Strigoaicele



Suntem mulți acasă, nouă inși și când ne strângem seara în bucătărie, abia încăpem. Ne așezăm pe chituci în jurul mesei cu trei picioare și maica-mare toarnă fiecăruia laptele fiert din tuciul de mămăligă. Mâncăm în tăcere, că tatei, de la o vreme nu-i place să se vorbească la masă. Eu am uitat asta și le trântesc vestea cea mare.
- Azi după amiază, Marghiolu l-a prins pe Mitrică la mere.
- Descreieratul ăla, maică, maică, voi să nu puneți mâna, că cine fură azi un ou mâine fură un bou.
- N-ai auzit bre, că fură mere, nu ouă ?
Marghiolu stă în capul satului, e bâlbâit, calic ca nimeni altul și-are o livadă înconjurată cu sârmă ghimpată ce se-ntinde de la malul râului până la poala pădurii. Tot timpul îi dă ocol cu pușca la umăr. Are arșice cu sare. Ne minunăm de Mitrică, dar nu cunosc amănunte și tata supărat că pe deal s-a uscat iarba, ne-a oprit să mai scoatem o vorbă.
A doua zi, mama ne-a trimis pe mine și Marin, frate-meu mai mare, să-i băgăm snopii de cânepă în lac și să punem buturugi pe ei. E așa cald că ne-am despuiat și-n loc de buturugi ne-am așezat noi peste cânepă. Apa stătută și caldă, e plină de mormoloci și mătasea broaștei. Stăm pe spate, batem din picioare și zicem că suntem marinari naufragiați.
- Marine, se vede un vapor !
- Ridică steagul !
Salt un picior, îl flutur și cad la fund.
- Ai obosit ?
- Nuu, și dau mai abitir din picioare.
Pe la amiază, ne-a apucat un leșin de la burtă că nu mai vedeam de foame.
- Mi-ar fi plăcut să naufragiez pe-o insulă cu piersici. Să fi văzut ...
- Hai la Marghiolu, zice frate-meu hotărât.
- Dacă ne prinde ... și fără să vreau mă zgribulesc la spaima unui asemenea fapt.
- Îți închipui, că noi stăm să ne prindă ?
- Mai bine ne mânjim cu nămol, n-o să ne cunoască, o să creadă că suntem rudarii din Valea Caselor.
- Grozav ! Să-i strigăm „Hap sarmaua, zbang chifteaua” c-așa țipă rudarii în urma lui.
Bucuroși că am găsit ceva, ne întindeam unul altuia nămolul de ni se vedeau numai ochii și dinții albi când râdeam. Am luat-o de-a lungul prundului până am zărit două sârme mai slabe, am tras de ele și ne-am strecurat cu grijă. Prunele, cât merele de mari, erau sumedenie pe jos. La început mâncam ce se nimerea, apoi Marin a vrut să căutăm pere.
Tocmai găsisem una cu miezul roșu, când apare Marghiolu.
- Anafura și paștele mamei voastre ! Ne-a luat la ochi cu pușca, da n-a apucat să tragă. Alergam peste dâmburi fără să ne pese că nimeream prin mărăcini. Abia am ieșit printre sârme lăsând în urma noastră nămol amestecat cu sânge. Þinându-ne răsuflarea, ne-am pitulat după un mal și-am văzut cum Marghiolu ne ia hainele. Uitasem să mai strigăm cu sarmaua și eram tare nenorociți.
- Și-așa nu știe ale cui sunt, îți spun eu, n-are cum să afle.
- O să vezi ce pățim și numai din cauza ta c-ai vrut și pere.
De unde stam, se vedeau peste un mal oile noastre și-ale întregului sat, strânse unele în altele, sub un stejar falnic. Câinii, tolăniți mai încolo, iar bunicu lungit pe spate își pusese peste față o cârpă.
- Să ne furișăm între oi că în grămada aia o să ne fie mai ușor să ajungem acasă. La apropierea noastră, câinii au început să hămăie, dar ne-au recunoscut și s-au lungit leneși la loc. Stam pitulați între oi și tot așteptam să plece turma numai că bunicu sforăia de zor.
Într-un târziu, s-a ridicat, s-a uitat pe cer și fluierând a pornit alene în față. A strigat apoi pe Haiducu și Lupu, câinii care au sculat turma și-o mânau de pe urmă. Noi printre oi, tot de-a bușilea. Ne mai și săltam câte puțin, că amorțiserăm de-atâta târât, dar cum se-ntorcea moșul, nu mai mișcam. De-odată ceva cald s-a prelins pe spatele meu.
- Marine, mă gâdilă pe spinare, vezi ce e, că nu mai pot.
- Dacă te bagi sub curul oii !?
Se făcuse aproape seară și nu mai puteam de frig. Moșul, în loc s-o ia pe unde știam, a urcat spre Pietricica. Când își strângea obielile la picioare am tăiat câmpul, târându-ne aproape mereu, până am ajuns în grădina casei.
- Sări, sări odată, și ne-am prăvălit amândoi în povarna plină la vremea aia cu fân. Ne-am făcut o groapă în paie și așteptam să ne luăm ceva haine din casă, însă tot timpul, ori mama, ori maica-mare erau în preajmă.
