DE-A PUIA GAIA

* * *
Mai, 1992

În bar erau câțiva tineri ce-și sorbeau apatici cafelele. Pusy trecea ara printre ei ridicând paharele și ceștile goale.
Se duse în spatele barului și apatică, se apucă să citească în fișele de inventar. Era partea care o enerva cel mai tare din toată munca ei, dar legile se aspriseră, iar controalele fără sfârșit o speriaseră de-a binelea.
Urechea-i exersată prinse un freamăt ușor printre clienții ei și ridică rapid privirile.
O recunoscu de Corina Vasilescu și-i zâmbi, dar rămase fascinată când dădu cu ochii de superba brunetă care o însoțea. O evaluă scurt și privirile-i iscoditoare se opriră pe fața noii venite.
- Chiar mă întrebam când o să te mai văd, i se adresă surâzătoare Corinei, ieșindu-le în întâmpinare. Bine ați venit !
Corina făcu prezentările și se așezară împreună la masa din fața barului.
După un timp, cu cafele și pahare aburite de nectar în față, începură să discute în trei. Corina observă cu o oarecare nemulțumire că Irina polarizase atenția tuturor, în special pe cea a lui Pusy, dar participă mai departe, atentă la discuție. Irina se juca aparent neatentă cu lănțișorul pe care atârna un medalion micuț de argint și platină, iar Pusy abia-și putea lua ochii de pe el.
- Îți place ? o întrebă Irina amuzată și scoțându-l de la gât i-l întinse.
Pusy îl studie foarte atentă și Corina-i observă un tremur abia stăpânit al mâinii.
- E foarte drăguț. Seamănă cu medalionul unui prieten drag mie, doar că al lui are pe față o balerină stilizată într-o piruetă. Și-un diamant micuț, aici sub picioarele balerinei.
Irina tresări și văzându-le mirarea râse și-și frecă brațele. Nu-și putea explica dar tocmai i se păruse că era ceva cunoscut în ceea ce spusese Pusy. Cunoscut și drag?
- Doar că el nu mă lasă niciodată să-i ating medalionul, râse Pusy. Nici nu credeam că am să mai văd vreunul la fel. De unde îl ai?
Irina râse încurcată, iar Corina sări cu gura:
- Irina călătorește mult și e mare amatoare de antichități și chestii d-astea oculte. Știi tu, talismane ...
- Dar ăsta e ca nou, se miră Pusy. Oricum nu contează, renunță ea privind-o pe Irina pe sub ochi. E superb, chiar dacă mie-mi dă fiori, zâmbi ea ironică și malițioasă.
- De ce ? se miră Corina și insistă cu privirea asupra ei.
Pusy le privi îndelung, apoi ridică din umeri și tăcu o vreme, după care păru să se decidă și spuse:
- Prietenul meu îl poartă de vreo douăzeci și ..Hă!... de ani ! De câte ori l-am întrebat de unde-l are, a râs și mi-a spus că e unicat, dar că mai târziu, va mai apare unul, mai mic și nu chiar la fel. ȘI mi-o tot spune de ceva ani! le fixă ea cu privirea pe cele două. Tu de unde îl ai?
- L-am visat, râse Irina stânjenită și aruncă o privire furișă spre Corina. Apoi, l-am desenat și l-am comandat unui bijutier din Anglia.
Pusy începu să râdă și văzând roșeala din obrajii Irinei, o apucă de antebraț, într-un gest prietenesc și liniștitor, dar continuă să hohotească spre neliniștea celor două.
Își șterse lacrimile de râs și eliberând antebrațul Irinei încercă să se oprească. Spuse printre hohote:
- Stați să mă liniștesc și vă spun una bună!
Se potoli cu greu și după ce bău din paharul cu nectar le privi iarăși serios și zise:
- Tu Corina, l-ai cunoscut pe prietenul meu, nu? Îți mai amintești ?
- L-am văzut, dar nu mi-ai spus cum îl cheamă...
- Asta-i altă poveste, dar îți amintești. Pana de curent ...
- Sigur, doar atunci ne-am cunoscut, afirmă Corina cu fermitate.
- Atunci am pierdut un pariu, ... cu cioburile din paharul tău, ți-amintești?
Văzu gestul afirmativ al Corinei și continuă:
- Iar azi am mai pierdut unul, reizbucni Pusy în hohote, dar se liniști repede. Atunci am pariat pe faptul că tu îi vei fotografia medalionul lăsat pe masă. "Îl las să facă pui", mi-a spus după ce explodase becul, ți-amintești? Altfel nu se desparte de el. Și mi-a mai spus că "puiul" o să-și caute tatăl și m-a lăsat pe mine să-i ajut sau nu, să se regăsească. Iar eu simt că o să-i ajut, îi zâmbi ea Irinei.
Irina o privea acum contrariată, iar Corina zâmbea ușor superior, chiar dacă nici ea nu știa prea bine de ce. Le studie amuzată și tăcu mai departe.
- Dar tu, Pusy, pe ce ai pariat ? întrebă Irina.
- Pe șansa ca, măcar de data asta, să se înșele. Să nu se întâmple așa, dar după cum vedeți ... ridică ea din umeri, iar am pierdut ! Dar voi nu vă faceți probleme. De când îl cunosc eu pe Cristi, tot timpul pierd pariurile cu el. Dar sper să-l câștig măcar pe primul pe care l-am făcut împreună, zâmbi ea și se ridică. Așteptați puțin, aveți să vă convingeți că nu sunt nebună, zise ea și se îndepărtă, în timp ce tinerele femei se priveau contrariate.
- Hai, ce arăți așa ca mâța la oala cu smântână ? se rățoi Corina. Tu m-ai băgat în chestia asta!
- Aș susține contrariul, dacă nu mi-ar fi atât de frică. Toată chestia asta-mi dă fiori ! zise Irina cu un aer pierdut.
Corina privi în jur și rămase tăcută. Apoi întrebă:
- Tu crezi în pariul ăsta ? o privi ea pe Irina.
- Dar tu? Crezi? ridică Irina din umeri.
Pusy reapăru și, după ce evaluă rapid dacă o solicită vreun client, se așeză la loc, lângă ele:
- Plicul ăsta mi l-a dat atunci, cu condiția să nu-l desfac decât în ziua când voi vedea puiul, arătă ea spre medalionul Irinei. Dar ... eu l-am desfăcut după o săptămână. Conținea un bilet pentru mine și niște bani - Cristi își plătește întotdeauna comisionarii - și încă un plic ..., zise ea și scoase un alt plic și îl arătă celor două femei. Pe ăsta nu l-am mai desfăcut!
- De ce ? se miră Corina, dar se opri roșie la față, sub privirile celorlalte.
- E adresat Irinei A, X, H, T ?. Tu ești? Parcă ai zis că te cheamă Armeanu?
Irina o privea neîncrezătoare, blocată de stupoare.
- Da. Cred că eu sunt. X și H sunt inițialele numelor pe care le-am purtat între cele două căsnicii. Dat T? se miră ea.
Pusy surâse și-i întinse plicul. O strigase un client și se depărtă.
Cele două se priviră mirate și ridicară din umeri. Irina ridică plicul în lumina difuză. Îl studie cu toată atenția, dar era un plic normal, fără nici un indiciu. Îl desfăcu cu mâini tremurătoare.
Nu fusese niciodată atât de speriată ca acum când ceva îi spunea că a ajuns la întâlnirea cu soarta. Din plic scoase o foaie de bloc notes, identică cu cea pe care i-o adusese Corina, purtând desenul acela misterios. Despături atentă foaia și citi.
"Cândva, mi-ai desenat cheia de la Poarta Spațiului". Erai prea mică să-nțelegi că am furat-o.
Mai târziu ți-am dăruit cheia de la Poarta Timpului, pe care eu o aveam, dar tot tu mi-ai arătat cum s-o folosesc. Nu ți-a adus noroc.
Poate că tu nu poți crezi că ambele porți sunt în inima ta.
Dacă tot mi le-ai furat, de ce nu folosești cheile?
Aprilie, 1998
P. C. M."
2000, Ploiești, O.P. 1, C.P. 666
Irina reciti textul și lăsă hârtia să cadă pe masă. Nu avu nici o reacție când Corina o ridică și o citi avidă.
Era ceva atât de familiar, încât Irina nu-și putea crede că se simțise atât de înduioșată. Nu reușea să-și expliciteze nimic în planul rațiunii, dar recunoștea cumva această comunicare. Se concentră, străduindu-se să-și amintească, nici ea nu știa ce.
Pentru câteva clipe se revăzu. Era mică și-și aștepta tatăl în balconul unui hotel, pe litoral. Nu-l văzuse de câteva zile. De ea avea grijă o "securistă".
Amintirea dispăru însă și Irina-și aminti figura ștearsă a amantei tatălui ei. N-o putuse suferi pentru că n-o lăsa să deseneze cu creta pe balcon. Mirată, alungă din minte acel chip. Realiză că spaima a dispărut din sufletul ei. O privi în treacăt pe Corina care rămăsese contemplând biletul-scrisoare.
Irina simțea cum, în vene, adrenalina își domolea valurile. Ca atunci când Directorul S.R.I., Mugur Dobrinescu o anunțase că nu mai este suspectă în decesul soțului ei, Michel Hassan, dar că ar trebui să întrerupă orice fel de relație cu Bogdan Topliceanu.
Erau amanți, și-l văzuse pentru ultima oară la capătul sicriului de nuc sculptat, în care-l înmormântase pe tatăl ei. Bogdan, așa cum credea tatăl ei, era un fel de James Bond al Securității. În ultimii ani Bogdan îi fusese asociat în tot felul de comploturi economice și politice, dar Irina-l simțise tot timpul ca pe un impostor și, deși dorise să rămână străină de urzelile lor, întotdeauna-l necăjise pe tema asta. Știa doar că tatăl ei, lucrase pentru Dobrinescu, fostul lui ofițer de informații și fusese mirată când acesta-i recomandase, da, s-ar putea spune și așa, să renunțe la Bogdan. Oricum după o ascensiune fulgerătoare, Bogdan, părăsit de Camelia, soția lui, dispăruse cu o mare sumă de bani.
