Deschise ochii și văzu cerul de un albastru aprins, așa cum nu-l mai văzuse niciodată. Părea atât de aproape de el, încât nu putu rezista tentației de a întinde mâna să-l atingă și probabil că era foarte convins că va reuși, căci simți o ușoară dezamăgire atunci când palma lui bătu aerul în gol, că nu este decât cerul pe care-l știa el, ca o pictură îndepărtată în acuarelă ce nu se usucă niciodată. O clipă rămase cu mâna în aer și își privi degetele, ca și cum s-ar fi așteptat să nu fie mâna lui, să aibă degete mai multe sau mai puține, sau să aibă aripi în loc de mâini. Dar nu, era mâna lui, era el, el… De fapt, cine era el?
Se ridică imediat în picioare, scuturându-și instinctiv hainele. Nu ieși nici un fir de praf. Privi în jurul lui. Se afla pe o pajiște întinsă, de un verde intens, ciudat de intens. Doar în depărtare se vedea un pâlc de pădure, câțiva copaci parcă decupați strâmb dintr-o carte de colorat pentru copii, iar pe fundal se înălța un munte care se termina brusc, ca și cum vârful i-ar fi fost pierdut în nori, deși, straniu, pe cer nu era nici un nor. Părea că muntele înțeapă cerul într-un punct și vârful său ieșea pe acolo afară, departe, într-o altă lume, ferită de privirile muritorilor.
Peisajul era complet nou pentru el, cu toate acestea avu pentru câteva clipe un sentiment straniu de deja-vu, ca și cum mai fusese aici într-o viață anterioară sau îi descrisese cineva totul în amănunțime. Pentru prima dată în viața lui i se părea că e picat din Lună. Gândul îl făcu să-și ridice brusc privirea, ca și cum s-ar fi așteptat chiar să fie ceva deasupra lui, „ceva“ de unde să fi căzut. Văzu însă doar cerul, cu reflexele acelea azurii-senine, și-și spuse că probabil așa arată aurora, pe care întotdeauna își dorise s-o vadă în realitate.
„Poate-am murit! Și-am ajuns în Rai!“ Nu-și putu abține râsul. El, un ateu convins, să-i treacă așa ceva prin cap? El? Cine era el?
Se lăsă brusc pe spate și căzu în iarbă cu mâinile întinse, exact cum era când se trezise, de parcă aștepta ca în poziția în care își recăpătase cunoștința își va aduce aminte mai ușor cine era și de ce se afla acolo. Închise ochii. Încet, încet, începea să-și amintească…
…îl chema Vic. Se născuse cu vreo douăzeci și cinci de ani în urmă într-un sătuc, nu departe de mare… Vedea chipuri, întâmplări, totul îi trecea prin fața ochilor ca un film derulat pe repede înainte. Terminase Facultatea ca șef de promoție și se angajase la Institut. Da, acum știa totul… Sau aproape totul. Nu-și aducea aminte istoria recentă. Nu știa ce făcuse în urmă cu o oră. Sau cu o zi. Sau cu o săptămână. De fapt, de cât timp se afla aici? Aici?
„Hmm…O provocare“, își spuse, zâmbind misterios. Îi plăceau la nebunie provocările și cineva știa cu siguranță asta.
În clipa aceea deschise ochii și i se păru că cerul se prăbușea peste el. Acum părea și mai aproape, încât pentru o fracțiune de secundă îi fu frică să se ridice să nu dea cu capul în el. Se ridică și începu să se pipăie. Dacă a căzut de undeva, își zise, probabil că s-a lovit rău. Nu simțea însă nici o durere nicăieri. De fapt, nu simțea nimic. Avea doar o senzație ciudată că nu s-ar afla în contact direct cu lumea exterioară, că între el și aerul ce-l înconjura s-ar mai găsi ceva, ca un al doilea trup. Visa, probabil, își zise împăciuitor și fu tentat chiar să se ciupească, așa cum citise prin cărți că fac toți cei cărora nu le vine să creadă că trăiesc aievea. Ce prostie, își zise, asta cu ciupitul, ca și cum o simplă pișcătură te-ar putea trezi din somn! Și-apoi, era foarte lucid, putea clar să facă distincția dintre vis și realitate.
Și atunci, dacă nu visa, dacă nu căzuse de undeva, dacă nu murise, cum ajunsese acolo?