Vraja ținea de mai multe zile; de cînd ținea și viscolul, cel mai puternic, dar și cel din urmă din anul acela, o știau prea bine amîndoi, pentru că se aflau în martie.
De data asta începuse Sultana, prin somn:
- Unitatea și grava încremenire a materiei, concentrarea frumuseții într-o singură picătură de aur…
- Ce tot vorbești tu acolo? întrebă Tudor, ridicîndu-se într-un cot pe pernă, și o cuprinse întreagă cu ochii: încă grea de somn, cu cărnurile pietroase, părul întunecat bătînd în albastru, cu pîntecele alb și leneș sub furoul negru ridicat mult deasupra pulpelor, Sultana era o minune supusă, o toleranță devastatoare, o imensă așteptare nemaiștiind nimic din ce-a fost. Întinse mîna încet, protector și lacom și-i mîngîie sînii mirosind a pofte răpuse și altele crescînd de nedomolit. Dogorît de moliciunea mișcărilor ei, de el stimulate, de suspinul adînc și răsfățat ( viclenie răsărind din topiri de miresme! ) încremeni o secundă, suspendat într-o pierdere fericită; încremenise și viscolul, nu mai bătea mătănii la geam, dar se rupea timpul, ningea cu bucăți de timp sedus de noaptea desfăcîndu-se din trupul Sultanei, cu fulgi și fluturi de timp veniți să întinerească în odaia învăluită în căldură de lemne, în patul cu tăblii zugrăvite. Un geamăt scurt, ca o țîșnire de gînd neatingînd rostirea. Viscolul izbi din nou cu umărul în pereți. Lampa cu abajur pictat ( siluete roșii se înecau și înviau în subțirimi de ape verzi ) se legănă, mutînd un diamant rotund pe centrul tavanului. În taina dintre două bufnituri ale viscolului, Sultana surîse din nou, cu ochii închisi. Surîsul trecu și-n palma lui Tudor, fiindcă simți că de la palmă se amețește și de la atingerea furoului negru, care nu era altceva decît respirația de noapte a trupului ei, o țesătură de păianjen fluidă, păgînă, veselă, o somptuoasă jubilație a simțurilor. Vorbele spuse prin somn de Sultana, pricepu, uimindu-se, erau vorbele cu care-și începuse el lecția în ziua cînd se cunoscuseră. „ M-a visat! ” Rîse limpede și se lipi de bucuria descoperirii. Sfîrcurile țîțelor ei prinseră să bîjbîie sub deștele lui.
- Vîslașul meu… Vîslașul meu de noapte.
O vîsli într-un golf de iasomie. Viscolul urla, însoțindu-i spre luna iulie, prin vaduri în pantă repede, cu deosebită rîvnă.
- Eu sunt luntrea, murmura Sultana, și-n ea lumina era atît de bogată încît făcea umbre.
Lui Tudor, doi stropi de vin amar i se lipiseră de buze, îl ardeau și nu putea să-i scuture. „ Îmi vor găuri buzele ”. Fără să-l mistuie pe de-a-ntregul, îl ardeau stăruitor, săgetîndu-i inima, creierii, oasele; ardeau fără să distrugă carnea și nu le seca fulgerul o secundă.
Gura Sultanei, lampa verde….