foc de cruci

ioanei



Dupa vise lungi ca veacurile m-am dus in desert sa ma inchin in leaganul insoririi lui.
Ajuns, pas după pas, am simțit deșertul tremurând sub tălpile mele, dar oricât aș fi hoinărit prin carnea-i, mă știam mereu undeva la marginea lui.
De sete mi-am stors inima si am baut. iar deșertul a rodit undă după undă, fulger în nașterea lui, douăsprezece șoapte, cântece-descântece.
Vrând să fie un înțeles al lor, ca o ispită, ca o vrajă am îmbrățișat tristele, săracele cuvinte în tot atâtea sarutări, (singura posibilă scânteiere a cuvintelor).Astfel s-au nascut aceste soapte:
I Eu sunt înaltul și adâncul, purtând în mine universul, deși sunt doar un fir de praf.
II Lumina m-a sortit nașterii și tot ce aș putea avea e sortit să se îndrepte luminii.
III Þi-am adus în dar flori de gheață crescute în gândul meu. Pune-le în inimă să le-înțelegi cuprinzi parfumul și-așa să mă-ncălzești.
IV Am mai crescut mamă și-acum jocul mi-e să înalț templu din casa mea căreia i-ai fost poartă spre astă lume. Fii făr’ de grijă și simte-mă din iubire al iubirii.
V Sunt tânăr și pe unde dansul mă roteste cântă înflorirea. Sunt tânăr și prin ruga ce-mi dă brațe voiesc să storc vița de vie pentru vinul împărtășirii de paște.
VI Fecioara cu mintea curvă, e zadarnic; cu cât infigi mai adânc sabia în mine, din ce crezi tu că e rană, vinul curge mai cristal; de vrei să mă zdrobești cu neprihănirea ta, eu înfloresc mai sfânt, de vrei să mă alungi lumii prin desfrânarea ta, eu în mine-însumi cresc.
VII Aievea zăresc un om și acum, de îmbrățișarea-mi, nu-l mai văd, nu-l mai știu. În ce parte înclină balanta? întrebă el cu gura mea.
VIII Doresc a strânge veninul rătăcit printre umbrele lumii și, dezveninat de dorința-mi, lumii să-l dăruiesc într-o floare ce ar deveni preferata Athenei. Zeița ar coborî zilnic de dragul ei.
IX Tinerețe, dragostea vântuiește prin oasele tale și la sânul tău m-ai îmbăiat cu parfumul tău albastru. Tinerețe, singura ta icoană e cerul înstelat, singura ta întelegere e de-a pururea.
X Ca o rază de soare sagetând tropicul capricornului, răsună o rugăciune in zori de zi “Lumină divină, care ne ești în sufletele noastre, împlinească-se menirea ta, fie împărăția ta, precum în tine așa și-n pământirea noastră. Setea noastră de tine fă-o să fie zilnică și ne iartă nouă uitarea precum și noi iertăm pe cei uitând și nu ne sorti pe noi rătăcirii și ne ferește în veci de înstrăinare.”
XI Cine te-a născut pe tine izvor, de mi-ai mușcat sufletul cu așa dinți reci și ascuțiți? Din rănile rămase curg ambrosia și nectarul zeilor ce mă cheamă să le cunosc binecuvântarea.
XII Pe mormântul speranței înflorește credinta, pe mormântul credinței înflorește ființarea. Fie!

După ce cântecele-descântecele au răsunat undă după undă, fulger în sfâșierea lui, m-am trezit în miezul deșertului chemat la tine, ce dansezi fără de straie dincolo de speranțe, iertând adormiților, la tine, ce dansezi alb dincolo de închipuiri, oprind destrămarea, și chemându-mă fara de glas Pasul meu spre tine e rupt din lumină pentru că eu știu că sunt zamislit să-ți cânt zborul și să fiu strans în brațelele-ți-aripi. .
În miezul lui deșertul s-a înghițit pe el însuși de îndată ce firul de praf nu i-a mai privit reflexele, ci al lor leagăn.
Iar pe mine m-a înghițit rugăciunea:
Soare sfânt, soare blând,
soarbe-ne fara de gând,
fara zile fara nopti,
fara umbrele de sorti,
fara zeii vii și morti;
soare dalb, soare dalb
soarbe-ne în al tau alb,
tu sorbit în albul lui,
cine-i dalb lui soarelui.
Deșertul există doar sub tălpile rănite, iar orice urmă lăsată lui drept mângâiere sau sfâșiere a fost arsă de cel căruia i-am (re)întors privirea.
De unde s-aprinde iubirea vin -sa curga- pe tărâmul mirării, aici la răscruce. Încotro?
Oare unde s-o stinge, de s-o stinge, iubirea?
…………………………………………………………………………..