Nașterea a decurs normal, nu au fost nici un fel de probleme, copilul era calm și liniștea sa a crescut o dată cu el, insoțindu-l prin copilărie, adolescență și chiar mai târziu, mult mai târziu, în bătrânețe. Nu era prea mare lucru de povestit despre această viață, nimic important, nimic ieșit din comun, deși a fost analizată în amănunt, cu înfrigurare chiar, de analiști competenți din cele mai variate domenii. În școală nu s-a remarcat prin vreo înclinație expresă spre o anume disciplină, notele sale, fără a fi mari, nu i-au îngrijorat niciodată pe părinți, de altfel prea ocupați cu munca. Taică-său era un șofer bun de TIR, nu dormea acasă mai mult de două nopți pe săptămână, dar câștiga bine, era un om de gașcă, avea mii de cunoștințe mai mult sau mai puțin colorate în toate colțurile țării, așa cum ajunge să aibă orice șofer de cursă lungă. Maică-sa era o ființă foarte săritoare, cu un cerc de asemenea larg de prietene, cu care se ducea mereu la cofetării, filme și bântuiau împreună magazinele orașului. Se întorcea acasă târziu și își găsea fiul dormind liniștit. Copilul crescu asemenea celorlalți, nedeosebindu-se cu aproape nimic de ei, cu excepția acelei ciudățenii care a fost descoperită mult, mult mai târziu. În adolescență, spre sfârșitul liceului, s-a petrecut singurul episod din viața sa asupra cărora scormonitorii în amintiri n-au ajuns la un compromis, de altfel, nu se cunosc decât foarte puține lucruri. Într-o zi de toamnă târzie, întorcându-se de la liceu împreună cu doi prieteni, fu strigat pe nume (toți experții au insistat asupra acestui lucru) de un bătrân care îl trase deoparte și îi vorbi mai puțin de un minut. Colegii merseră mai departe, iar când îi ajunse din urmă, le spuse că avea să lipsească de la școală până luni (era joi). Apoi (conform cercetărilor întreprinse de fel de fel de jurnaliști și alți membri mai mult sau mai puțin atestați ai diverselor bresle de investigatori) nu mai fu văzut de nimeni până duminică seara. Taică-su era plecat în țară, iar mama lui nu a fost întrebată de nimeni în legătură cu această întîmplare, episodul trecând neobservat la momentul respectiv, iar atunci când a început disecarea vieții sale, ea era de mult decedată.
A intrat la Facultatea de Litere, secția Jurnalism, pe care a terminat-o cu notă medie, fiind repartizat ca redactor la un ziar local, unde nu ieși niciodată în evidență. Se căsători fără fast cu o tânără vânzătoare de la un magazin de unde se aproviziona în fiecare zi. A avut o căsnicie plată, fără copii, motiv (se presupune) pentru care nevastă-sa l-a și părăsit trei ani mai târziu, plecând din oraș și apoi din țară împreună cu un francez bubos și cu mai mulți bani. A semnat actele de divorț cu liniștea-i caracteristică. A ieșit la pensie și a murit la fel de liniștit cum își dusese viața, pe o bancă în parcul cel mare al orașului, la vârsta de șaizeci și șapte de ani.
Mediocritatea sa ar fi rămas neatinsă, daca n-ar fi existat o replică spusă de un vecin prezent, din lipsă de ocupație, la înmormântarea sa: „nu s-a distrat deloc la viața lui”. Cuvintele au fost auzite întâmplător de un individ cu pretenții de scriitor, aflat la respectiva înmormântare în scop documentar; urma să prezinte în romanul său o înmormântare oarecare și făcea muncă de teren. L-a ironizat pe vecin, spunându-i că probabil mortul s-a distrat mai mult decât acesta. Iritat, vecinul s-a repezit, spunându-i răstit că, din câte știe, subiectul remarcii sale nu fusese văzut zîmbind niciodată. Acest „niciodată” l-a provocat pe scriitorul în devenire (ajuns celebru nu prin scrierile sale, ci tocmai prin ceea ce avea să urmeze), care s-a apucat să se documenteze în legătură cu cel care părăsise lumea celor vii. Și de aici a pornit acea febră a cercetărilor care avea să dea bătăi și dureri de cap tuturor. Foștii colegi de muncă ai răposatului confirmară spusele vecinului (care avea să câștige bani grei patentându-și remarca, fiind de altfel descoperitorul fenomenului). Stârnit, scriitorul cel nerealizat și-a inceput munca de profunde căutări, anchetând colegii de liceu, facultate, amicii temporari ai mortului, cotrobăind prin hârțoage vechi și punând mâna pe majoritatea obiectelor ce-i aparținuseră „subiectului”, cu concurența binevoitoare a moștenitorului (un neimportant nepot de văr de gradul al doilea, care, fiind în constantă nevoie de bani, le vându rapid și pe mai nimica). Astfel ajunse jurnalul personal al mortului în mâinile detectivului improvizat, care îl analiză cuvânt cu cuvânt, numai pentru a-și dovedi, conform unui orgoliu de înțeles, că avea dreptate. Însă pe măsură ce avansa în cercetare, convingerea îi slăbi, pentru ca la un moment dat să ajungă să facă o întoarcere de o sută optzeci de grade, transformându-l în adept convins al faptului că cel analizat cu atîta îndârjire nu zâmbise, într-adevăr, Niciodată.