Nu-l regreta, nu mai regreta pe nimeni, poate doar pe Tanguy, copilul - bărbat, ce se întorsese în 1993 la bunicii lui din Maroc.
Irina tresări, când Pusy își reluă locul și-și aprinse cu nepăsare o țigară.
- Erai departe, constată ea și suflă fumul în tavan.
Irina surâse stânjenită și cu gesturi elegante sorbi din cafea.
- Acum mă crezi ? o ținti Pusy.
_ Te cred, zise Irina.
O privi pe Pusy și dădu să spună ceva, apoi renunță, oftând.
- Hai! Întreabă! o îmboldi Pusy.
Irina le privi pe rând, văzu curiozitatea din ochii Corinei și oftând, spuse:
- Ce înseamnă P.C.M.? C vine de la Cristi sau Cristian, nu?
Pusy râse, apoi zâmbi și trase din țigară.
- Petre Cristian Mârza!
Irina simțea numele cunoscut, dar nu reuși să înțeleagă de ce. Renunță și ridică ochii spre Pusy care le privea gânditoare. Parcă hotărându-se cu greu, Pusy scoase o fotografie și i-o întinse. Era ea, alături de o frumusețe exotică și zâmbeau cuminți spre obiectiv.
- L-am cunoscut când eram copii. E puțin mai mic decât mine. Eram la liceu. Era prieten cu ea, ce-mi era colegă mai mică.... Mai mică și ca el cu un an... Părinții noștri se vizitau, iar eu cu Roxana aveam o relație foarte ... Ne înțelegeam. Era o fată înaltă și frumoasă, foarte inteligentă. Citea multă filozofie, mergea la teatru și era membră în câteva cercuri literare importante. Nu prea avea prietene, știți voi, pentru că era foarte stranie, misterioasă chiar. Într-o seară, mi-a povestit că a văzut și ea un tip, așa-i numea pe cei care o interesau. Voia să vină la mine, tocmai voise să coboare la Poștă, în Centru, aici la Poștă, dar îl văzuse pe Zmeu - așa i-a zis - și renunțase. Mi-a povestit că Zmeul, când a văzut-o, târziu, după ce șoferul închisese ușile iar ea rămăsese ca o neroadă pe scara autobuzului, rămăsese trăznit și-i picase falca. L-a văzut agitându-se, dar n-a mai putut să urce în același autobuz, iar ea-i aruncase o privire superioară, sfidătoare. "L-am privit ca pe un nimeni", așa mi-a spus. Coborâse la stația următoare și venise la mine pe jos. Era încă atât de emoționată și eu am făcut un haz nebun. Era prima ei șansă să se îndrăgostească. Când l-am cunoscut pe Cristi, mi-a povestit că a atunci răscolise orașul în căutarea ei. Luase un taxi, dar regăsise autobuzul mult după prima stație și trecuse pe lângă ea. Când în sfârșit s-au cunoscut, era la un meci de volei. Cristi mi-a spus că se simțise sub aripa unui înger toată ziua. S-au luat de mână și s-au plimbat până noaptea târziu, fără să-și vorbească. Nici nu știau cum îi cheamă, iar când o patrulă de miliție i-a legitimat, au râs ca nebunii. Știau că se iubesc, dar nu puteau spune cum se numește celălalt. Cristi, spre surprinderea tuturor, dar mai ales a Roxanei, a fost acceptat de tatăl ei, un director barosan la o mare uzină. Erau frumoși, înalți și deștepți, dar mai ales misterioși. Nu era nevoie să-și vorbească, se înțelegeau din priviri. Se puteau găsi unul pe altul în orice aglomerație. Nu se sufocau, își lăsau spațiu și libertăți. S-au certat o singură dată, în perioada când deși hotărâseră că se vor căsători, nu făceau încă dragoste. Respectau "tata dixit" care le impusese majoratul Roxanei și logodna la popă. Dar mai trebuiau să aștepte ceva vreme așa că atunci Roxana i-a spus: "Ești prea deștept ca să "ne" faci probleme!". Însă Cristi a greșit și s-a culcat tocmai cu o verișoară a Roxanei de pe la Târgoviște. La ziua onomastică a mamei Roxanei, când s-au întâlnit, Roxana a înțeles imediat și nu l-a iertat mult timp. I-au împăcat părinții ei. Urmau să se căsătorească, toate erau bune când, în ultima ei vacanță, înaintea ultimului an de liceu, Roxana a plecat cu părinții într-o excursie, în fostul R.D.G. Urma să se întâlnească după revenirea în țară cu Cristi la mare. Dar când a venit, a vrut să ajungă cât mai repede la el la Constanța, așa că a luat un avion. El o aștepta în aeroport. Însă acel avion a ratat aterizarea. Ceva la o roată! Roxana a fost singura victimă. A murit aproape sub ochii lui. Cristi nu și-a iertat-o niciodată. S-a schimbat. A tot intrat și a renunțat la câteva facultăți, dar o vreme a trăit ca un zombi. Și-a revenit greu, iar eu nu cred că a uitat-o vreodată. S-înconjurat de viață și mister. Am rămas prieteni și mă mai vizitează din când în când. Apare din ceață și dispare în ceață. Și de câte ori apare, eu mai pierd un pariu, începu ea să râdă, revenind la tonul vesel. Sau două !
Irina rămăsese gânditoare, în timp ce Corina se tot agita.
- Care e problema ta, mă? o întrebă Pusy râzând.
Și Irina o privi curioasă pe Corina care întrebă:
- Tot spui misterios. Și zău că eu știu că ai dreptate, dar tu ce crezi despre asta? Eu am asistat la faza cu pana de curent și mă trec fiorii și acum. De unde atâta putere? Și ce înseamnă talismanul sau ce-o fi medalionul ăla ?
Pusy ridică din umeri.
- Tu ști? Că eu habar n-am! Tot ce pot să spun e că el, Cristi. știe dinainte o mulțime de lucruri. Câteodată-mi vorbește despre evenimente și fapte pe care eu le trăiesc ulterior. Sau îmi povestește despre oameni care nici măcar nu-l cunosc sau pe care el nu i-a văzut sau nu-i va cunoaște vreodată. Ia și povestea cu Irina în considerație și uită-te la mine care pot să afirm cu mâna pe inimă că până acum nu s-a-nșelat niciodată. De unde? se miră Pusy și ridică din umeri. De câte ori l-am întrebat asta, râde și-mi arată Cerul. Știu doar că citește enorm. E-n stare să discute orice cu oricine, dar numai dacă are el chef. Apare câteodată ca un nabab, altă dată ca un cerșetor, nimeni nu știe de unde. Dar eu îl iubesc așa cum e el, pentru că e un prieten adevărat și-i respect voința. Îl mai tocăm noi între noi, îl mai terfelim așa puțin, dar în final, trebuie să recunoaștem că lui puțin îi pasă, iar noi nu-l putem înțelege. Oricum presupun că-i mai bine să-l ai prieten decât dușman.
- E violent? tresări Irina.
- Cristi? se miră Pusy și-ncepu să râdă. Nu cred. Adică nu are nevoie.
- Adică? se miră Corina.
- Nu știu să-ți explic. Odată el însuși mi-a spus ceva cam așa "Violența în esența ei, nu se manifestă violent. Doar neputința.", dar era vorba de impulsivul de bărbati-miu. Pentru Cristi , care tot vorbește de Zen, Tantra, Bushido și alte drăcovenii orientale, probabil că noțiunea are alte măsuri. Uitați-vă la miniatura de deasupra barului, zise Pusy. Ce vedeți?
- Un snop de flori de câmp, răspunde Corina.
Pusy o privi curioasă pe Irina, care se ridică și studie miniatura.
- Eu văd o grafică de mare clasă, zâmbi ea. Se concentră asupra miniaturii. Clipi de câteva ori, apoi se concentră din nou. Excelent, se entuziasmă ea. O luptă de samurai.
- Pe dracu' ! exclamă Pusy. O am de șapte ani și tu ești primul om care vede exact ce mi-a spus Cristi că e. Cum dracu' poți tu să vezi așa ceva?
Irina surâse și se așeză la locul ei sub privirile iscoditoare ale companioanelor.
- Ai auzit de Ojo-Majo, sau Ochiul Magic. Te concentrezi asupra unui desen banal și apoi în minte îți apare un altul, aproape stilizat. Scoase din geantă un mic bloc de coli și un cărbune. Trase rapid câteva zeci de linii drepte. Trei samurai se duelau. Cam asta ar trebui să vedeți.
- Bravo, exclamă Pusy. Și eu o văd câteodată, dar numai când sunt furioasă. Se vede că ești pictoriță.
- Data viitoare îți voi dărui un tablou, promise Irina spre încântarea amfitrioanei.
- La cum își vinde Irina de scump tablourile, ai făcut un ghișeft, râse Corina de ele.
- Nu trebuie s-o iei așa, surâse Irina. E modul meu de a-ți mulțumi pentru deschiderea și sinceritatea ta. Acum! Mergem, Corina ?
Irina plăti consumația și Pusy le conduse până la scară. Irina se opri și întrebă:
- Pusy, poți să-mi spui care a fost primul tău rămășag făcut cu Cristi?
Pusy o privi zâmbind în străfundul ochilor negri.
- Poate altă dată! Sau poate-ți spune el.
Irina făcu un semn că a înțeles, își strânseră mâinile și se despărțiră.

