Roțile trenului bombăneau nemulțumite pe șinele de oțel, în timp ce trenul aluneca lin de-alungul râului de munte. Pădurea plângea cu frunze de aur, iar cerul era mohorât și el în acea dimineață de toamnă.
El își potrivi haina mai bine pe trup și se cuibări pe canapea lângă fereastra compartimentului de clasa a doua. Privirea i se pierdu dincolo de fereastră, în spatele pădurii.
Un singur călător asista tăcut la tăcerea lui, răsfoind o revistă care, evident, îi creea o stare de indispoziție, dar în lipsa oricărei comunicări, se mulțumea cu acele cuvinte otrăvitoare așternute cu tuș negru pe o hârtie de cea mai proastă calitate.
El oftă în adâncul sufletului său, ca un regret, ca o resemnare. Apoi, cu mâna dreaptă, scoase din buzunarul de la piept o fotografie veche pe care începu a o privi atent. Călătorul îl urmărea peste paginile revistei. Fotografia și povestea ei păreau mai captivante decât mizeriile pe care era obligat să le citească. Cunoscuse mulți oameni în viața sa și mulți dintre aceștia își lăsaseră amprenta în cărțile sale. Acum era în căutarea unui nou personaj, unei noi povești care să încânte inimile cititorilor.
El așeză poza pe genunchii săi, astfel încât străinul călător să poată observa figura unei tinere domnișoare de o frumusețe deosebită. O fată tânără, poate prea tânără pentru acest om cu chipul luptat de viață. Să fie fiica lui? Călătorul îl privi atent. Nu, nu pare atât de bătrân. O iubire între o copilă și un bărbat.



El locuia într-un oraș aglomerat. Viața lui era aglomerată. Anii treceau și visele lui nu căpătau contur. Ar fi trebuit să se însoare. Ar fi găsit un liman, dar prefera să rătăcească liber. Credea că va fi mai ușor așa, dar libertatea e o povară. Anii treceau.



El îndesă fotografia înapoi în buzunar, apoi închise ochii. Călătorul nu mai citea demult revista. El scria în gândul său ce vedea pe chipul lui.



Desigur, locuia într-un oraș aglomerat. De ce să se însoare? Fetele din orașul acela erau frumoase ca niște păpuși, iar sufletele lor erau tot de păpuși.


El a tresărit. Călătorul și-a împachetat revista, apoi a scos un creion pe care a început să-l roadă între dinți.


Se scula dis de dimineață. Mânca în grabă, se îmbrăca în grabă. Era un om aglomerat. Fugea la muncă și se întorcea seara frânt, lipsit de orice bucurie. Fetele din oraș erau ca păpușile; dulci la început, apoi banale.


Creionul se prăpădea între buzele lui fără ca el să observe aceasta. Omul din fața lui dormea dus legănat de balansul trenului cum, probabil, îl legănau în copilărie brațele mamei.


Apoi, într-o bună zi s-a hotărât și a trimis prima scrisoare către revista „X”. S-au scurs zilele ca nisipul din clepsidră, până în dimineața aceea când primul răspuns a sosit, apoi cutia de scrisori a început să se umple.


E o poveste stupidă, se gândea călătorul. Omul din fața lui nu părea a fi genul unor astfel de aventuri. Cu siguranță, în alt mod a cunoscut-o pe fata din fotografie. Însă, era cert pentru el, că fata aceasta nu locuia în același oraș cu el. Nu, cu siguranță nu locuia în nici un oraș. Chipul ei era prea curat pentru aceasta. Da, ea locuia la o fermă, înconjurată de animale, de flori, de poezie.

Cum s-au cunoscut nu are nici o importanță. Cert este că ei își scriau scrisori de doi ani, fără să se fi întâlnit vreodată, fără să-și fi trimis vreo fotografie. Cu toate acestea, erau buni prieteni.


Într-o dimineață a legat toate scrisorile, le-a așezat frumos într-o valiză, apoi s-a urcat în primul tren spre ferma dintre munți. Anii treceau, iar el nu cunoscuse iubirea.


Călătorul zărea cu ochii gândului ferma și pe el la porțile ei.


Cu degetele încleștate a lovit ușa din lemn masiv cu diverse sculpturi. Bătaia s-a răspândit prin odăii, apoi a urcat scările și s-a topit în podul plin de praf. O clipă a ascultat frunzele cântând prin pomi, apoi ușa s-a deschis.
Un bărbat tânăr s-a așezat în fața sa cu privirea uimită. Ultimile raze ale soarelui cădeau peste dealuri.
- Bună seara. Mă numesc Richard White. Tocmai am venit din T... , purtat de aceste scrisori.
Tânărul strânse între degete pachetul de scrisori pe care el i-l înmânase. Mâna-i tremura pierdută. Tânărul își reveni după un moment de tăcere.
- Intrați, avem multe de discutat.
- Îmi cer scuze, trebuia să-mi anunț vizita. Sper ca Taisia să nu fie deranjată de cutezanța mea.
Tânărul îl pofti în odaia plină cu cărți. Probabil, Taisia citise toate acele romane.
- Mă numesc Viktor. Îmi pare rău pentru cele întâmplate. A fost o glumă.


