AFRODITA
Întîmplare povestită de Traian Rotărescu nepoatei sale Delia

Trei zile bătuseră tunurile fără să oprească. Apoi o liniște adâncă se așternuse peste dealuri. Satul scăpase încă o dată neatins. Toți ne bucuram, numai mama Leonora ofta. Turna ciorba în străchini și din când în când se ștergea cu șorțul la coada ochilor. Cu o lună în urmă, primise carte poștală că nenica Jan, fratele meu, se prăpădise. Bomba căzuse pe autoduba sanitară în care urcase cu câțiva răniți.
Îl jelisem gîndindu-mă la mine. Așteptam din zi în zi ordinul de încorporare, deși abia împlinisem optsprezece ani. Când nenica Jan plecase pe front, îi promisesem că o să am grijă de Afrodita.
În ziua aceea, uitasem însă de toate. Frontul se depărtase mult, adia un vânt primăvăratec, iar păsările cântau ca întotdeauna. Pământul se trezea după o iarnă lungă și dealurile erau acoperite de un abur lăptos.
Am scos-o pe Afrodita din ascunzătoare, un bordei din pământ unde lumina zilei abia pătrundea printr-un horn și i-am dat o căldare de grăunțe. Când s-a văzut afară, a nechezat dornică să pornim pe coclauri. Scurma pământul cu copita și necheza!
Am încălecat-o, urcând coasta domol. Ici colo răsărea câte-o pâlnie de obuz, un crater de bombă, pe care le ocoleam cu grijă. Pe culmea dealului, nu am putut să o mai strunesc. A pornit într-un galop nebun, zburând ca năluca pe sub poala pădurii. Vântul îmi sufla cămașa umflând-o. După vreo două ore, am coborât în sat. Numai spume, Afrodita fremăta ușor. Am pus pătura pe ea, am frecat-o îndelung să n-o prindă răceala, și-n loc s-o duc la ascunzătoare, am băgat-o în grajd.
Mâncam în tăcere, eu, mama și surorile mele. Deodată, un strigăt ne-a întrerupt șirul gândurilor. „dacă ar fi de prin partea locului ar intra, că doar ne știe rostul” gâdeam. M-am ridicat să ies.
- Fugi, a zis mama și m-a îmbrățișat, pentru a-și lua rămas bun. Surorile, una de șase ani, cealaltă de paisprezece, au început să țipe.
- Madame, madame!
M-am desprins greu de acolo. La poartă, mama a sărit înaintea mea.
- Nu te las, Traiane, nu te las!
- Rechiziții, madame,rechiziții. Adu-ne calul!
- Ce cal, care cal?! Mama trecuse de la plâns la furie. N-avem nici-un cal, domnule gradat!
- Război, madame, ordin să împușc la tine!
Am intrat în grajd și-am scos iapa. Deși obosită, fornăia dornică de a zburda iar. I-am mângâiat capul, coama, pentru ultima oară credeam și-am dat căpăstrul soldatului.
- Nu te dau, nu te las! Mama s-a agățat de gâtul Afroditei.
- Domnule gradat, mi-a murit un copil pe front, domnule gradat!
Soldatul, foarte tânăr, ne privea așteptând. Era slab, genunchii îi tremurau de oboseală. Căută îndelung în buzunarul mantalei și scoase două bucățele de zahăr pe care le-ntinse surorilor mele. Se retraseră speriate. Soldatul nu insistă. Băgă cu aceeași încetineală zahărul în buzunar.
- Război, madame, război!
Apucă iapa de căpăstru, încălecând-o cu mare greutate. Am rămas multă vreme acolo în poartă, privind în direcția unde dispăruseră, așteptând parcă să se întâmple o minune. Casa părea deodată, mult mai pustie!
N-am apucat să mă tânguiesc, dupa mai multe săptămăni am primit ordinul de încorporare.
Pe front, în rarele clipe de răgaz, mă chinuia dorul de acasă că mă ardea la burtă. Mă interesa orice, câți butuci de viță au degerat peste iarnă, cât au crescut purceii, unde și-au făcut rândunelele cuibul, dacă pepenii s-au copt. Cine știe dacă o să mai trăiesc să mă plimb printre ei ca să-l aleg pe cel mai mare și să mă duc într-un suflet să i-l arăt mamei! La Afrodita mă gândeam cu aceeași deznădejde ca la nenica Jan.
Mare mi-a fost bucuria, când văru-meu Gicu, ceva mai mic decât mine, a fost repartizat în plutonul meu. De la el am aflat veștile mai pe larg de acasă.