* * *
A doua zi

Irina se trezi greu, se răsuci de câteva ori, dar în cele din urmă se enervă și aruncând cearșafurile, coborî din pat. Își puse papucii și halatul și intră în baie.
Aprinse toate luminile și se privi în oglindă. Se studie îndelung și încercă să râdă, dar nu reuși. "Să te ia toți dracii Cristiane, arăt ca un cur de rață !" își zise, dar îi trecu prin minte că habar n-are cum arată așa ceva și încercă din nou un surâs, dar văzând grimasa din lumina oglinzii se strâmbă și se îndepărtă. Își scoase halatul și pijamaua bărbătească și păși sub duș. Potrivi apa și încercă să nu se gândească la nimic. De câte ori se gândea la ceva legat de ziua de ieri se trezea începând o scrisoare.
O apucase noaptea încercând să o compună în gând, iar acum orice ar fi făcut se trezea cu "Dragul meu ..." sau cu "Dragă Cristian ... " pe buzele gândului.
Se enervă și închise apa caldă, dar renunță, la primul val de gheață care-i cuprinse trupul. Se jucă mult timp cu robinetele, de câte ori se gândea la scrisoare închidea apa caldă, dar nu reușea să se gândească la el.
În cele din urmă ieși de sub duș, se șterse îndelung, își aranjă părul, își compuse un machiaj discret, apoi ieși ca fulgerul din baie.
Își alese o ținută elegantă, un costum lemon cu o croială de excepție, ciorapi fini într-o nuanță întunecată, pantofi cu toc înalt și talpă subțire.
Își aminti vag că purtase costumul în ziua în care-l cunoscuse pe Bogdan Topliceanu, dar alungă gândul. Se admiră în oglinda din camera vestiar și ieși foarte mulțumită.
Coborî la parter și se opri în fața unui birou elegant, mai mult din sticlă. Se așeză și porni calculatorul, selectă un editor de text și începu să scrie.
"Nu știu cine ești ! Nu-mi pot aminti nimic despre cheia de la Poarta Spațiului, deși totul îmi pare cunoscut. Nu știu când mi-ai furat-o și nici cum. Dacă eu ți-am desenat-o, înseamnă că ți-am dăruit-o, așa cum fac de câte ori desenez pentru altcineva. Îmi vine greu, prea greu să cred povestea ta, povestea ta și a lui Pusy, dar ceva în mine încearcă să-mi spună că nu mă minți.
Sunt foarte nervoasă, domnule căsuță poștală, vezi, despre semnificația numărului uite că nici nu amintesc, pentru că am senzația că-ți râzi de mine. Poate că e un complet ... Poate că nu e !
În inima mea e furtună, pentru că un misterios, al cărui medalion fotografiat de o prietenă mi-a plăcut atât de mult încât l-am copiat, țese o plasă în jurul meu cu ajutorul prietenei lui și al prietenei mele. Iar în furtuna asta, eu nu găsesc că e cazul să mai caut vreo poartă.
Irina Armeanu"

Privi textul, îl aranjă în pagină și porni imprimanta.
Ridică coala de hârtie, privi mulțumită rezultatul, semnă și o împături. O puse într-un plic, scrise adresa și se simți mândră de ea. Lăsă plicul pe birou, se mai învârti puțin trăgând cu coada ochiului la pata albă lucind pe sticlă și se duse în bucătărie.
Bău un pahar cu lapte, mâncă un corn cu ciocolată și se sugestionă că e bine, că se simte minunat și că nimic nu s-a schimbat în viața ei. Scrise un bilet menajerei și porni instalația de aer condiționat, apoi se întoarse în living-ul imens, apucă hotărâtă plicul, îl timbră și ieși din casă.
Încuie atentă ușa vilei, porni sistemul de alarmă și scoase mașina din garaj. Deși îi plăcea să conducă, o folosea foarte rar. Dar azi trebuia să facă totul în stil mare. Trebuia să-și aducă aminte cine e. Se urcă la volan, acționă telecomanda și demară lin dintre porțile deschise.
Opri la prima cutie poștală, mai privi o dată plicul, zâmbi și-l expedie prin fanta îngustă care clămpăni sec în liniștea dimineții.
Abia în acel moment Irina realiză că nu se simte chiar fericită și că nu are nici un chef să meargă la atelier. Se urcă în silă în micul ei Mercedes A Klasse și rămase meditând în timp ce mâna se oprise pe cheile de contact.
Își reveni. Sigur ! Va merge la cumpărături în București ! Își verifică poșeta mică, abia de-i încăpea minusculul telefon celular și câteva mărunțișuri. Nu avea prea mulți bani lichizi, dar avea "carteluțele" cum zicea Corina.
Irina se privi în retrovizor, își zâmbi și oftă când văzu că arăta de parcă și-ar face curaj și porni motorul. Va fi o zi minunată !

* * *
Când intră în atelier, Irina era mulțumită. Își cumpărase o grămadă de nimicuri din acelea care fac viața frumoasă. Mâncase la Casa Vernescu și se bucurase de un apus de soare minunat, în timp de rula cu viteză spre Ploiești. Pe drum se gândise să treacă pe la atelier să-ncerce să pună lumina aia pe o pânză nouă.
Se schimbă rapid, își prinse părul cu un elastic și ridică husa de pe șevalet.
"Cee !?" simți ea că se învârte pământul și-și puse instinctiv mâna pe inimă.
Cineva prinsese peste tabloul la care lucra un carton, pe care erau desenate stilizat, dar sugerativ până la detaliu, o balerină miniaturală prinsă-ntr-o piruetă fără început și fără sfârșit și un inel peste care era încolăcit un șarpe ce-și mușca coada.
Sub desen era scris.
"Asta am desenat fiecare, cu creta, pe cimentul din balconul unui hotel din Mamaia, Septembrie 1975.
Christ.
P.S. Nu-i așa că Sânziana e o fetiță din povești ?"
Cu mâna pe inimă, respirând sacadat, Irina se lăsă să cadă pe un fotoliu din răchită uzat, din care continua să privească oripilată cartonul.
Își reveni cu greu și constată că peste toate, cel mai tare o enerva calitatea graficii.
Desenele erau identice cu cele din memoria ei. Da, fusese atunci, în seara în care sărise în balconul vecinului, băiatul ăla frumos care venea în fiecare zi cu altă fată frumoasă. Deși n-avea decât 5 - 6 ani fusese atât de geloasă încât încercase să-i atragă atenția.
"Doamne ce se mai speriase !" pufni Irina în râs și parcă simți că se liniștește.
Se ridică de pe fotoliu și puse câteva cuburi de gheață într-un pahar larg, cu fundul gros, peste care turnă un deget de whisky. Privi doza, mai turnă un deget, agită puțin paharul și-l goli dintr-o bucată.
Nu simțea nici o arsură, doar căldura ce se năștea în stomac. După moartea lui Mihai, aproape căzuse în darul beției, dar tatăl ei ...
"Ce tâmpenie !" se enervă Irina și aruncă paharul pe podea.
Privea cuburile de gheață topindu-se printre cioburi și simți că-i dau lacrimile.
"Ce proastă sunt !" hohoti ea și se aruncă printre pernele de pe divan.
Plânse mult timp, simțind cum lacrimile deschid supapele durerii, iar răul, cu care dormise și se plimbase toată ziua , se ridică-n tavan.
Știa cum merg lucrurile astea. Doar plânsese de atâtea ori de disperare, mai ales când auzea bârfele în care o porecleau "Călugărița", pentru că la 26 de ani îngropase și bocise deja doi bărbați. Simți un nou val de durere rea și lăsă hohotele să-i umple pieptul. Să le expire, să scape de ele !
"Și n-am măcar un copil !" urlă ea în pernele ude de lacrimi.
Se ridică furioasă și porni glonț spre sticla de scotch din bar. Deșurubă capacul și tocmai o ducea la gură când telefonul vechi din atelier începu să țârâie. Irina trânti sticla de podea cu o furie înzecită și se repezi la telefon. Se opri lângă el, țipă de câteva ori "Taci !", dar văzând că nu se oprește, se aruncă pe divan și-și acoperi capul cu perne. Se liniști greu, se ridică, privi iar telefonul ce țârâia egal, imperturbabil și-și șterse instinctiv lacrimile. Apucă receptorul și abia șopti:
- Alo, da!
- Irina ? întrebă o voce joasă, virilă.
- Da.
- Salut, sunt Bogdan.
- Bogdan ? se miră Irina.
- Topliceanu ! o lămuri el. Ochii care nu se văd se uită, nu ? zise el necăjit. Îi vorbea de parcă s-ar fi despărțit abia de-o săptămână, nu de câțiva ani.
- Numai când dispar fără să-și ia rămas bun, zâmbi Irina răutăcioasă, printre lacrimi, reținându-și suspinele.
- Dar ce e cu tine? Plângi?
- Eh, un pic așa pentru frumusețea ochilor, zise Irina înăbușindu-și un nou acces de plâns.
- Dar ... ce e cu tine. Ai pățit ceva? se agită Bogdan.
- Nimic! Doar că am furat o cheie, suspină Irina.
- Ce cheie?
- Cheia de la Poarta Iadului. Singura poartă care nu e încuiată niciodată! izbucni Irina în plâns.
- Sunt în mașină, în fața blocului tău. Îmi dai voie să urc?
Irina tresări. Privi printre lacrimi cartonul de pe șevalet și rosti apăsat:
- Urcă! și trânti receptorul în furcă.
Se îndreptă mașinal spre șevalet și-l acoperi, apoi călcă printre cioburi până la ușă și o descuie.
Se întoarse lângă divan și începu să se dezbrace.
Auzi ciocănitul lui Bogdan, dar nu răspunse. Îl văzu cum intră, îi plăcu aerul lui îngrijorat, ca și buchetul de trandafiri galbeni.
Își eliberă părul și întinse mâinile spre Bogdan.
- Încuie ușa, comandă ea cu fața plină de lacrimi.
Bogdan privi cioburile, inspiră de câteva ori mirosind aburii de whisky de pe podea, încuie ușa și lăsând florile din mers, se apropie de Irina.
- A fost cutremur? îi zâmbi el înțelegător.
- Taci! Nu vorbi! Prostule! șopti Irina însetată și se înfipse cu dinții în buzele lui.

