Vasile al moașii s-a însurat cu Minodora pe la 1930, după ce să-ntoarsă tătâne-su din Răzbelu’ ăl Mare, de la nouăsuteopșpe. E drept că la ei nunțile se obișnuiau câte trei zile și trei nopți, da’ la el n-a fost cazu’, că Minodora aștepta deja primu plod (aveau sî facă fo patru), așa că s-au luat repede, fără mari pregătiri.
Pe la 1959, deja înscris cu toată averea în Ceapeu, la „colectiv”, Vasile a ajuns un fel de secretar cu darea de seamă, de l-au trimis și la București, să spuie el, c-avea mai multă carte, cum stă satu’ lor cu recolta de sfeclă. Bine șade, cum să steie, s-a gândit Vasile în mintea lui, numai bine, c-o plouat toată primăvara și sfecla îi îngropată toată sub ape mai ceva ca Titanicu’. Da’, în fine, tot îi ghini, că mai vede și el lumea și, în plus, scapă de gura Minodorii, care nu-l lasă să-i tihnească și lui vadra de vin de-o bea în fiecare zi. C-a ajuns, sarac di el, să s-ascună în beci, cât îi ziulica de lungă, să facă nițică rânduială printre lucrușoarele cele...
Ajuns în București, Vasile al moașii și-a facut el darea de seamă cum o putut, toată lumea i-a zis bravo, mai ales, crede el, că nu dijeaba s-au ridicat toți să bată den palme... În fine, a venit acasă, la Darabani de Dorohoi, și de-atunci povestea la tot satu’ și la cine se nimerea prin el, cum o fost cu Bucureștiu’ cela... Da’ cel mai mult și cel mai mult îi plăcea când putea să-i deie peste nas Minodorii, că tot proastă a rămas, de n-a vazut și ea lumea și să asculte la el, că nu dijeaba s-au ridicat toți în picioare să-l aplaude și nici di prost nu l-au trimis aia din sat...
Nepoții lui Vasile, fo șepte la număr, plecați care pi la școli mari, se distrau, care mai de care, pe seama bunului Vasile ș-a bunelii Minodora, că, de când se șubrezise bătrânu’, se-ntețiseră bătăile Minodorii, c-o lăsa, sugativa dracului, și fără apă de colonie (numa’ bună de stopit nepoții duminica, înainte de-ai zori la biserică) și fără spirt di cela, bun de șters geamurile, că-l bea – bea-i-ar dracii sângele!- trecut prin pâine. Ba, odată, nu știu cum s-a nimerit, a încurcat spurcatu’ damijenele, ș-a baut bunătate di gaz, de-a plâns bunica trei zile, că iar musai să meargă la Dorohoi să ia altu’. Acu, pe Vasile nu-l supăra atât că-l bate Minodora, cât că nu-l bate în liniște, să nu-i mai meargă melița ceia ca moara părintelui Todică. Că tot di oful ei bea, să uite cât tocăna cât îi ziulica de mare, că-i bețîv ordinar și sugativă. Și-n plus, Minodora asta, proastă cum e ea, făcea de rușine și numele lui de om umblat, că nu știa vorbi corect, numa’ greșeli di gramatică făcea. Că uite, și nepoții îi dau dreptate.
Acu, Vasile al moașii o pățât zilele trecute un nacaz, o căzut din nuc. Da’ nu ista-i nacazu, ci că o trebuit să steie la pat, și nu mai puté umbla prin sat, să scape de îngrijirile Minodorii. Că scorpia, mai bine-l bătea, dicât să-l grijească atâta...Îl pune la masă și păhărelu-i plin numa pi giumatate, lasat pi colțu mesii, mătrăguna dracului, și el nu-l poate agiunge...Da’ las că vin ei nepoții și de n-ar să umble cu toții în cuferu scorpiei...Și-o mai găsi ea basmaua a bună când și-o videa el ceafa! Și ceafa are să și-o vadă el, cu oglinda, da’ mătrăguna basmaua, ba!