Cel mai indepartat lucru ce mi-l amintesc este o carte pe care mi-o doream foarte mult. Era neobisnuit de mare, cu coperti din piele maro, foarte placuta la atingere. Pe partea din fata scria cu litere aurii numele autorului si al lucrarii iar pe spate era incrustat pretul foarte mic. Am vrut s-o cumpar pentru ca stiam despre ce era vorba, stiam autorul, imi placea stilul lui si in plus era foarte ieftina. Si cu toate ca parea destul de veche, in clipa aceea nu ma puteam gandi deloc la numarul mainilor care au rasfoit-o. Era o sansa unica in viata deoarece editia aceasta nu aveam s-o mai gasesc nicaieri in lume. Doi batranei, sot si sotie, fiind oameni foarte saraci si avand nevoie urgenta de bani, isi scosesera majoritatea cartilor la vanzare. Cand m-au vazut cu ea in mana mi-au luat-o si au spus sa aleg orice carte, dar nu aceea pe care o ratacisera, din greseala, printre celelalte. Cartea aceasta era la fel de pretioasa pentru ei cum era si pentru mine. Asa ca le-am cerut-o cu imprumut sperand sa inteleaga dorinta mai presus de puterile mele, nevoia mai bine zis, de a o citi, ca si cum intreaga mea existenta depindea de aceasta unica si singura carte.

-Sigur ca ti-o imprumut, mi-a spus vanzatorul. Dar crezi ca esti pregatita sa o deschizi? Cartea asta iti va schimba viata, destinul. Vei incepe sa-ti dai seama de responsabilitatile pe care le ai, vei avea griji, alegeri de facut. Asta iti doresti cu adevarat?

Nu, sigur ca nu-mi doream griji, probleme si responsabilitati, dar nici nu ma puteam impotrivi impulsului de a o deschide. Am luat cartea si am stat cu ea in brate uitandu-ma la persoanele care erau alaturi de mine: sora mea, cea mai buna prietena si el, cel pentru care inima mea a batut de cand ma stiu. Incercasem sa-i spun de cateva ori in trecut ce simt, dar nu m-a luat in serios iar eu n-am putut sa rostesc cuvintele care ar fi clarificat indata toata situatia. Ii vorbeam in ghicitori, stiam sa ma prefac atunci cand eram langa el, ca nu simt nimic, imi ascundeam roseata care alta data mi-ar fi invadat obrajii, nu bagam in seama bataile inimii atat de dureroase dar ma si uitam la el suficient de mult incat sa-i retin fiecare trasatura a fetei si a corpului. Singurul lucru pe care n-am stiut sa-l ascund a fost lumina ce mi se aprindea in ochi si o emanam cand il vedeam. Ma mir ca nu a observat si daca ma insel inseamna ca el e un actor mai bun decat mine. Stau si ma intreb cine a avut de castigat? Eu care ma ascundeam dupa deget sau el ca nu vroia sa ma vada?

Toti patru ne uitam de dupa rafturile cu carti la o campie frumoasa, bogata, aurie, plina cu grau. Rafturile se aflau pe un fel de pod din beton. In departare, de partea cealalta a campiei, si in stanga ei erau munti stancosi, abrupti cu varfuri albe. In dreapta era o faleza de pamant si dupa ea, cat vedeai cu ochii, se intindea o mare inchisa la culoare, calma la suprafata dar agitata in interior. Simteam mirosul algelor, al nisipului ud tocmai de acolo si auzeam sunetul pescarusului caruia ii dusesem atata timp dorul. Era la apus si norii se inrosisera puternic, fiind singura sursa ce lumina locul acela. Ma abtinusem pana atunci sa deschid cartea, dar acum cand nici unul nu stia incotro s-o apuce, am considerat de cuviinta sa o cercetez putin inainte de a merge mai departe. Curiozitatea mea era pe deplin satisfacuta. M-am uitat unde se nimerise si am vazut o campie bogata inconjurata de munti, faleza si marea in partea drapta. Vantul imi batea in fata, granele se indoiau spre noi inchizandu-se la culoare, formand un fel de balti cu reflexe verzi albastrui. Cand vantul inceta, granele se indreptau si redeveneau aurii. Ridicand privirea din carte, am simtit vantul sufland cu putere din directia de unde muntii ajungeau pana la mare, aplecand granele spre noi si formand pete verzi albastrui, exact nuanta apei. Ma uitam fascinata pentru ca nu mai vazusem asemenea culori imbinandu-se perfect, atat de fluide, aparand din senin, intinzandu-se progresiv pe jumatate din campie si retragandu-se precum valurile marii, spre interior, disparand incet cu totul.

