Prima parte




Ușa se închise și dincolo de ea rămaseră norii alungând oamenii, străzile așteptând încinse, frunzele îmbrățișând crengile presimțind vijelie.
Interiorul îl copleși. Zidurile se căptușeau unele pe altele, în culori inventate. Plăti și începu să urce înspre acoperiș. Undeva, o ușă îi era interzisă. Zâmbi. I se părea chiar normal, o astfel de casă trebuia să aibă nu una, ci sute de uși tabu, ca și cum toate poveștile din lume ar fi poposit aici în cele din urmă și-ar fi uitat să mai plece. Mâna pe clanță, bineînțeles că-i descuiată, dincolo nu se deschise un hău nu năvăliră monștri, doar un glas izbucni dinspre toate ferestrele deodată: Eres el cartero?*
Nu, nu era poștașul, dar în loc de răspuns duminicile îl luară pe sus. Citesc. Acum citesc, tati, tati citește o carte tati scrie ia-ți cartea ta și citește tati scrie acum un articol dar ai spus că după ce termini cartea ne jucăm dupa ce termină cartea tati scrie articolul despre carte am să scriu numai poezii și scrisori când o să fiu mare nu cărți să văd despre poezii știi să scrii tati? de ce scrisori, Stefan? Privirea lui fixă, concentrată, pentru că mami primește mereu scrisori și tu nu care va să zică totul se întorcea în cele din urmă la el, Dorin uitându-și supărarea, chemându-și viitorul cu toate culorile pregătite.
Ochii mari, albaștri, de sub un breton tăiat cam strâmb, gura fremătând de întrebări, și totuși în așteptare. Ce fel de copil știe să aștepte la vârsta asta? Se aplecă, și o privi serios de la nivelul ei: No, no soy el cartero. Soy Tudor. Y tu, como te llamas?**
O cheamă Tamara. Aștepți o scrisoare, Tamara? Abuela îi spusese că mami și tati așteaptă în Statele Unite poștașul să-i trimită scrisorile. Dar poștașul are mulți de vizitat și de-aceea la ei cred că nu a ajuns încă. Tu l-ai văzut? Îl cunoști? Îi făcu semn să se apropie mai tare și-i șopti la ureche: eu cred că îl știu, a urcat într-o zi un bărbat îmbrăcat în negru și-a vorbit cu Abuela, i-a dat ceva, eu cred că era o scrisoare, dar ea nu a vrut să mi-o arate, cred că a uitat să-mi lase și mie era și supărată Abuela cred că i-a lăsat o scrisoare greșită mereu spunea că asta e o greșeală că asta nu trebuia să se întâmple și avea lacrimi în ochi. Și mie îmi dau lacrimile uneori, mai ales când mă sui pe acoperiș seara și prietenii mei sunt plecați atunci nu am cui să-i povestesc despre mami știi eu semăn cu mami și mă-ntorc aici, la fereastra asta albastră uneori plouă ca acum și Abuela vine și-mi șterge lacrimile eu îi spun că am stat cu fereastra deschisă și că ploaia intră uneori până la mine, dar ea îmi tot spune că în casa asta plânsul are ecou și că ea știe mereu când plâng.
Sprijinit de un perete, Tudor urmărește frunze și crengi încolăcindu-i brațul, străpungând limita picturii, o ascultă pe Tamara, piciorul drept i-a amorțit, dar fata stă aplecată și-i șoptește pe nerăsuflate umbrele acestei case, acum îi pare rău că nu i-a spus că el e poștașul ba nu acum îi pare rău că nu e chiar poștașul ar fi venit de departe ar fi atins poarta și-ar fi urcat drept la ele, le-ar fi adus speranțe în plicuri ar fi gonit ecouri.
Cine sunt prietenii tăi, Tamara? Cum, nu-i cunoști, încă nu ai urcat? Þi-i arăt eu, haide. Roată privirea pe la ușile vecine, urmele lacrimilor se topesc în bărbie, mâna întinsă promite deschise celelalte uși ale casei.


* "Ești poștașul?"
** "Nu, nu sunt poștașul. Sunt Tudor. Dar tu, pe tine cum te cheamă?"