* * *

Goi printre pernele de pe divan, stăteau în tăcere.
Irina rămase într-o poză indecentă, de parcă cineva o răstignise pe crucea Sfântului Andrei. Bogdan rămăsese împietrit, holbându-se fascinat între picioarele ei desfăcute. N-o avusese niciodată așa.
“Doamne, a fost ca și cum m-a violat“ își tot zicea el încercând să treacă peste ciuda gândului că de fapt ea nu i se dăruise niciodată. Respecta regimul de tăcere impus, pentru că o simțea departe într-o lume inaccesibilă lui și de ură ar fi mușcat din piersica ce-i ținea privirile înlănțuite.
Masca ei de mare cucoană căzuse în sfârșit, fusese prima oară când carnea frământase carnea cu o plăcere aproape folclorică, fără nici o opreliște de imagine sau morală.
Își ridică privirile ceva mai sus, peste fructul oprit și întâlni orizontul simetric al colinelor sânilor. Dar, excitația dispăruse. Irina fusese ca aspiratorul unui vârtej. Simțea că în ea, pentru el, nu rămăsese decât ură, amestecată cu resturi de iubire, cu exigențe estetice și frustrarea neputinței. Atât!
“Adică, mai nimic! Dar asta se poate corecta...“ constată Bogdan și-și smulse privirile ce-i căutaseră-n zadar ochii negrii.
Se simțea sleit. Se ridică încet și, pe tăcute își căută țigările și bricheta. Aprinse o țigară și în semiobscuritatea atelierului trase fotoliul de răchită până în dreptul mesei rotunde, cioplită grosolan. Se așeză greu, obosit. Trase adânc din țigară și întinse mâna spre scrumiera mare , din ceramică neagră, când la lumina jarului observă o strălucire metalică la mijlocul mesei. Intrigat întinse mâna și dădu de o cutie din catifea neagră, deschisă, în care strălucea un inel peste care era încolăcit un șarpe.
Și mai intrigat, aprinse lumânarea groasă de pe masă.
Observă că etui-ul se odihnește pe o hârtie mică. O luă și o citi. Era o chitanță de la un bijutier din Paris. Aprecie costul bijuteriei și căută numele proprietarului. Peter M. Cristian. Pe spatele chitanței, scris în grabă cu cerneală, în engleză, era mesajul.
“Și iată casa pe care argintarul i-a făcut-o lui Jake! PCM“
Bogdan admiră îndelung bijuteria și încercând să intuiască mesajul îl reciti de câteva ori.
Cunoștea scrisul ăsta, dar nu-și putea aminti de unde. O simți pe Irina că se mișcă și o văzu că se strânge pe o parte în poziția fetală. Adormise.
“Peter M. Cristian!“ își tot sonda el memoria în timp ce așeză cutia cu inelul la loc, peste chitanța împăturită.
“Dar ăsta e ... “ se opri el stupefiat. “Nu se poate!“
Își amintise că se întâlnise cu acest nume în cercul brokerilor de arme. Gurile rele spuneau că-i englez și că el era tipul ce-i trăsese de câteva ori preșul de sub picioare lui “Gipsi“ așa cu “i“, doar englezii credeau că vine cu y de la țigan, dar Bogdan și Dobrinescu știau că vine de la banalul gips, acel material generos ce imobiliza uneori și membre perfect sănătoase. Se strădui să-și amintească bârfele de la Bursa din Londra.
“Parcă era vorba de niște rachete!“ concluzionă el în lipsa unui răspuns mai bun.
“La dracu, trebuie să fiu atent! Dar de când are Irina legături cu traderii de arme ?“ se miră el trăgând din țigara cu tutun egiptean.
“Oare ăia au învățat-o să facă dragoste așa?“ tresări el dar rămase fumând în tăcere.