-Crezi in destin? L-am intrebat fara sa ma uit in directia lui, dar simtindu-i prezenta.
Intrebarea nu era completa iar el nu avea cum sa-si dea seama. “Intotdeauna oi fi fost asa de lasa? Cum e oare posibil ca dupa atata timp sa te vad aici si acum, fara nici un motiv, totul din pura intamplare? Daca suntem la mana sortii, crezi ca destinul ne-a reunit in clipa asta?” Deja simteam ca il cunosc atat de bine … atatea vieti traisem doar de atunci, atatea amintiri aveam cu el! Cum de era posibil sa nu vada adevarul cand acesta i se pune de-a curmezisul?

Stiam prea bine de existenta unor amintiri false, inventate aproape in intregime de mintea mea febrila. Dar nu eram in stare sa fac diferenta dintre ele, nu vroiam pentru ca nu este nimic mai viu decat o amintire falsa, pe care ai trait-o atat de intens incat aproape ii simti gustul. Acum cand eram aici cu el trebuia sa invat din nou sa fac diferenta dintre aceste amintiri spre a-mi da seama ce pot spune si ce nu, sa invat din nou sa mint si mai ales sa-mi controlez bataile inimii atat de puternice incat mi se taia respiratia.

“Cum sa nu creada in destin cand noi am trecut prin atatea impreuna? Cu siguranta il cunosc si nu ar putea fi altfel decat mi l-am imaginat eu ca este.”
“Da” ii spuneam eu din priviri, “te voi urma oriunde, alege drumul si iti voi fi mereu alaturi indiferent ce decizie vei lua.” M-am scuturat din toate incheieturile, alungand imaginea aceasta din cap si dintr-o data doua sentimente diferite au inceput sa coexiste: “Dar ce se va intampla cu mine si alegerile mele?”
“Poate vom face amandoi aceleasi alegeri!”
-Nu cred in destin, mi-a spus el. Cred ca omul isi controleaza singur viata.
“Nu-i nimic, am gandit eu. Comunicam bine, dar nu ne intelegem. Nu poate fi un impediment in relatia noastra!”
“Ce relatie, nu exista nici o relatie! Esti prea lasa ca sa spui exact ce simti si iti doresti de fapt.”

Am inapoiat cartea si l-am urmat pe campie uitand cu totul de existenta podului si a celor doi soti vanzatori. Toti patru ne indreptam spre muntii din departare avand acelasi gand in cap: sa ne eliberam, sa trecem toate barierele, toate limitele, sa vedem ce se afla dincolo de orizont si munti. Pornisem intr-o calatorie spre casa, o calatorie de autoidentificare, pentru a ne extinde cunostintele si perfectiona.

Ceea ce de departe mi se parea superb, granele si modul in care isi schimbau culoarea, de aproape ma ingrozea. Erau distruse si mancate de omizi albastre. Am fost dezamagita deoarece imi doream extrem de mult sa aflu sursa acestei culori, cum se intampla, iar acum cand stiam eram dezgustata. Trebuia sa plecam de acolo, sa scapam de gâzele ce se urcau pe noi. Ne-am intors la nouazeci de grade in partea dreapta si am pornit din mijlocul campiei spre mare unde ma astepta o noua deceptie.

In locul marii era un amfiteatru gri foarte abrupt din ciment, iar jos, la baza, se vedea o potecuta marginita de un perete inalt. Faleza dura de la munti pana la linia paralela cu ei ce trecea prin axa podului. Am coborat incet dar cu siguranta celui care stie exact pe ce drum o apuca. El si prietena mea reusisera deja sa traverseze potecuta si sa ajunga la capat unde se afla o usa din lemn maro. Eu in schimb m-am oprit sa ma uit dupa sora mea, sa ma asigur ca este inca in spatele nostru. Am stat s-o ajut fiindca era atat de abrupt incat ma temeam sa nu se dezechilibreze si sa alunece. Desi de pe pod vedeam o mare intinsa, linistita, aici era o gaura de ciment, gri, sinistra si periculoasa. Cand am ajuns langa poarta am auzit voci si m-am intors sa vad ce se intampla. Am privit in sus realizand ca aceasta constructie era de fapt un cinematograf urias. Stateam la baza amfiteatrului uitandu-ma la ecran. Totul era anapoda, nu existau scaune sau proiector, ci doar un mare ecran din piatra si filmul care ma fascina si imi doream atat de mult sa il vad. As fi ramas acolo daca ceilalti nu m-ar fi strigat atat de insistent.