La câteva luni de la plecarea mea, frontul se apropiase iar de satul nostru. S-au dat lupte grele pe valea Năenilor, în gară, la câmp. Pământul era sfârtecat pe de-a rândul de gropi adânci, la tot pasul întâlneai schije, obuze, hartane de cai, pomi carbonizați. Și peste toate se auzeau vaietele unor răniți, zvârcolirile unor cai în agonie. Cu toată frica de a nu fi împușcați, bătrânii, chiar unele femei, coborau de pe dealuri și luau caii care se țineau pe picioare.
Într-una din acele zile, Vasile fierarul, om beteag de un picior, tocmai trecea prin dreptul nostru, c-un cal de căpăstru. Erau amândoi abosiți și abia urcau coasta. Omul și calul s-au oprit să răsufle. Mama în poartă îi privea lung. Calul întoarse de câteva ori capul.
- Vasile, ce-o avea calul ăsta de se uită așa la mine? l-a-ntrebat mama.
- Eu știu, țațo Leonoro, se uită și el ca orice cal!
- Seamănă cu Afrodita mea!
- Nu știu țațo Leonoro!
- Păi tu de unde-l ai?
- E un cal de pripas, l-am găsit în gară la Ulmeni, nu vezi ce rană adâncă are în șale!? Þi-e scârbă să te uiți, îi cade pielea, numa’ buboaie și răpciugă, poa’ să moară oricând!
- E iapă?
- Iapă, țațo Leonoro!
- Vasii –le a tras mama un țipăt, e iapa mea, o cunosc de la o poștă. Afrodita mamii, vino încoace!
- Þațo Leonoro, ți-am spus că e de pripas, n-am nici-o vină, da... ești sigură?
Mama l-a săgetat c-o privire aspră, și-a scos șorțul, i l-a pus iepei în cap și-a băgat-o în curte.
Era începutul lunii noiembrie, când cele povestite mi s-au confirmat. Plutonul meu avea ordin să păzească un depozit. Vâjâiau schijele și trăgea antiaeriana, de ziceai că plouă. Acolo în tranșee am citit scrisoarea.
Draga taichii, s-a îngălbenit de-atâta amar de când o păstrez. Să ți-o citesc să vezi și tu ce-mi scria mama!
„Scumpul meu băiat drag,
N-am primit vești de la tine de multă vreme. Nici de la văru-tău Gicu n-am primit și tare mă tem pentru el. Castanul lui nento Jan, Dumnezeu să-l ierte, a înflorit a doua oară, acum toamna, și-am aprins acolo o lumânare că m-a cuprins din nou jalea cum m-a părăsit de tânăr și i-au rămas oasele în pământ străin.
Dar să-ți dau și vești bune. Afrodita, mândra noastră de iapă, s-a-ntors bolnavă, gata să se prăpădească dacă n-o găsea Vasile într-un maidan la Ulmeni. A avut o tăietură de schijă (la oblânc) numa ’puroi, de nu puteam sta lângă ea de miros. Am ars-o cu var, am oblojit-o și-am hrănit-o din mână, că nu voia nici chip să mănânce! Nici la înhămat nu stă, de-am rămas cu holda nearată și-a trebuit să plătesc alt cal, da’ nici nu mă-ndur s-o asupresc, că vreau s-o găsești sănătoasă.
Surioara ta ți-a scris și ea câteva rânduri:
Scumpul meu nenică,
Am auzit vești rele de la matale și vreau să știu, mai ești în viață, sau nu? Eu și Lucica am trecut în clasa a doua primară. Ne-ai rănit sufletul nenică și mama plânge mereu. Noi cei de acasă începem culesul. Vino și matale că ni-e tare dor! Să mă-nveți să călăresc nenică, așa mi-ai promis, că Afrodita te-așteaptă! Þi-am trimis o fotografie de-a mea nenică!”
Mi se încețoșaseră ochii! Nu mă mai puteam desprinde cu gândul de acasă. Burnița mărunt și cerul parcă pogorâse pe noi. Priveam în gol, nu zăream nimic, când o arătare a apărut la orizont. Frica să nu se strecoare la depozit, m-a făcut să-mi încordez toate simțurile. Încercam să disting mogâldeața, o luasem la ochi. O țineam tot timpul în cătarea puștii, n-avea cum să-mi scape. Când s-a apropiat la vreo sută de metri, am vrut să trag. Parcă presimțind, s-a ridicat deodată, a-ntors capul și a strigat râzând.
- Vino, vino repede!
Am întins mâinile și m-am repezit afară.
- Mai repede, mai repede, îmi striga nenica Jan, iar Afrodita necheza nerăbdătoare.
- Potolește-te omule, te seceră mitraliera dacă mai scoți capul!
Cineva m-a tras de picioare în tranșee.
- A fost, el a fost, l-am recunoscut...
