Lumina care-i cade indiferentă și gălbuie pe obraz n-are încă puterea să-l transforme, se picură lumina și nu creează nimic, poate din cauză că e artificială, poate că obrazul lui e prea patinat de vânturi complicate, de bocanci fără pereche, așadar, despletiți, despuiați de uman.

Și poate că-i un pic dusă femeia care nu doarme în zorii nopții de dragoste, ea stă nemișcată pe marginea patului, cu genunchii strânși și nu privește nimic sau privește nimicul din scrumiera în care înfinge golănește a nu știu câta țigară de după. Și poate că-i un pic dependentă de tăcerile
acestor zori, deși câinele vecinilor latră, deși ceasul ticăie, deși el respiră greu, semn că visează iar cum urcă munții și se aruncă de acolo în hău.
Și poate că i-ar vorbi lui Dumnezeu femeia din zorii nopților de dragoste, și poate c-ar avea puterea să nu-și privească-n ceață trupul, să-l ducă la izvor, să-i dea hrană sângelui sau poate c-ar mânca ceva, sau poate c-ar sorbi o cafea, însă - un pic dusă - femeia-și uită numele pe noptieră și-și golește sufletul de toate răbdarile. Printre degete privește plată cum i se scurge iubirea...

Nu îi va răspunde ca aseară. Nu va ști niciodată. Lăcrimează. Fără motiv.

Spânzură privirea de-un tablou spânzurat și el de verticalul spânzurat, la rândul lui, de gravitație.

Nimic nu o face să fie mai singură și mai femeie ca zorii nopții de dragoste.

E un pic dusă femeia, dusă departe de sine, adusă aproape de Dumnezeu.

Și el deschide ochii.
Viața poate Începe.
De-abia acum.
Deodată.