Trecand de poarta am intrat intr-o camaruta unde se aflau scaune adunate in jurul unei mese din lemn. In dreapta era o fereastra si afara erau oameni. Unul dintre ei, imbracat cu o pelerina neagra, avand o gluga pe cap, piele foarte alba si ochi putin migdalati, se uita la noi cautand pe cineva. Pentru cateva clipe m-a privit drept in ochi, fara a ma vedea de fapt, examinandu-ma si cautand sa descifreze daca luminita palpaie sau straluceste. Era cat se poate de clar ca nu eram pe moarte asa ca s-a intors spre ceilalti. Avea o fata frumoasa si am dorit sa se uite mai mult la mine, cu toate ca nu parea sa aiba suflet. Vedea doar ceea ce trebuia sa vada fara a-i putea atrage atentia in vreun fel. Nu am fost in stare sa-mi explic frica brusca ce mi s-a strecurat in suflet cand si-a intors privirea de la mine.

Dintr-o data totul s-a limpezit, imaginile s-au destramat, iar eu eram singura intr-o camera pustie. Ma gandeam daca e oare posibil ca intamplarile sa fi fost reale, iar daca erau, atunci si ceilalti ar fi trebuit sa le traiasca. Am inceput sa-i caut dorind neaparat sa ma lamuresc in aceasta privinta. Parea destul de real, dar oare e suficient? De unde stii ce este real si ce nu? Doar daca si cei din viziunea ta trec prin aceleasi intamplari, isi amintesc aceleasi vorbe sau culori? Pe doi dintre ei i-am gasit intr-un parc si cand am intrebat de sora mea, au raspuns senin ca n-am nici o sora. “Cum sa nu? De ce as fi inventat asemenea amintiri. Este ea pe undeva pe acolo!” ma gandeam eu rememorand camera si teama pe care atunci nu o puteam intelege.

Totul era atat de verde iar cateodata, razele soarelui strapungeau copacii si luminau pamantul. Am inceput sa le povestesc despre calatoria noastra gesticuland energic si i-am rugat insistent sa ma asculte deoarece nu dura mult. Incercam sa-i fac sa vada cum se unduiau granele miscandu-ma in ritmul lor, incercam sa-i fac sa-si imagineze ecranul acela unde te sufocai, le-am povestit despre ei, cum erau imbracati si ce ziceau. Le atrasesem deja atentia, dar a aparut o persoana pe care nu doream s-o vad si am fost nevoita sa abandonez totul, sa fug ca o lasa in loc sa privesc neplacerile vietii la fel ca toate celelalte evenimente. Am mers atat de repede incat am inceput sa ma ridic de la pamant si sa zbor cu o viteza uimitor de ametitoare. Nu stiam ca prietena aceea ma cauta pentru ca si ea avusese aceeasi viziune. Ideea mea se adeverise, intamplarile erau reale.

Eram prea ametita ca sa gandesc sau sa mai stau in picioare. Nu-mi puteam tine echilibrul, nu ma puteam uita pe unde zbor, nu vedeam nimic in jurul meu, nu mai eram lucida. Mi-am iesit din corp si am incercat sa ma ridic peste cele mai inalte blocuri, insa oricat de sus ma ridicam, ceva ma tragea iar ele cresteau si ramasesem prinsa intr-o zona intermediara. Mereu la mijloc. M-am intalnit din nou cu ea si am lasat-o sa priveasca in sufletul meu ca sa vada viziunea mea, pentru a intelege si cunoaste mai multe.

Mi-am revenit repede dar memoria mea era mai afectata decat credeam. M-am urcat cu el intr-o masina furata si fugeam, incercand sa scapam de ceva ce pur si simplu nu stiam. Era un instinct care ne spunea sa nu ne lasam prinsi, sa nu renuntam. Informatiile detinute erau mai pretioase decat viata insasi. Am facut stanga si am ajuns pe o straduta unde am ascuns masina dupa un colt. Era o fundatura si zidul avea cam doi metri inaltime. Ne ramanea doar sa ne ascundem acolo si sa speram ca nu ne vor gasi sau ca vor trece pe langa noi. Iar limite, iar bariere; intai muntii, pe urma gaura din ciment, acum zidul din caramida acoperit cu un strat de var cafeniu deschis, inalt si zgrumturos. I-am impartasit aceste ganduri exprimandu-mi in acelasi timp ingrijorarea pentru prietena mea care disparuse brusc, dar nu-si amintea decat despre calatoria noastra.

-Tu esti real? L-am intrebat temandu-ma ca in curand va disparea si el.
-La fel de real ca si tine!

