și multe faci cu o căruță și doi cai. Stelică, copilul lui Ghedi muncește cu ziua într-o casă cu multe fete. Are pe mâna lui acareturile, merge într-o parte și-n alta și până să-ajungă acasă, mai aruncă pe ici, pe colo o căruță de lemne, să-și facă și el un ban. Copilul lui Ghedi e bun, că e tare ca tat-su. Voichița lui Petre e de mult certată cu stăpânii copilului, de-aia căruța intră la ei în ogradă numai noaptea. Laurean se face că nu vede când vine copilul cu căruța târziu acasă. Ce să-i faci? De când i-au găsit ăștia la oraș diabetul crescut și i-au tăiat și-un deget de la picior, parcă nu mai e tot una. Fete multe, nevasta și mama bătrână, guri de hrănit și el, singur. Nu mai poate avea grijă de toate. Zace pe marginea patului, gemând încet. Când se-ntoarce Stelică cu caii, se-ncruntă și se uită-n jur s-apuce bâta, s-azvârle cu ceva după el. Mai face și gălăgie câteodată. Stelică se ferește de el cât poate. Își face una-două de lucru la bucătărie, printre femei. Acolo e păzit. Gurile lor sunt prea multe și prea rele ca Laurean să le facă față. Ãsta lucră, mă, uită-te și tu, o adus acasă azi cinci sute de mii de lei, noi cu ce să trăim? Că tu nu mai poți! Și-atunci de ce să dai în el? Copilul face și el ce poate! Tre să trăiască și el, nu?
În dimineața ceea, Stelică era deja plecat la câmp când primul trecător l-a văzut pe Ghedi zăcând pe marginea văii, cu capul în apă. Oamenii s-au dus până lângă el, să se uite mai de-aproape. Ghedi stătea prăbușit cu picioarele-n sus, pe priporul văii. La câțiva pași mai sus, casa lor. O fi venit aseară beat, o căzut și-o dat cu capul, zice unul. O căzut și s-o înecat, zice altul. Ești tu prost, mă, nu vezi că-i apa mică? Cum să se-nece? Mă, da’ o chemat cineva salvarea? Da’ cine s-o cheme, mă? Ai tu telefon s-o chemi? Du-te, mă, și spune-n sat c-o murit Ghedi, poate-o cheamă careva!
Pe la amiază a venit și salvarea, și poliția. Stelică venise lângă tatăl său și-l păzea. Vrusese să-l ia cu căruța și să-l ducă la spital, dar oamenii au zis să-l lase acolo, că poate l-a omorât cineva și dup-aia zic ăștia de la poliție că el l-a omorât. Stelică s-a uitat neputincios la tată-său, la gaura plină de sânge închegat de la tâmplă și la apa care i se scurgea pe piept. L-au luat. Seara au venit vești de la comună, că a murit înecat. Cel mai probabil s-a împiedicat și a căzut, s-a lovit la cap și a rămas cu capul în apă, zicea crâsnicul satului, care se-nvârtise pe lângă poliție până-a dat el de ceva și-a adus primul veștile-n sat. Pe seară a trecut și părintele pe la case, să vadă cu ce pot ajuta oamenii să-l îngroape creștinește. O fi fost el ungur și țigan, da’ nici chiar așa... Oamenii au dat din colț în colț. Doar mata știi, părinte, cum stăm și noi... Alții-au dat niște ouă, niște brânză, niște țuică. Alții-au zic că fac un cozonac, în ziua înmormântării. L-au adus și l-au întins pe-o masă, în casa Voichiței lui Petre. Din contribuția oamenilor la biserică i-a luat părintele sicriu. Leana a aranjat cu grijă ciucurii feței de masă de sub el și i-a potrivit lumânarea la cap.
L-au îngropat într-o margine de cimitir. Deasupra lui Ghedi crește acum un soc.