Își prezentă cu satisfacție rezultatele cercului său de amici de pahar, într-un bar (care este și acum locul de pelerinaj al unei mulțimi impresionante de oameni). Printre aceștia, un psiholog care negă cu fervoare teoria prezentată, distrugând evidența printr-un potop de termeni științifici. Dar pasul fusese făcut, îndoiala strecurată, scriitorul enervat la culme de amenințarea unei noi înfrângeri, iar cele două sentimente aveau să colaboreze cu succes, bătălia dusă de foștii prieteni, ajunși inamici, se extinse, au apărut cele două nelipsite tabere de pro- și contriști, cel ce se odihnea în mormântul transformat într-o altfel de Mecca lăsă întâietate fenomenului în sine și astfel se născură curente ideologice, filosofice, religioase, se scriseră cărți de magie, se fimară mii de kilometri de peliculă, fură turnate patru filme și două seriale de televizune, nenumărate documentare, se vândură milioane de tricouri, șepci, pixuri, prezervative, toate purtând sloganuri stupide și figuri reprezentative ale descoperitorilor și creatorului fenomenului, fură create tablouri și sculpturi, toate acestea culminând cu propunerea (acceptată) a primarului de a schimba numele orașului în cel al răposatului redactor.
Descoperirea episodului cu batrânul necunoscut a provocat multă vâlvă, au fost angajați o droaie de detectivi mai mult sau mai puțin particulari care au descoperit fiecare moșul lui, pretinzând mai apoi, precum membrii unor secte religioase, că numai credința lor este cea adevărată. Martorii întâlnirii, acuma moșneguți cu voci tremurătoare, au fost supuși unor mai multor ședințe dure, epuizante și inutile de hipnoză, fosta nevastă a celui devenit cetățean de onoare al orașului a fost căutată cu asiduitate, de asemenea fără rezultat, trecuse prea mult timp și oamenii dispar cu încetul în anonimitate. Tot ce se putea face s-a făcut, au fost chemați să rezolve misterul cei mai mari experți în chiromanție, astrologie și în general tot cortegiul de pseudo-științe s-a aplecat asupra fenomenului celui care n-a zâmbit niciodată, fapt de altfel rămas nedovedit, cum nedovedită a rămas și ideea taberei „necredincioșilor”.
Într-un final, din toată această goană după zâmbet n-au mai rămas decât urme palide în istorie, câteva paragrafe în manuale de sociologie, psihologie, o broșură explicând fenomenul și foarte multe biografii prea fanteziste sau cumplit de seci.
Și o remarcă a unui anonim dintr-un colț nespecificat al planetei, care, citind o menționare a întregii povești într-un ziar local, ar fi zis: „Io cred că pe omul ăla nu l-a învățat nimeni să zâmbească”. Și martorii replicii ar fi zâmbit cu toții la auzul acestor cuvinte, și-apoi s-ar fi întrebat cu toții de ce oare au zâmbit, căci până la urmă zâmbetul nu rezolvă enigma, nici râsul, nici vreun geniu, ci numai un alt om care n-a zâmbit nici el vreodată, și se mai zice că ar fi început să caute o sosie a celui pe care lumea începuse să îl uite, dar asta este altă poveste.