Nu mi-am pierdut speranta nici macar in ultima clipa. L-am luat de mana si i-am spus cat de mult tin la el. Acum mi-era oricum tot una. In cazul in care ne prindeau nu stiam la ce sa ma astept, sau daca voi mai avea vreodata sansa sa stau alaturi de el. Aceasta ar fi putut fi ultima mea ocazie de a ma destainui si am profitat din plin de ea. Ne-am imbratisat si ne-am sarutat si iar ne-am imbratisat facandu-ne curaj unul altuia:
-Putem scapa, impreuna reusim orice.

Ne-am ajutat de masina si ne-am catarat pe zid, unde toata perspectiva ni s-a schimbat. Mai erau cam cinci curti pline cu buruieni, fara case sau copaci, ingradite de garduri subtiri formate din plasa din sarma inramate in bare din fier, vopsite cu verde inchis. Imediat am simtit ca sansele de scapare sunt intr-adevar reale dar el nu mai vroia sa lupte nici macar pentru mine fiindca nu vedea dincolo de gardurile acestea libertatea. Am tras de el si amandoi am reusit sa trecem cateva garduri ramanand cocotati pe ele, fara sa ne dea vreo clipa prin cap sa coboram prin buruieni deoarece stiam ca nu mai reusim sa ne urcam la loc. Imi faceam planuri si-i repetam ca singura nu pot sari gardurile, numai impreuna putem scapa. Putem trai unul pentru celalalt si asta e un motiv bun de trait.

In doua garduri se aflau niste gauri mai mari prin care ne puteam strecura usurand si scurtand astfel drumul. Erau ultimele inainte de a ajunge in strada, la capatul careia se aflau trei blocuri unul in spatele celuilalt. Aici era acasa, locul de unde pornisem si in care trebuia sa ne intoarcem, era originea. Dupa aceea urmau caile ferate. L-am rugat sa trecem impreuna de prima gaura, dar nu mai puteam duce aceasta povara mult prea mare, psihic vorbind. Daca ar fi vrut, l-as fi carat in spate, dar statea pe loc si se impotrivea pentru ca nu vedea ce vedeam eu. Pentru el nu exista scapare, ci numai custodia lor. Eu insa nu eram gata sa renunt. Sunt o luptatoare asa ca am fugit fara sa mai privesc in urma de teama ca amintirea lui, reala sau nu, sa ma traga inapoi si sa-mi pierd speranta acum cand nu mai aveam pentru ce supravietui. Si totusi vroiam sa scap, sa traiesc si am ales singura libertate ce mi se oferea, aceea de a nu ma lasa prinsa.

Am ajuns in strada si m-am ridicat de la pamant, incepand sa zbor spre primul bloc. Tineam in maini cate un bulb dintr-un material albastru, lucru care ma ajuta sa zbor si sa plutesc fara nici un fel de greutate, fara sa ametesc. Ei erau sursa mea de echilibru. Am trecut de primele doua blocuri, iar la al treilea am inceput sa orbitez in jurul terasei cam la doi metri departare de margine. Ultimul meu gand era sa pun piciorul jos. Stiam ca indivizii aceia erau in spate, la o distanta de doar cateva minute. Nu mai puteam avea incredere in nimeni. Rudele mele insistau sa ma predau spunand ca daca colaborez, cu siguranta voi trai si voi putea face orice pe urma, voi fi libera.
-Nu, cata vreme stau in custodia lor nu voi fi niciodata libera. “Nu voi fi niciodata libera fara el!” gandeam eu regretand faptul ca i-am intors spatele asa usor.
“De ce ma vroiau cu atata disperare? Ce eram sau ce aveam de oferit? Sa fi fost oare ceva ce citisem in cartea aceea? De acolo mi se trageau toate problemele?”

I-am amenintat, cand au ajuns sus, ca ma sinucid. Le-am spus ca dau drumul bulbilor si am intrebat ce cred ei ca se va intampla in clipa aceea. La ce bun sa mai traiesc oricum, cand ajunsesem la capat, eram singura, viata nu mai avea sens, rudele se aliasera cu dusmanii iar eu dadeam rotocoale in jurul terasei fara nici o idee despre ce aveam de facut mai departe. Si totusi ma cramponam atata de viata! Am vazut in Univers modificarea traiectoriilor unor planete, fapt ce a dus la o coliziune urata cu Pamantul. Era mai mult decat o viziune pentru ca o realizau toti. Aceste imagini au avut un rol important in decizia mea, facandu-ma in primul rand sa-mi dau seama ca a venit momentul sa trec mai departe. Am deschis pumnii si m-am privit de sus cum cad, disparand incet precum amintirea lui.