* * *

După câteva ore
Într-un restaurant la Sinaia

Mâncaseră în tăcere, doar Bogdan mai povestea arar câteva din ultimele-i pățanii. Irina încerca să fie prezentă, dar se simțea alunecând în trecut. Se trezise că, la un moment dat, încerca să deseneze chipul ce-l văzuse la 6 ani, acolo, cu cuțitul pe fața de masă. Bogdan o văzuse, dar se prefăcu liniștit, sporovăind cu un aer monden.
Așteptau cafelele turcești și coniacul, iar Bogdan tocmai o felicita, a câta oară, pentru succesul expoziției de la Londra.
- Dar n-a fost așa, protestă ea. Câțiva critici și gazete de mâna a doua. Mai tare s-au agitat cei din țară. Recunosc că m-a costat ceva, dar m-au primit de parcă cucerisem Turnul Londrei. M-au lăudat cu atâta nerușinare că nici n-am mai trecut pe la Uniune, făcu ea un gest a lehamite.
- Dar am înțeles că și în Anglia ai avut susținători!
Irina ridică întrebătoare din umeri.
- Oameni cu bani, desigur, preciză el.
- Nu cred, protestă Irina.
- Dar ai vândut aproape toate tablourile. În lire! Preciză Bogdan. Ai adevărați fani acolo! Bravo!
- Mă bucur să aud, dar nu cred. Din 27 de tablouri am vândut abia 10. Cele mai bune, e adevărat. Dar galeria și taxele au reprezentat aproape 2/3 din sumele încasate. E drept că nu am rămas datoare, râse Irina și că-mi mai pot cumpăra vopsele românești pentru următorii 20 de ani! izbucni ea în râs.
- Dar fanii! protestă Bogdan evitându-i privirea.
- Nu știam că-l concurez pe Cotabiță, se amuză Irina scuturându-și pletele.
- Uite că o faci. Iar un om ca Peter M. Cristian nu cred că-l știe pe Cotabiță.
- Cinee?! se miră Irina ascunzându-și surpriza.
- Un tip “tare“ din Londra. Un pui de rechin în lumea brokerajului internațional, ce, nu-l cunoști? o țintui el cu privirea.
- Sigur că nu ! protestă Irina nervoasă. De unde ți-a trecut ideea asta prin minte?
Bogdan râse cu aerul ăla de “Mă... tu vrei să-mi furi calul!“.
- Am verificat! Are cele mai bune tablouri ale tale în colecția lui. Ești singurul pictor pe care-l colecționează. A declarat, între prietenii ce-l necăjesc cu acest hobby-fixație, că-i lipsește doar “Colți de Munte“, tabloul pe care i l-ai dăruit tu lui Mihai, primul tău soț.
Bogdan nu mințea. Cât dormise Irina își “încălzise“ celularul și aflase destule, mult mai multe decât îi povestea acum Irinei. Prietenii lui din Anglia-i confirmaseră o posibilă legătură cu Irina, dar cel mai tare îl speriase Dobrinescu, care-i spusese că Peter M. Cristian fusese “un client asiduu al terasei Anda, din București în perioada ei de glorie“. Fusese identificat de un agent englez, apoi reconfirmat de alt agent bulgar.
Primise mesajul în drum spre Sinaia, și Bogdan se ruga la cer ca scramblerul montat pe antena mașinii să-și merite banii. Dobrinescu adăugase că Popescu Mircea Cosma fusese auzit vorbind o limbă română excelentă, chiar și la nivel de argou. I se părea ciudat de asemeni faptul că agentul englez surprinsese în apropierea terasei o întâlnire cu o pereche în vârstă ce i se adresau cu “nepoate“.
- Și chiar nu-l cunoști? întrebă el iscoditor.
Irina surâse, îl privi drept în ochi și spuse.
- Nu cunosc nici un englez cu numele ăsta, clar?
- Dar Irina, tipul ți-a cumpărat tablouri semnate de tine în ...’81! La primele tale expoziții internaționale! Și nu se târguie niciodată. A cumpărat între 5 și 10 tablouri la fiecare expoziție de-a ta.
- Și? se miră Irina. Eu nu l-am cunoscut!
- Dar Irina, ăsta e mai mult decât un sponsor, nu vezi? protestă Bogdan cam ofuscat.
Irina tresări și-i aruncă o privire urâtă.
- Bogdan, nu mă face să regret că am venit! amenință ea hotărâtă.
- Dar bijuteriile ? întrebă Bogdan. Tipul e fanatic după combinația platină-argint.
- Și? ridică ea din umeri.
Bogdan o privi serios, enervat dar cedă ridicând din umeri
”Deci de-astea-mi ești?” concluzionă el și-și aprinse o țigară în tăcere.
- Și ce-i cu aerele astea de stăpân gelos, mă rog? se enervă Irina. Te ștergi din peisaj cu anii și reapari doar ca s-o faci pe șeful cu mine, nu?
Dar Bogdan nu răspunse. Fuma în tăcere și pianota iritat pe fața de masă jaquart. Arar, o privea pe Irina pe sub ochi. Știa că nu trebuie să provoace o ceartă. Nu pentru asta o căutase. Dar nu avea nevoie de suspiciuni. Planul lui nu putea funcționa fără Irina, iar ca să-l schimbe îi trebuia un timp pe care nu-l avea. Adevărul e că se grăbea.
Simțea în spate arșița și era hotărât să supraviețuiască. Cu orice preț.
”Cu orice sacrificiu!” își zise în gând și îi zâmbi împăciuitor observând privirea ei mânioasă.
”Iar tu nu mai ai aceeași valoare pentru mine, păpușo!” îi zise Bogdan în gând și apucându-i galant mâna, îi sărută palma. Avea pielea umedă.
”De ce te temi frumoaso? Doar ai știut întotdeauna să-ți găsești protectori puternici. Ai aterizat întotdeauna în picioare, pisică mincinoasă!” gândea Bogdan în timp ce-i mângâia duios mâna.
Un ospătar le servi discret cafeaua și coniacul și schimbă sfeșnicul cu lumânările deja consumate.
- Mai știi ceva de Tanguy? întrebă el după o vreme, dar Irina se mulțumi să nege în tăcere, cu un gest complex al mâinii, umerilor și privirii.
- Cred că a crescut! adăugă Bogdan ușor nostalgic.
- Anul trecut, mi-a trimis o fotografie. S-a lungit golanul. Apare îmbrăcat în costum de arab, călare pe o cămilă bătrână și pare foarte fericit. Îmi scrie că bunicii îl iubesc atât de mult, încât îl răsfață zi și noapte, dar că el încearcă să nu abuzeze. Singura lui problemă e că nu înțelege de ce copii care se joacă nu recunosc că Alah e tot Dumnezeu și că sunt de fapt două nume pentru același Creator. Îmi mărturisește că degeaba-i bate, că ăia o țin într-una cu Alah și cu Mahomed și-l neagă pe Isus, fiul lui Dumnezeu, zâmbi Irina amar.
- Eh, o mică problemă, acolo! râse Bogdan. Lasă-l s-o rezolve în felul lui. Poate va reuși cândva.
- Poate! șopti Irina. Știi, am și eu o întrebare pentru tine.
Bogdan o privi aproape surprins.
”Uite dom-le, acum are și întrebări de pus!” se amuză el.
- Mi-ai povestit de mult despre fiul tău nenăscut și despre mama lui pe care tu ai iubit-o cu disperare.
Se opri și-l privi atentă. O asculta încordat.
Irina îi zâmbi stânjenită și apucându-și poșeta scoase fotografia ce-o primise de la Pusy. Bogdan se ridică în spătarul scaunului, dar Irina retrase ușor fotografia și el se opri ascultând-o.
- O singură dată i-ai rostit numele. Roxana. Ea a fost fata? zise Irina cu ochii arzând și-i întinse fotografia, refăcută, din care acum Pusy lipsea.
Bogdan o apucă cu degete tremurătoare. Nu-i venea să creadă. O apropie cu duioșie și o contemplă îndelung. Era exact ca atunci când o acostase. Primise de fapt ordin să o supravegheze.
Era fata unui ștab mare din securitate, ce lucra sub acoperirea de Director, la Ploiești. Iar el, Bum-Bum, îndeplinise consemnul misiunii. O băgase și în patul lui, dar se îndrăgostise ca un mormoloc. Culmea, o lăsase gravidă și-i mai și propusese să se căsătorească cu el. Dar părinții ei interveniseră prompt. Sub pretextul unei excursii în R.D.G., Roxana avortase într-o clinică discretă a Securității, undeva prin Maramureș. Când revenise și reușise să scape de sub supraveghere îl căutase la Băneasa, unde era în anul I la Școala de Ofițeri de Securitate. Se plimbaseră prin pădure și Roxana-i povestise totul. Era logodită cu altcineva. Crezuse că-l iubește pe ... Cristi, parcă așa-l numea, dar între timp se îndrăgostise nebunește de el. Pierduse copilul lui și acum fugise la el, s-o apere, să fugă împreună, să scape de lanțuri. Bogdan se speriase. Da, acum putea s-o recunoască. Ar fi trebuit să renunțe la tot și atunci nu putea. O privise mânios când ea-l întrebase: ”Și eu ce să fac?”. Îi aruncase în față rânjind ”Du-te la logodnicul tău!” și-i întorsese spatele. O auzise plângând și strigându-i ”Bine, dar am să-i spun tot adevărul!”. Se oprise trăznit. Nu avea nevoie de încă un scandal. Cariera lui de OM UMBRÃ s-ar fi terminat. Cremenescu n-ar fi înghițit o a doua gălușcă! Bum - Bum se simțise în căcat până la buze. Știa ce are de făcut! În graba ei, hotărând să ia avionul îl ajutase. Cu asta-l șantajase Cremenescu mult timp, până atunci, în ”Noaptea Generalilor”, când crăpase cu fiola de cianură între dinți, iar el, Bum-Bum, dispăruse înlocuit de tânărul ofițer de securitate Bogdan Topliceanu. În noaptea aia ar fi împușcat toți Oamenii Umbră dacă n-ar fi fost Ovidiu.
”Să fi fost cu adevărat mai bun ca mine?” nu încetase să se întrebe de atunci.
Când îl cunoscuse pe Dobrinescu, actualul șef al S.R.I., rămăsese trăznit când înțelesese că acum, toți credeau că în programul OAMENI UMBRÃ el fusese Ovidiu Cobălcescu. I se puneau în sarcină isprăvi ce-l îngrozeau, fiind sigur că nu le-ar fi putut îndeplini niciodată. Cine încurcase dosarele îi făcuse un serviciu. La fel și faptul că lucrase tot timpul în Contraspionajul DIA sub acoperire. Iar acum, cretina asta, dezgropa toate fantomele. Doar prin munca lui, ea moștenise peste un milion de dolari de la Hassan.
”Ce mama dracului mai vrei?” îi strigă în gând prefăcându-se că studiază poza cu lacrimi în ochi.
”Și cum dracu ai găsit-o, doamnă detectiv?” își tot spunea.
"Dacă nu te astâmperi și mai răscolești mult în căcatul meu ...!” o amenință el în gând, când îl fulgeră ideea că, dacă reușea s-o culpabilizeze, putea să încerce un frumos ”picior în ușă”. Și apoi l-ar fi urmat ață în planul lui.
”Numai să-i fi spus boșorogul ceva!” se îndoi el și aparent nostalgic, puse poza pe masă. Încă avea lacrimi în ochi când o privi, cât putu de sincer înduioșat. Scoase batista și-și șterse ochii, smiorcăi discret de câteva ori, apoi își șterse nasul.
- De ce nu s-a mai născut fiul tău, Bogdan? Asta voiam să te întreb de foarte mult timp, întrebă Irina cu voce joasă.
O privi întristat, încercând să-și readucă starea de la moartea mamei lui. Apoi rosti grav și trist:
- Pentru că asta au hotărât părinții ei, iar ea a fost de acord.
- Dar tu?
- Eu n-am aflat decât la urmă când ... ridică el din umeri ... nu se mai putea face nimic pentru fiul meu. Fusese ciopârțit cu o chiuretă! oftă el înciudat.
- Dar, de ce v-ați despărțit?!
Bogdan o privi surprins, apoi zâmbi trist, aproape cu solemnitate.