Călătorul se opri. Viktor trebuia să-i mărturisească adevărul, aceasta l-ar putea înfuria. El nu vroia să se înfurie.

- Domnule Richard White, eu sunt cel ce a făcut această glumă. Nu credeam, însă, niciodată că se va ajunge aici. Știu că ați făcut o călătorie lungă, știu că v-am răpit din timpul dumneavoastră prețios, dar trebuie să vă spun adevărul. Eu sunt cel cu care ați corespondat, eu sunt cel care v-am înșelat.


Richard avea tot dreptul să fie indignat, dar mai presus de toate, era dezamăgit. Se aștepta să găsească o floare, dar a aflat o mărăcină. Totuși era dispus să ierte și să rămână bun prieten cu impostorul, aceasta era dorința călătorului. Altfel, povestea s-ar fi terminat aici.
Dar ea continuă un an mai târziu, când Richard și-a petrecut scurtul concediu de două săptămâni la ferma prietenului său Viktor.


- Sper să te recreezi în acest timp. Munții, râul, pădurea îți vor fi buni prieteni. Iar eu voi fi mereu aici. Avem și câțiva cai dacă nu te temi și-ți place aventura.
- Mă amețești cu toate acestea. Oferta ta e mai bogată decât a celui mai mare hotel și nici nu știu cu ce să încep mai întâi.
- Cu o masă bună, o baie și apoi mai vedem.

Dar în dimineața aceea de toamnă, când toate păsările țipă speriate în crengile dezgolite, s-a întâmplat ceva la etajul fermei, în camera pe care Viktor o ținea închisă, în camera în care nu a putut pătrunde niciodată.
Se sculase dornic să învețe să călărească. Tocmai parcurgea holul plin de tablouri, când a observat ușa acelei camere, întredeschisă. A bătut ușor, apoi a împins-o în lături cu palma.
Era intimitatea feciorelnică a unei fete. O oglindă uriașă îl întâmpină de lângă fereastră. O măsuță de toaletă, un șifonier cu ușile întredeschise prin care se vedeau rochiile elegante și un pat de lemn de pe care o fată îl privea cu ochii albaștrii și curioși.
- Cine ești?
- Iartă-mă, nu am vrut să intru așa. Eu sunt Richard. Tu cine ești? Nu te-am mai văzut până acum.
- Taisia.
- Nu e adevărat. Era o glumă.
- Ce poți crede despre o persoană care-ți poate juca o astfel de festă?


Era o copilă, era visătoare, sensibilă. Era un vis. Călătorul știa aceasta. Dar Richard putea să creadă altceva. O bolnavă izolată.


- Mi-ai spus că e o glumă.
- Nu trebuia să intri acolo.
- Dar, Viktor... Taisia există. Cum poți explica?
- Am să-ți spun adevărul. Taisia a fost sora mea. Vino.
Viktor îl conduse în camera surorii lui. Cearceafuri prăfuite acopereau mobila, chiar și oglinda cea mare de lângă fereastră.
- Altfel arăta camera azi dimineață.
- Taisia a murit acum șase ani, ce ai văzut în această dimineață este doar o iluzie.
- Dar nu se poate.
- Acesta-i adevărul.


Îndrăgostit de o fantomă. Aceasta purta omul acela asupra lui, fotografia unei fantome, imaginea unui trecut. O iluzie. Omul e îndrăgostit de iluzii și aleargă numai după iluzii.


- Cum a murit?
- Din pricina unui cal. Iubea mult caii. Și ceea ce a iubit, a ucis-o.


Cum a continuat povestea? Ce rost mai are. O iluzie banală scrisă într-un tren, o lacrimă de ploaie ce se scurge în trecut.
Cunoscuse mulți oameni în viața sa, dar povestea omului acestuia se va topi printre bombănitul nemulțumit al roților de tren. Călătorul ascunse creionul în buzunar, apoi își reluă cititul plictisit din revista cu otravă.
Trenul încetini și se opri într-o haltă unde râul cânta trist printre maluri. O fată cu ochii albaștrii pătrunse în compartiment, iar călătorul o recunoscu pe Taisia.
- Frate, scoală-te!
Nu era Richard, era Viktor.


6 noiembrie 2004