M-aplec ca un școlar spre masa lui de scris aducându-și aminte că nu și-a mai făcut temele de mult. Azi se împlinește data, aceea zi în care am aflat că viața începe. De unde începe, m-am întrebat atunci? Dar ce s-a sfârșit să înceapă de-abia acum? Am lăsat în urmă o altă viață, o viață în care speram, o viață căreia îi dăruiam totul. Gurile rele ar spune că viața îmi dă speranța. Pentru mine viața nu e decât un șirag de mărgele împrăștiat prin univers, un gol de veșnicie în care ne-am rătăcit, un eter cu aluzii de preamărire. Azi mi-am adus aminte de ea. S-a furișat ca un hussar rusesc galopând disperată într-o zi de luni ploioasă, în care cocoșii au uitat să cânte, în care vrăbiile au dormit toată ziua, în care curcubeul nesimțit și plin de ironie sadică a murit cu două minute de a-mi țipa destinul de om, o zi în care lumea înjura potopurile crunte ce se aruncau peste așa numita lor viață, o zi în care am fost forțat să aleg. Probabil într-o altă eternitate alesesem moartea, acum nu mai aveam nimic de ales. Mi-am adunat alfabetele mime de orbi, mi-am deghizat somnul în catrene cu igrazii, am mințit despre amintiri, mi-am creat altar din curve și din aventuri masochiste, am ignorat iubiri sincere ce-mi cereau doar să rămân, am înjurat când iubeam și am dat drumul soarelui, am regretat că nu am când vreau, iar când vreau e prea mult, am așteptat, am zbierat ca un nebun prins în crizele zdrobirii și în cele din urmă am aflat că viața începe. Am găsit într-un buzunar aruncată o mărgea și m-am întrebat ce caută acolo, dar am prins-o la gât și în plimbarea pe drumul nedreptății am întâlnit suflete care îmi zâmbeau plin căldură și când am ajuns în scorbura unui altar înmiresmat m-au întâmpinat cu lauri.
A trecut mult, au trecut ani, geaca strânsă pe relicva de piele e roasă de molii, ceasul meu tace, eu tac, ea tace, ea tace, eu tac... doar acolo printre coline, adormită sau poate doar.... așteaptă la umbra lui, acolo unde lacrimile mele spălau trunchiului îmbătrânit, acolo unde mi-am adus aminte că există „te iubesc”... am tăcut așa cum tac munții când sunt mângâiați cu tandrețe, apoi am vorbit dar a fost nefiresc... și ăntr-un final teama a răpus copilul din mine, acel copil care se bătea cu pumnii în piept că e mare, acel copil care își minte ziua de mâine să își capete ciocalata amară, arsă în limbile ceasurilor crunte, acel copil care pe zi ce trece își dă seama că el crește, care realizează că e mare, care știe că viața mai are multe mărgele care trebuiesc adunate pe această șfoară întinsă la gât, acel copil care va muri copil. Las amintire lacrimi pe mușuroaiele de furnici. Dincolo de această vale e un munte și e o apă și e iar o vale și iar un munte și apoi răsare o poiană unde într-un foișor zâmbește citind câteva poezii expirate, citind câteva rânduri goale care nasc poeți, nasc visuri, nasc.... nu mai naște nimic, ci moare... moare timpul ce-mi cere arta înapoi...
Azi serbez ziua eliberării de stafii nocturne false, ipocrite sau gingașe. Azi semnez condica despărțirilor, azi spun adio unei arte ce-mi cere prea puțin, azi mă resemnez ăntr-un vis ce n-are despărțire de mine, azi fac cadou iubitei din coline mărgeau albastră ca ochii ei aprinși într-un senin dintr-o dimineață răcoroasă de mai, din care se scurge roua ca un memento de a trăi, de a iubi, de a spera, de poate: „întoarcete, azi am să te iert, sau dacă vrei vin eu, dar te iert...” Iertarea? Ce e iertarea? O părere de rău pentru o ființă ratată. Ce e iubirea? În zori, ținându-mă în brațe, să îmi șoptească: bună dimineața. Frustrat? Hmm... unii au spus că sunt un frustrat sexual, alții doar un ratat, unii m-au lăudat alții mă înjură, alții mă ignoră, unii poate mă iubesc, alții doar mă urăsc, dar nici unul din ei nu e cu mine când noaptea începe să geme coșmaruri, nici unul nu e cu mine când pământul își tremură rășina, când dimineața apar fulgeri de spaimă, când noaptea geme somn înfășurat în mantie albă, când luna înflăcărată îmi amețește mintea. Nici unul nu-mi ține în brațe relicva de trup zbârcită obosită de biciurile neființei, nici unul nu-mi șterge fruntea îmbâcsită de praf și de sânge. Nici unul nu-mi spune vino, nici unul pleacă. Mulți vin, mulți pleacă, rămân puțini să-mi guște graiul presărat în miere, dar pleacă rupându-mi fagurele pe jumătate. Vreau singurătate să mor ca un erou, vreau război să mor ca un erou, vreau terorism să mor ca un război, vreau dimineți cu rouă albastră să zâmbesc că nu există războaie.
Las viața să-și caute mărgelele pierdute. Eu doar respir un aer cateodată putrezit, câteodată rece, alteori roșu dar de cele mai multe ori stigher și singur, inodor dar cele mai multe ori împuțit, incolor dar de cele mai multe ori negru, mare sau mic, la fel ca un tiran ce îi dictează vergeturii ce merge unde îi e locul, probabil în primul cimitir.
Dar tac, așa cum și viața tace, așa cum ea tace. Aceasta nu e o declarație de dragoste, nu e o rugăminte, nu e disperare, nu e frustrare, nu e supărare, nu e singurătate. E doar un glas ce mi se zbate între urechile clăpăuge, e primul glas care mai are forța să spună ceva, e singurul glas ce poate, e singurul glas ce vrea cu adevărat să-mi spună că sunt un ratat ce nu mai are timp nici să moară.