- Ne-am certat. A doua zi a plecat cu mama ei pe litoral. Nu ți-am povestit niciodată? se miră el sincer.
- Nu ! zise Irina și plecă ochii asupra palmelor împreunate să nu i se vadă tremurul degetelor.
- Nu s-a mai întors niciodată. Vie, vreau să spun. În scumpa noastră țară, iubita mea a murit în singurul accident de avion ... la aterizare, completă el.
- Unde?
Bogdan suspină și vărsă câteva picături de coniac pe covorul scump, cu un aer pios în timp ce se-ntreba:
”Dar cine te-a învățat, iubire, să pui astfel întrebările?”
Puse paharul pe masă cu gesturi tremurate.
”Poate tat-su!”
- Pe pista de la Kogălniceanu în vara anului 1977, ca să fiu mai precis, zâmbi el trist-amar, apoi continuă. N-am mai apucat să ne împăcăm .... Tăcu un răstimp. Să trăim ... rămase el pradă regretelor.
- Ai fost la înhumare?
- Sigur, doar că a trebuit să mă mulțumesc cu un rol secund. Taică-su mi-a impus să nu mă dau în spectacol. Nu mă cunoștea nimeni din familie ”Fă-o pentru onoarea ei!” tata dixit, cum zicea Roxana.
Irina tresări. Nu-i scăpase nimic.
- Și de ce l-ai ascultat?
- Era prea tare pentru mine, ”domnul Director”, o scăpă Bogdan. Îi venea să-și tragă pumni peste gură. Și ce-aș fi putut să fac? Am plâns în tăcere, obscur, în colțul meu retras, încercă el să repare gafa. Erau destui colegi ce o plângeau și eu m-am pierdut printre ei, adăugă el sub privirile inchizitoriale. Dar ce rost are întrebarea asta? E vreun interogatoriu? tresări el ușor înviorat.
- Are! Și te rog să-mi răspunzi în continuare cu toată sinceritatea.
”Sigur dragă! Să vedem ce te mai frământă?”
- Ai avut vreodată ... vreau să spun ... cea mai mică îndoială ... se oprise ea încurcată.
Bogdan o privea sincer mirat, în timp ce-și zise
”Măi să fie! Ai aflat-o și pe-asta!” Aștepta. Era chiar curios cum va continua.
- Copilul ăla era al tău, Bogdane? tresări Irina și rămase cu privirile agățate de ochii lui.
- Cum adică? se prefăcu el. Dar al cui?
Irina oftă, dădu să spună ceva, dar se opri instinctiv.
- Ești sigur?
- Sigur că da! încercă el o nuanță de iritare în mirare. Ce vrei să spui, nu înțeleg.
- Erai singurul bărbat din viața ei când a murit? Asta vreau să spun! răsuflă Irina, parcă eliberată.
Bogdan realiză instantaneu că Irina aflase ceva, poate chiar prea mult, dar hotărî să afișeze o imagine de inocență. Reuși chiar să-și congestioneze ușor fața reținându-și respirația în timp ce încerca să compună fațada de om contrariat.
Respiră de câteva ori ca un om ce încearcă să se liniștească și plecând ochii spuse.
- Atunci ... Eu cred că da! Sigur, da! oftă el.
Irina răsuflă adânc. Îl privi cu înțelegere.
”Ești la fel de prost ca toți ceilalți, scumpule. Până și Camelia o făcea, pe drapelul tău, cu tine de mână” concluzionă ea. Se simți dintr-o dată puternică. Cel puțin în fața lui. Nu Bogdan era bărbatul care s-o domine pe ea. Nu se putu opri să nu se gândească la Cristi.
”Oare cât știe el din lucrurile astea?” se întrebă.
- Dar de ce, ... întrebarea ta trebuie să aibă o cauză! o tulbură Bogdan.
Irina cântări scurt situația și sub impulsul clipei spuse:
- Eu nu cred că femeile au în realitate, o viață diferită de cea a bărbaților. Dincolo de imaginile de icoane în care le tot înghesuie bărbații ce le iubesc, sau doar conviețuiesc cu ele! Întâmplător, am aflat o poveste. Cu doi tineri frumoși ce se iubeau la nebunie. Ea moare într-un accident de avion, el face un șoc psihic și după un timp se sinucide în spital. Pentru el, Cristian, așa se numea, hotărî Irina să pună măcar un strop de adevăr, Roxana fusese femeia perfectă! Dar oare, ce fusese ea pentru ea însăși?" m-am tot întrebat, deoarece pentru cea mai apropiată prietenă, sau amică a ei, ... oftă Irina în timp de Bogdan își amintea o replică a Roxanei: ”Eu n-am prietene! Sunt prea umorale. Niște toante !” ... părea că lucrurile nu stau chiar așa. Prietena asta a ei, o văzuse odată prin București, pe Roxana, cu un alt bărbat. Mi l-a descris și nu știu de ce m-am gândit imediat la tine! se opri Irina.
”Oare mă crede?”
În acest timp Bogdan părea s-o urmărească stupefiat.
”...Și mândruța potecuța” îi răsună lui în minte un final de gând.
Atunci Irina se grăbi să continue:
- Toată discuția despre povestea lor pornise de la altceva. De la ideea că în orice om există o dualitate, ca două fețe, care nu prea trăiesc în armonie.
”Cel puțin dualitate” o completă Bogdan în gând.
- Discuția pornise de fapt sub imboldul unei lecturi. Cartea se pare că a primit un Pulitzer, dar nu-mi amintesc titlul, pentru că eu n-am citit-o, dar interlocutoarea mea, care acum trăiește în SUA - încercă ea să-l pună pe o urmă falsă - numește acele două fețe Alfa și Omega. A ales să-mi exemplifice cu această poveste, pentru că ea considera că în relația lor,  și , creau acea latură stranie, chiar misterioasă, a Roxanei, prin antagonismul lor aproape simetric. În tot acel timp logodnicul ei neoficial, se pare că a fost un tip ce-și armonizase destul de bine în interior, propriile  și , se opri Irina și bău din paharul cu apă minerală.
Bogdan se foi pe scaun, parcurse restaurantul aproape gol cu o privire circulară și-și aprinse o altă țigară. Părea preocupat și meditativ, dar tăcu. Nu voia s-o ajute pe Irina. O tot cântărise pe sub ochi și nu reușea să se hotărască dacă e sinceră sau nu.
”Probabil ai descoperit destul adevăr, dar nu atât cât ai pus în rețeta ta!” o privi el fugitiv, dar rămase atent, aparent cufundat în gânduri.
Irina tăcea, jucându-se acum cu ceașca de cafea. Apoi continuă:
- Eu am protestat. Mie mi se părea că sinuciderea lui dovedește exact contrariul, dar interlocutoarea mea, un fel de rudă a Roxanei nu a continuat. De fapt, toată această discuție cu prietena mea, a început de la căutarea și cercetările mele pentru Quasimodo, tabloul cu care am rupt inima criticilor englezi. Căutam mai ales modele umane. Dorisem atunci să găsesc o figură de fată frumoasă și misterioasă. Am primit poza asta și povestea Roxanei. Și nu știu nici cum, nici de ce, dar tot timpul m-am gândit la tine. Nu-mi pot explica! Poate n-a fost decât intuiție feminină, zâmbi Irina.
- Dar în Quasimodo nu apare nici o femeie, se miră Bogdan.
Irina surâse.
- Tocmai. Personalitatea Esmeraldei apare oglindită doar în ochii monstrului. Îl iluminează și-l ridică în cerurile umanității. Un timp am fost tentată să pictez chipul Roxanei peste pupilele monstrului. Poate că am s-o fac!
- Dar Quasimodo nu-ți mai aparține, zâmbi Bogdan superior.
”Și ziceai că n-ai mâncat usturoi, că nu-l cunoști pe Petre M., dar îți pute gura, duduie!” concluzionă el cinic.
- Și care ziceai că e titlul cărții ăleia? , dar Irina ridică umerii a neștiință și atunci el continuă: Dar ce tratează, ce subiect are? Știi?
Irina se prefăcu că încearcă să-și amintească.
- Ceva despre CIA, parcă! zise ea nepăsătoare și văzând tresărirea lui Bogdan începu să râdă.
- Parcă te-aș fi pălmuit, nu? se amuză ea, iar el răspunse râzând încurcat.
- Nici că se putea altfel! Zău, accentuă și sorbi din coniac. Ușa deschisă astfel părea o invitație: Cum se leagă lucrurile astea, marșă el. Tatăl tău, Hassan, eu! Chiar și tu, văd!
- Eu de ce ? protestă Irina.
- Vezi..., începu Bogdan. În spionaj se constată mai devreme sau mai târziu că lucrurile evoluează în cercuri. Spionii sunt ca niște puncte generatoare, dar cercul se trasează și se închide prin oamenii care au fost atrași în apropierea traiectoriei. În confluențele ei! Un om un punct. Iar într-o zi, cercul se închide. Asta e! Chiar și tu, fiica unui spion, soția altuia ...
- Și amanta altuia, de ce n-o spui? îl completă Irina.
- Eu întotdeauna am știut că cercurile astea se intersectează în spațiu. În cele mai multe astfel de puncte de intersecție găsești o femeie. De obicei, tânără, frumoasă ... misterioasă.
- Dar poate că aura voastră de zei le atrage în cercurile voastre. Sau voi sunteți atrași de ele, medită Irina.
- Posibil. Poate avem nevoie de ele. Ca o compensație la viața aridă și urâtă pe care o ducem. Ca un elixir pentru frustrările noastre. Poate din cauza asta se intersectează cercurile vieților noastre de spioni, pentru că de multe ori vizăm aceeași țintă.
- Ce oribil! Mai bine spune că astfel de femei frumoase sunt rare, iar voi sunteți mulți!
- Poate și asta, râse Bogdan. ”Touché madam” îi zâmbi el galant. Tatăl tău ți-a spus-o?
- Tata ? se miră ea. Nici vorbă! Tata era un sac plin de mistere. Doar că a crezut că raza cercului lui, pe care i-a impus-o viața, era prea mică față de dorințele pe care le avea. Cercul lui, cum spui tu, avea o linie groasă, cunoștea și folosea prea mulți oameni ca să nu fie așa. Îmi povestea uneori că viața unui spion... el nu accepta că ar fi diferențe între spionaj și contraspionaj... este o plapumă groasă de minciuni, de legende cum spuneți voi, din care se ridică ca un abur iluzia unei personalități, cu imaginea lui de om din spațiul și timpul ăla, pentru că, vezi tu, pătura asta se naște și se stratifică acoperind orice loc în care pune el piciorul. E ca o hartă geologică, cu straturi și timpi, pe care nu trebuie s-o pierzi niciodată. Iar sub ea, de obicei, regăsești un om mutilat, suferind într-o mare de nenorocire pe care a moștenit-o și din care îi împroașcă pe ceilalți. Când îl auzeam vorbind așa îmi imaginam că viața unui spion, e cam ca aceea a unui scafandru care și-a îngropat comorile în străfundurile apei, dar trebuie să respire la suprafață.
Bogdan sorbi din coniac, apoi luă o gură de cafea și stingând țigara, spuse:
- Dar orice alt scafandru i-ar putea găsi comorile.
- Tocmai. Din cauza asta e atât de greu să îngropi un secret. Eu îmi imaginam lumea voastră de spioni ca pe o mare în care spionii-scafandru, în costume colorate diferit... pentru mine KGB era o cohortă de scafandrii în costume roșii... se tot luptă pe fundul mării. Așa am perceput eu războiul rece. Aici nu e vorba de băieți buni sau răi. E vorba doar de culori, steaguri, echipamente și performanțe într-un mediu super-ostil. "Comorile" după care coborâți voi, de multe ori la suprafață n-au nici o valoare. Un om normal n-ar da o ceapă degerată pe o grotă submarină plină de chestii din astea. De multe ori, oamenii de pe malul mării, ca mine, găsesc pe țărm scafandrii morți sau răniți, ce țin în mână o sticlă banală sau o piuliță și dacă vrei să le-o iei ar mai muri o dată pentru ea. Noi îi înțelegem, dar un muntean nu-i vede decât ca pe niște paranoici și-atât, ești de acord ?