Se-ntunecase bine când Marghiolu a strigat la poartă.
- Să știi tumneata, s-a adresat el mamei, am să te dau în judecată, copiii tumneatale sunt niște hoți și-o să-mi plătești toată stricăciunea. Am proba, hainele lor. Mama a strâns pumnii și s-a repezit la el.
- Pe copiii mei să nu-i faci hoți, hoț ești tu că i-ai lăsat dezbrăcați și dacă se-mbolnăvesc am să te omor, ai înțeles, am să te omor !
Marghiolu a aruncat cât colo grămăjoara cu care venise și-a plecat înjurând de anafură și prescure. Mama, foarte tulburată s-a dus în câmp și ne striga cât putea. Ne-am repezit să ne luăm hainele. Când s-a-ntors a început să se vaite :
- Să-mi faceți voi una ca asta, nu v-a fost milă de mine, nu v-a fost vouă rușine de oameni. Acu ieșiți de-acolo că răciți și tot eu trag !
Într-un târziu, după ce ne-am spălat si-arătam și noi ca oamenii, am intrat foarte smeriți în bucătărie. Eram hotărâți să nu spunem adevărul orice s-ar întâmpla. Ana, Adela și ceilalți frați, abia așteptau să audă tărășenia din gura noastră. N-am apucat, c-a strigat o femeie la poartă.
- Daravelă mare, fa Marițo, spunea Mița, o prietenă de-a maichii după ce a luat loc pe un pat în bucătărie. Să n-apuc să mă mișc d’aci dacă mint. Erau strigoaicele, trei, patru, precis nu știu că înoptase și din mal la Poștoacă, cunoști locul, nu se vedea prea bine. Se învârteau printre oi și câinilor nici că le păsa. Să-mi saie ochii dacă mint, le-am văzut cum mulgeau oile. Puneau mâna pe una, alta o ținea și numa’ ce-i lua țâțele și-o țârcâia.
- Fa Mițo, ți s-o fi părut, ce să caute strigoaicele în oile noastre ?
- Nu știu fa, da barem am aflat de ce n-au lapte. Că e secetă, iarba arsă, când colo strigoaicele ne beau laptele.
Noi chitic. Ceilalți întrebau cum arată, dacă zbiară, dacă au coarne.
Când a venit taica-mare, târziu în noapte, le-a luat la rost.
- Fă, voi v-ați smintit, ce dracu ziceți c-ați văzut ?
Mița a povestit încă o dată și când a priceput că n-o scoate la capăt cu bătrânu, s-a jurat. Asta l-a pus pe gânduri pe bunică-meu, deși el zicea că e o prostie să crezi în strigoi și-alte bazaconii de-astea.
- Bine fă, așa o fi, îl chem mâine pe Popa să facă moliftă. Acu plec la oi, că e târziu și cine știe ce pățesc singure.
Eu dormeam cu maica-mare și când m-am băgat în pat lângă ea, m-a luat cu blândețe:
- Uță maică, tu știi cât te iubesc, da de la o vreme furi, minți. Ați rupt prunu’ omului, i-ați stricat gardul, treacă meargă, ați poftit, da la oi ce-ați căutat ?
Nimic ! Acolo sub pătură, zgârieturile de la sârma ghimpată, mă ardeau și mai tare. Maica-mare oftează.
- Of doamne, în capul meu se sparg toate, că din cauza mea, că eu vă răsfăț.
Pe la miezul nopții, Marin a apărut în geam și m-a strigat o dată, de două ori, da greierii cântau așa tare că n-am înțeles ce-a zis. Am coborât din pat și-l așteptam în mijlocul camerei să vină iar. Mi-era foarte somn, ochii mi se lipeau, capul îmi pica în piept. Număram până la zece, până la o sută, o luam de la capăt și așteptam, așteptam cu ochii pe geam.
- Uță maică, ce faci acolo ?
- Hăă ?
- Aurico, aprinde fa lampa a strigat ea mamei. Copilul a visat urât.
- Hăă ?
Maica-mare m-a luat de umeri.
- Hai Uță, hai maică în pat, că aici răcești.
- Nuu, că ne prinde, nuu ...
- Haide maică, hai și m-a luat în brațe și m-a așezat în pat.
Dimineața, mama ne-a chemat la judecată. Ne-am rugat cu cerul și pământul de maica-mare să ne amâne, n-a fost chip.
Ne-a băgat pe-amândoi în cameră și mama, cu joarda în mână ne-a întrebat autoritar.
- Ați mințit ?
- Da !
- Ați furat ?
- Da !
- Mai faceți ?
- Nuuu !
Oftând cu năduf, ne-a dat să-i sărutăm mâna și-a zis :
- V-am dezlegat, da să nu mai faceți pe strigoaicele !
Am zbughit-o afară și nu ne venea să credem c-a fost așa ușor. De bucurie ne-am dus și-am aranjat cele mai mari buturugi pe snopii de cânepă. Seara, în bucătărie se mânca în tăcere ca de obicei și nimeni nu pomenea de întâmplare, numai Adela sta ce sta și șoptea :
- Sub curul oii, sub curul oii, și toți râdeam pe înfundate.


Nicolae Aurelian Diaconescu