Sunt în centrul atenției, toată lumea mă privește, mă întreabă, mă ascultă, dar eu sunt mută. Eu nu aud nimic, decât sufletul meu care-mi vorbește. Eu nu aud inima cum îmi bate. Eu nu aud decât conștiința mea, care îmi strigă: “Te-nșeli! Nu e așa! Ca să afli adevărul trebuie să privești dincolo de aparență! Și aflând adevărul te vei putea deschide asemenea unei flori sub razele zeului soare, îți vei afla adevărata identitate și adevăratul destin!”.
Urechea mea nu aude nimic din afară, căci eu ignor vorbele spuse din indiferență, eu încerc să ajung la esență.
Mâna mea nu se mișcă, căci nu ovăd mișcându-se. Dar dacă închid ochii, o simt mișcându-se.
Ochiul meu nu percepe realitatea, căci eu văd numai noaptea, și mânată de dorința de a descoperi adevărul eu mă văd în interiorul meu. Încerc să țip,dar nu se aude nimic. E liniște… Aș vrea să strig după ajutor, dar nu e nimeni să mă audă. Încerc să mă ridic, dar nu pot căci îmi simt oasele moi și pielea bătrână. Nu mai am putere, aș putea să spun. Âdar nu-i adevărat, căci omenirea nu m-a învins căci mai am puterea minții și puterea gândului, măcar pentru mine, dacă nu pentru altcineva.
Și astfel eu pot vorbi în lumea, în sinea mea căci mă ascultă cineva- conștiința mea.
Aș vrea să vorbesc cu cineva, dar aș vorbi în van, căci nu m-ar asculta nimeni. În mijlocul lumii sunt doar eu, singură, privindu-mă din afară spre interior.