- Sunt, sări Bogdan cu o sclipire vioaie. Dar ce crezi că se poate întâmpla dacă un muntean melancolic găsește o asemenea piuliță pe malul mării și o ia cu el. Poate e doar un băiat strângător, poate chiar îi trebuie la căruță.
- Probabil vor veni alți scafandrii după el, să i-o ia. Asta e, nu? întrebă Irina nesigură. În mintea ei un clopoțel sunase și o făcuse foarte atentă.
- Și ? Cum ar evolua apoi lucrurile?
- Poate îi vor aduce o altă piuliță pentru căruța lui și vor face schimb.
- De ce nu o altă căruță, nouă și frumoasă, râse Bogdan disprețuitor.
- Nici așa, protestă Irina. Scafandrii sunt niște zgârciți, concluzionă ea cu un gest al mâinii.
- Și cum ar evolua lucrurile mai departe?
- Probabil i-o vor fura de la căruță. ”Pagubă-n ciuperci” o să zică munteanul și gata.
- Dar ce se va întâmpla dacă un scafandru verde va veni după cel roșu care deja a recuperat-o de la munteanul tău?
Irina strâmbă din nas.
- Probabil îl vor interoga, nu? - văzând aprobarea continuă - și el le va spune că n-o mai are și ... se opri ea nemulțumită.
- Hai continuă! Ce-o să le spună munteanul? Și orice le-ar spune, ăia-l vor crede? Se pare că orice ar face, munteanul tău o încasează, nu? Doar că nu așa se petrec lucrurile. Roșul o să "șteargă" toate urmele din prima. Într-un fel îi face un serviciu, nu ? zâmbi el serios.
- Poate, murmură Irina. Eu am chef de-o înghețată, ce zici?
Bogdan chemă ospătarul, iar Irina comandă o înghețată peste o salată de fructe și încă un coniac pentru Bogdan, care acceptă cu o plecăciune făcută în scaun, cu o mănă pe inimă. Apoi schimbară subiectul și curând pălăvrăgeau anapoda, fiecare cu gândurile lui.
Irina mâncă înghețata cu fructe, Bogdan bău coniacul și minutarul înainta imperturbabil.
- Am și eu dreptul la o întrebare lămuritoare?
- Așa e cinstit, aprobă Irina lingându-și buzele și degetele, apoi se șterse atentă și aplecându-se spre Bogdan boldi ochii. Întreabă !
- Cum l-ai cunoscut pe Hassan?
- Prin tata.
- Și de ce te-ai măritat cu el?
- Pentru că era deștept, mă iubea și avea bani. Întâi am crezut că așa am vrut eu, dar apoi am realizat că fusese mai mult manipularea tatei. Michel s-a prins, dar nu avea nimic împotrivă. Ba din contra, a fost cel mai seducător și convingător cavaler.
- Dar tu știai cu ce se ocupă? Mă refer la .... De fapt știai că lucra încă pentru Legiunea Străină?
- Nu. Asta o spuneți voi, tu cu Dobrinescu. Și chiar dacă, de ce m-ar fi deranjat. Doar nu mai era ofițer activ. Avea oricât timp pentru mine și Tanguy. Nici nu ceream mai mult. De fapt am fost foarte îndrăgostită de el. Văzând surâsul îngâmfat de pe chipul lui Bogdan se enervă. Nu! Nu știi nimic! Adevăratul motiv pentru care ți-am cedat, Bogdane, a fost altul. Chiar mă întreb dacă nu ți-ai băgat și tu mânuța în chestia asta, se opri ea mirată că nu se gândise până atunci. Probabil știi! Þi-am cedat doar după ce am avut convingerea că Michel era bisexual și că mă înșela cu toți băieții care-i plăceau. Dar oricum, era destul de bărbat în patul lui, să știi - accentuă ea și-i făcu plăcere umbra din privirile lui.
- Dar tu ai aflat vreodată cum îl controla tatăl tău?
Irina râse.
- Mă crezi naivă! Tata încerca să controleze pe toată lumea. Dacă n-ar fi avut cancerul ăla poate ar fi înțeles din timp că de fapt, singurul care vă controla pe toți era Dobrinescu și nu el. Uite, Bogdane! Eu vreau să rămânem prieteni. Nu-mi doresc între noi altceva! Depinde doar de noi, nu? Văzu aprobarea lui și continuă. Te rog să ai încredere și să-mi spui deschis dacă te pot ajuta cu ceva și jur că am s-o fac! zise ea jucându-se cu medalionul de la gât pe care îl scosese de sub bluză.
Bogdan simți o apăsare în tâmple și-un pocnet finalizat printr-un țiuit în urechi. Amețise ușor și stinse țigara abia aprinsă, evitând ochii Irinei.
”Probabil mi-a crescut tensiunea !” își zise el.
”E patetică!” concluzionă și spre groaza lui se auzi spunând:
- Am nevoie de dosarele tatălui tău!
Rămase perplex, dar realiză că Irina s-a liniștit și-i zâmbește satisfăcută.
- Le vei avea! promise ea și-i apucă mâna.
Încă uluit Bogdan se aplecă și o sărută. Observă în treacăt medalionul și rămase cu privirea ațintită asupra lui. Se așeză la loc și continuă să-l privească.
- Bănuiam că asta vrei! zise Irina. Și am știut că vei reveni după "piulița" ta, din ziua în care Dobrinescu mi-a sugerat să mă mărit și să te uit.
- Ie-te al dracu ! se miră Bogdan privind în continuare fascinat la medalion.
Irina râse și ascunzând medalionul în palmă începu să povestească.
- Tata nu era prost deloc ! Văd că v-a anticipat corect mișcările. Mi-a spus că a copiat dosarele și că a depus câte un set în câte o bancă. Originalele i le-am dat lui Dobrinescu, cum hotărâse tata. Cu prețul lor mi-am răscumpărat libertatea, ... poate chiar viața. Copiile sunt depuse pe numele tău, într-un seif la Bancorex. M-a pus să jur că dacă le vei cere ți le voi da și-ți voi spune tot ce știu. Și asta fac! Vreau să trăiesc Bogdane, sunt ca munteanul ăla ce-a găsit piulița. Nu vreau să fiu amestecată în jocurile voastre! Tata mi-a explicat. Te considera prea deștept ca să nu înțelegi jocul lui. Știa că vei veni după dosare. Din proprie inițiativă sau forțat de Dobrinescu, care nu-ți va spune niciodată că are dosarele alea blestemate. Dar dacă tu nu vei înțelege că trebuie să mă ajuți, tu ești următorul pe lista lui. Acum eu îți spun oficial că i-am predat dosarele lui Dobrinescu la o săptămână după moartea tatei. Erau la fel, într-un safe, pe numele lui la BCR. Știe că nu le-am putut citi. Dar se teme să nu mai am și altceva împotriva lui. S-a folosit de tata, dar se teme și acum de fosta lui competență. Prin tine, încearcă să verifice dacă pentru el mai există vreo amenințare. Întrând și tu în posesia acelorași documente, tata considera că vei fi capabil să ne protejezi viața, a ta și a mea, pentru că tata era convins că ne iubim și ne vom căsători. Deci singura problemă, în scenariul lui, rămânea ca tu să-l liniștești pe Dobrinescu. Acum, problema mea, este cum să te liniștesc eu pe tine. Mai mult decât să-ți spun tot ce știu, nu am ce să fac. Eu nu știu ce e în dosarele tatei, nu m-a lăsat niciodată să le văd. Iar după moartea tatei, banca nu mi le-ar fi dat niciodată fără vreunul dintre voi, care ați devenit titulari unici ai casetelor din safe-uri. Nu vreau să mor ca o tâmpită, Bogdane, iar ce e între tine și Dobrinescu nu mă privește. Dar ca prietenă și amantă a ta, mi-ar place să-i supraviețuiești! Să-i supraviețuim! corectă ea.
Bogdan o ascultase atent, concentrat. Nu văzuse în ochii ei nici o sclipire de minciună. Într-un fel se bucura. Știa că văzuse în ochii ei exact ce trebuia să vadă.
- Mi-ai spus că știai că voi veni. De unde?
- Tata mi-a dat o listă de nume. Hassan, un șef de stat major, un ministru al apărării, un alt general, un ministru secretar de stat și ultimul, numele tău.
- Cine era ministrul secretar de stat? întrebă el sec.
- Adrian Dorobanțu, șeful masoneriei din România. A murit și el într-un accident de automobil. Tata mi-a spus că dacă vei fi în țară, imediat va fi rândul tău și al meu. Dacă nu, în câțiva ani, cât îi vor trebui lui Dobrinescu să te găsească. Și se pare că te-a găsit, nu? Dar tata nu părea îngrijorat. Când vorbea de tine îți zicea Ovidiu ... Cobălcescu. Da, așa, că rețin de la taxiuri. Râdea și spunea ”Ovidiu Cobălcescu e atât de tare că nu va pierde niciodată în fața unui bășinos ca Dobrinescu”.
- Cam indiscret tatăl tău! mârâi Bogdan. Era atât de convins că ne vom căsători?
- Da. Era convins. Știa că el va muri de cancer înaintea căsătoriei noastre. Și-mi spunea mereu să-l iert pentru povestea cu Michel.
- Dar... Irina, noi nu ne vom căsători! Tu nu mă mai iubești!
Irina îl apucă de mână și se aplecă spre el.
- Nu, Bogdan. Dar dacă asta te poate liniști, am s-o fac dacă vei dori.
Irina lăsase medalionul din mână și Bogdan privea din nou fix la el.
- Atât de mult vrei să trăiești? se auzi el spunând și nu-și putea crede urechilor.
Dar Irina nu se sesiză.
- Da! Vreau să trăiesc ! Să fac un copil și să rămână ceva după mine!
Dar Bogdan n-o asculta.
- De unde dracu ai medalionul ăla? își auzi el gândul rostit de propria-i voce. Arată-mi-l! comandă el scurt. Se simțea iarăși ușor amețit.
Irina tresări surprinsă, dar se supuse cu promptitudine.
Își scoase medalionul și i-l întinse.
Bogdan îl luă și-l examină îndelung.
- Îl ai tot de la Peter?
- Care Peter?
- Traficantul ăla de arme obsedat de tine!
- Dar nici nu-l cunosc!
- Dar de unde?
- L-am găsit într-un catalog la Londra și l-am comandat.
- Sigur ! mârâi Bogdan. Ca și inelul ăla cu un șarpe. Frumos set! Aur alb și argint amândouă. Poate vrei și o pereche de cercei. Câte un craniu în fiecare ureche. Dar nici unul nu va fi al meu, poți paria pe asta! se enervă el.
Irina-l privea stupefiată, iar Bogdan se prinse repede că nu juca teatru.
- Inelul cu șarpe? Dar, Bogdane, ăla l-am primit în 1986 la nunta mea. Mi l-a dat tata de la un prieten de-al lui protestă ea, deși știa că minte. Nu știuse niciodată de unde apăruse inelul.
- Nu zău, dar chitanța e pe numele lui Peter M. Cristian, nu? râse el batjocoritor.
- Ce chitanță? se rugă ea cu ochii în lacrimi.
- Chitanța de la inelul model ”Milenium”, cel pe care-l aveai astă seară pe masa din atelier.
Irina-l privea înlăcrimată neînțelegând nimic!
”Mă să fie ! Asta nu poate juca teatru atât de bine!” își zise el și înapoindu-i medalionul, o întrebă:
- Nu știi nimic?
- Inelul îl am din 1986, dar nu știu nimic de nici o chitanță. Am o groază de martori că nu mint. Am purtat inelul ăla până la Revoluție. După moartea lui Mihai, l-am pus în cutia lui și l-am lăsat într-un sertar la atelier.
Bogdan râse superior. O privea zâmbind malițios.
- Dacă mă minți, ai încurcat-o înțelegi ? șopti el și se întoarse spre ospătar. Plata, vă rog!

