Nu ți-am spus-o niciodată, deși aș fi vrut, de-atâtea ori. Nu ți-am spus-o pentru că nu vroiam să te simți obligată să mă asculți, să alegi între a face ce vrei tu și ce vreau eu. De fiecare dată când vroiam să ți-o spun, nu găseam acele cuvinte care să nu sune nici a poruncă, nici a umilință. Hm! umilință… Dacă mă gândesc acum, umilința nu mai pare atât de rea. „Dă Doamne, mintea românului cea de pe urmă…!”

Trebuia să-ți spun atunci, prima oară, să nu te duci. Am vrut, dar cum ar fi sunat din partea mea să nu te las să iei niște amărâte lecții de dans clasic?! Mai ales când am văzut ce fericită erai când te-ai întors! Nu știu de ce simțisem eu atunci că nu trebuie să te duci. Orice ar fi fost, a dispărut trei ore mai târziu, când am auzit cheia în ușă și te-am văzut intrând zâmbitoare, plină de viață, așa cum erai întotdeauna în zilele tale bune. Erau doar niște lecții de dans, la care mergeai o dată la două săptămâni, cu prietena ta Dora. Nimic mai mult…

Trebuia să-ți fi spus. Trebuia. Dar apoi a venit perioada aia neagră! Naiba s-o ia de viață!!

A trebuit să-mi schimb eu locul de muncă. Adică, să mă dea afară porcu’ ăla, mucosul ăla fără diplomă, odrasla lui tăticu’!

Și totuși, pe atunci totul era încă bine. Tu reveneai mereu la fel de zâmbitoare ca întotdeauna, în zilele tale bune. Poate însă că atunci a început. Când eu, în frustrarea mea de șomer în căutare de lucru, îmi mai vărsam uneori năduful pe tine. Știu, știu bine că tu nu meritai asta nici pe departe, dar tu mi-ai fost mereu cea mai apropiată ființă. „La bine și la rău!” Nu așa spuneau cuvintele?

Sau poate că a început când în sfârșit mi-am găsit postul pe care-l visasem încă de pe băncile școlii, post pe care m-am străduit să-l păstrez cu prețul vieții, parcă, muncind zi și noapte… Poate atunci…

Dar de fapt, mai contează?! Nu, acum nu mai contează când. Nu mai contează nici cum, nici unde, nici cu cine. Mai contează doar… de ce?! Da. De ce?

Doar asta nu înțeleg. Nu am avut niciodată o părere prea bună despre propria persoană. Și nu știu cum, tu m-ai făcut să mă răzgândesc. Mi-ai oferit iubire necondiționată și ai trezit cele mai frumoase sentimente în mine. M-ai făcut să fiu un om mai bun, și pentru asta îți mulțumesc.

Atunci, nu înțeleg de ce ai investit atâta timp, efort și sentiment, pentru ca apoi să-i dai cu piciorul?! Dacă eram o cauză pierdută de la început, de ce te-ai mai străduit? Și dacă ai văzut că devin treptat o cauză pierdută, de ce nu mi-ai zis asta? Credeam că noi ne spunem orice. Nu asta era fundația relației noastre?! Încredere deplină și adevărul absolut! Nu te știam așa… Nu pot să cred că dacă tu m-ai făcut un om mai bun, eu am trezit ceva așa de meschin în tine…

Aș vrea să pot spune că am știut încă de la început… Dar am știut doar când ai vrut tu să știu. Când ai început să fii plină de viață doar în minutul dinaintea plecării la orele de dans și mohorâtă când te întorceai. Când te trezeai în miezul nopții ca să mergi la baie și te auzeam șușotind la telefon.

Eu vedeam toate astea, dar strângeam pleoapele până la durere, ca să reintru odată în lumea viselor, în care tu erai încă a mea.

Și poate că tot ce îmi cereai tu era un „Nu te du!” la plecare. Doar unul. Poate că mă implorai din priviri de fiecare dată, însă tot ce vedeai era nepăsarea forțată în spatele căreia îmi ascundeam durerea. Și frustrarea. Și furia.

Dar nu înțelegi că nu puteam să-ți cer așa ceva?! Eu îți eram recunoscător că măcar te întorceai, că măcar te forțai să-mi zâmbești din când în când. Nu puteam să te pun să alegi, când riscam să pierd și puținul pe care-l mai prețuiam în viață! Trebuia să mă mulțumesc și cu aparențe.
Și mai ales, trebuia să fac ceva să păstrez acel puțin. Mereu m-am învinuit pe mine mai mult decât pe tine. Furia era împotriva mea. Pentru că nu reușeam să fiu cel care vroiai tu, nu reușeam să fiu tot ceea ce aveai tu nevoie. Așa că am început să mă comport ca și cum eu aș fi fost cel cu musca pe căciulă. Îți aduceam flori aproape zilnic, cadouri pline de semnificații, ba chiar ți-am pregătit cina de câteva ori (mișcare greșită, pentru că eu nu știu să gătesc, dar gestul contează, nu?).

Se pare însă că era prea târziu. CELÃLALT era deja prea puternic înfipt în inima ta. Nu mai eram primul pe lista priorităților tale. Și asta mă durea.
Dar nu mai depindea de mine. De fapt, mai era un singur lucru pe care mai trebuia să-l fac. Confruntarea.

Dar nu! Refuz să-mi semnez condamnarea la o viață de
singurătate, fără iubire adevărată, fără ce am avut noi, fără tine… Deci, nu. Fără confruntare! […]



Te văd cum îți îndeși în grabă câteva haine într-o geantă.

—Trec și pe la spălătorie. Vrei să-ți duc ceva, iubitule?

Mă uit cu coada ochiului la coșul plin cu rufe.

—Nu, lasă…

—A sunat cumva Dora?

—Nu.

—Mă așteaptă deja de vreo zece minute și nu vreau să întârzii la ore.

Vii și mă săruți pe frunte.

—Ai niște spaghete în cuptor. Să ți le încălzești.

Mai zăbovești câteva secunde deasupra mea. Aștepți.

„Nutedu!! Nutedu!!”

—Ai grijă de tine, iubirea mea!

Simți emoția din glasul meu. Știi și ce o provoacă.

—Ar trebui să plec… Mă așteaptă…

—Știu... Du-te.