* * *

Gonise ca un apucat până la Ploiești. Evitase cu greu un accident cu o căruță neiluminată. Și acum, când descuia ușa de la Atelierul Irinei simțea că-i tremură genunchii.
”Dacă-i o chitanță, are și o dată!” își tot spunea.
Începu să recite cu voce tare, uimind-o pe Irina care-l urma supusă.
- Și iată casa pe care tâmplarul i-a făcut-o lui Jake! îi zâmbi el și deschise ușa. Și iată hambarul de lângă casa pe care tâmplarul i-a făcut-o lui Jake, continuă el și răsuci întrerupătorul de porțelan. Și iată grânarul ce umple hambarul de lângă casa pe care tâmplarul i-a făcut-o lui Jake! strigă ducându-se glonț spre masa rotundă și ridică inelul și chitanța.
În spatele lui, Irina rămăsese blocată în ușă, privind spre șevaletul pe care se usca tabloul ei ... terminat! Lângă șevalet pe un scaun era o coală de hârtie. Trecu pe lângă Bogdan și răsuflă ușurată văzând scrisul Otiliei, secretara ei. O anunța că a trecut pe la atelier după niște acte, că a reparat frigiderul și că într-un dosar mai vechi ”Am găsit chitanța inelului cu șarpe. Inelul se numește ”Milenium” și a fost făcut la Paris, pe comandă. Sper că v-am făcut o surpriză!”
Irina răsuflă ușurată și se așeză pe scaun cu mâinile atârnând.
”Pe dracu!” tot înjura Bogdan în gând. O privi pe Irina care-i întinse obosită biletul Otiliei. Bogdan îl luă, îl citi de câteva ori, mai privi odată chitanța și izbucni în râs. Aruncă ambele hârtii pe masă și se lăsă în fotoliul de răchită hohotind.
Irina se ridică și citi chitanța. Era datată 10 aprilie 1986 și era pe numele Peter M. Cristian. Citi mesajul de pe verso și râse! Era aproape liberă și în viață.
”Ești tare Cristiane” zise în gând și se așeză pe un scaun lângă Bogdan.
- Nu mai zici nimic? îl întrebă ea.
Bogdan ridică din umeri, apoi râse:
- Și iată canarul ... ce papă grânarul ...
- ... ce umple hambarul - continuă Irina și se ridică - de lângă casa ...
Bogdan o cuprinse de mijloc și o trase pe genunchii lui continuând.
- ...pe care argintarul i-a făcut-o lui Jake! încheie el versul și o sărută.
Irina se lipi de el și rezemându-și capul de umărul lui întrebă:
- Măcar tu-l cunoști pe acest Peter?
Bogdan preferă să tacă. O mângâia pe păr. Irina se cuibări cât mai comod în brațele lui și adăugă.
- Probabil că e vre-un tip de seama tatei!
Dar acum avea clar în minte portretul băiatului de la mare. L-ar fi putut desena, dar știa că n-o va face niciodată. Nu între Bogdan și Dobrinescu.
- Mai dă-l dracu! zise Bogdan și începu să o dezbrace.

* * *

A doua zi

Irina se trezi în soarele dogorind prin ferestrele mari ale atelierului. Lângă ea Bogdan încă dormea.
Se ridică mișcându-se atentă să nu-l trezească.
Văzu hainele trântite pe jos, prin atelier și le adună încet, așezându-le cu grijă pe scaune. Abia apoi se apropie de tabloul ei, terminat de ...
”Cine altul?” își spuse și studie atentă. Nici ea n-ar fi crezut. Aceeași tușă, aceleași culori. Nici cea mai mică greșeală.
”Cum o fi reușit?” se întrebă și se smulse cu greu din fața tabloului. Trase perdelele simple din pânză albă, obturând lumina și reveni lângă tablou. Remarcă faptul că acum vulturul ce cădea deasupra rândunicii părea și mai viu.
Nu asta fusese ideea ei. În peisajul ăla gândise o altă compoziție dar nu se putea opri să nu recunoască, că așa era mult mai bine. Ea n-ar fi reușit să picteze păsările alea în zbor. Nu așa! Cu atâtea detalii! Aproape că auzea țipătul rândunicii și fâlfâitul aripilor prădătorului. Dar cel mai mult o fascinau ochii celor două păsări. În ochii rândunicii vedea spaima de moarte. Gheara ucigașă era deasupra ei. Aproape strânsă. Dar ochii vulturului erau magnifici. Răi și aproape îndurerați! Da așa i se păreau acum. Ea n-ar fi pictat peste peisajul ăla crengile unui copac bătrân. Nu reușise să picteze niciodată scoarța copacilor bătrâni, și nici n-ar fi reușit să redea vârtejul acela de crengi, frunze smulse și aripi. Poate pentru că nu știa nimic despre anatomia păsărilor și nu putea să nu recunoască, că erau perfecte. Fragilitatea și zveltețea inutilă a rândunicii contrastau cu forța și volumele perfect echilibrate din musculatura vulturului. Iar ochii ăia ... ”conștienți de ceea ce fac” găsi Irina comparația pe care o căuta.
”Doamne eu n-aș putea să pictez așa!” își zise Irina și simți o gheară - poate a vulturului - strângându-i inima. Și totuși avea senzația că lipsește ceva.
Se îndepărtă ușor și intră în baie. Făcu un duș rapid și se îmbrăcă cu hainele ei de lucru. Se pieptănă și se aranjă puțin apoi ieși încet. Nu-și făcea prea mari griji pentru că știa că dacă e obosit, Bogdan doarme greu. Căută o mătură și se apucă să strângă cioburile de sticlă din colțul atelierului în care-și amenajase barul. Termină de strâns, mai examină odată cu un ochi atent și zări chiar în colțul camerei un ciob înțepenit între dușumea și plinta zidului.
Realiză că mătura nu-i va ajuta și întinse mâna. Simți ciobul că se mișcă și strânse mai tare trăgându-l spre ea. O arsură mică în degetul mare și Irina trase ciobul, îl puse pe făraș lângă celelalte și-și privi degetul tăiat. O picătură roșie creștea din izvorul tăieturii. Instantaneu Irina înțelese ce lipsea din tablou.
"Nici o violență fără sânge nu sugerează moartea" înțelese ea și sugând degetul rânit apucă fărașul și-l goli la coșul de gunoi.
Apoi se duse la măsuța cu vopsele, apucă paleta și storcând degetul lăsă să cadă o picătură de sânge. Pregăti culoarea îndelung, atentă la micul ei eșantion și căutând o pensulă subțire se apropie de tablou. Se concentră și pictă ghearele vulturului, apoi spatele și pieptul rândunicii arcuite în zborul ei răsucit și inutil. Admiră îndelung rezultatul, apoi tresări. Privi un timp perspectiva și se apucă să-și potrivească culorile. ȘI începu să picteze înfrigurată, concentrată, cu limba între dinți.
Când termină, perfect încadrat în perspectivă, apăruse un vânător micuț, aproape insignifiant ce țintea vulturul cu o armă cu țevile suprapuse.
Deși era o miniatură în planul tabloului, cine ar fi îndepărtat arma și pălăria vânătorului l-ar fi recunoscut cu ușurință pe Petre Cristian Mârza la vârsta de 16 - 17 ani.

Va urma!