- Știu, ceața l-a ajutat, se strecura pe după dâmburi și copaci, l-am fulgerat în ultima clipă. Păcat de cal, mare păcat!
Abia după o săptămână mi-a trecut febra. După această întâmplare, deși vedeam moartea în fiecare zi, aveam credința că o să mă-ntorc acasă. Acolo m-aștepta iapa s-o înham, via să-i pun araci, trandafirii să-i altoiesc. Îi scriam mamei să-mi calce hainele, să-mi perie pălăria, că dacă oi veni să nu le găsesc mâncate de molii.
Peste o jumătate de an, era primăvară, m-am întors acasă! Vreo două zile, am umblat năuc, fără să am puterea să m-apuc de ceva, iar mama și surorile mă răsfățau în fel și chip. Doar Afrodita a rămas indiferentă când am intrat în grajd! Se dezvățase să vină când o strigam și părea destul de sperioasă în preajma mea. Luând-o cu binișorul, s-a mai obișnuit cu mine.
Într-una din zile, duminică, am ieșit cu ea în drum. Eram mândru ca nimeni altul. Îmi pusesem hainele și pălăria păstrate cu atâta grijă de mama, o floare roșie la butonieră.
Câțiva vecini, pe la porți, ne priveau admirativ. Am bătut-o drăgăstos cu palma, vrând parcă să le spun „Vedeți ce mult mă iubește iapa, de dragul meu s-a întors”.Am încălecat-o dintr-o mișcare, strunind-o ușor. N-apucasem să fac din mână de două ori, în semn de rămas bun, că m-am trezit lat, în mijlocul drumului. Izbitura fusese atât de strașnică încât nici să vorbesc nu mai puteam iar pălăria sărise cât colo.. Afrodita mă privea cu ochii blânzi ca și cum nimic nu se întâmplase. M-am sculat gemând de durere și-am privit un timp la cei care râdeau pe la porți. Poate aș fi băgat-o în curte dacă aș fi fost singur, cine știe! Abia mă țineam pe picioare. M-am apropiat de iapă cu toată grija „Oare ce-ți veni?!” I-am mângâiat urechile, am scărpinat-o pe grumaz, pe pulpe, nu se-arăta de fel nărăvașă. Am căutat prin buzunare și i-am dat un pesmet. A făcut două trei zâmbre, apoi l-a mestecat cu poftă. „M-ai luat pe nepregătite, fato”. I-am pus căpăstrul în cap, i-am băgat zăbala în gură și înfrângându-mi durerea m-am aruncat iar în spatele ei.
Afrodita a nechezat scurt, s-a ridicat în două picioare de mai multe ori și-n cele din urmă a pornit vijelie, prin șanțuri, prin mărăcini, tufărișuri de credeau că-n orice clipă mă zvărle-n vreo prăpastie. Abia în Bădeni s-a oprit, numai spume. Carnea îi tremura toată. Nici eu nu mai aveam vlagă. Parcă fusesem bătut. Am descălecat, mi-am scos maieul și-i ștergeam sudoarea de pe spate. „Ochii care nu se văd se uită, Afrodito!”. Iapa a nechezat ușor, apoi a întins gâtul, lăsându-se scărpinată pe bot.
- Ce zici, pornim spre casă?
A doua zi, m-am purtat foarte grijuliu când am înhămat-o la căruță. O trăgea cu destulă ușurință, deși coasta era pieptiș. Iapa nu dădea semne de oboseală, totuși am oprit-o să răsufle o clipă. Fiind cu căruța goală, nu dădusem drumul la rac.
M-am trezit c-o ia la vale, de-andaratelea și până n-am strunit iapa de dârlogi, nu s-a oprit, de era să intru-n râpă!
Sus pe terasă, altă dandana! Am apucat coarnele plugului, așteptând să pornească la un simplu fluierat, cum o-nvățasem înainte de apleca pe front. Nici gând!
- Hai Afrodita, hai cu tata! Dii! Þi-ai găsit! O apuc de căpăstru, o îndemn, degeaba!
- Fir-ai de râs că te-ai coconit taman când am atâta treabă!
Caut o nuia, din acelea de alun, și-i ard una peste pulpe cu toată setea. Draga taichii, când s-a ridicat de-asupra mea, am zis, acuș, acuș mă omoară! S-a năpustit de-a curmezișul și credeam că până-n vale n-o mai prind! S-a oprit hăt peste opt rânduri. Sufla greu și se sforța să scape. Plugul se înțepenise într-un migdal, iar bulumacii, butucii de viță rupți se grămădiseră în tulpina pomului. Cât p’aci să scoată migdalul din rădăcină. Abia am liniștit-o.
Acum eram sigur că frumoasa mea iapă, nu era cea pe care o crescusem!
Toată ziua mi-a trecut cu descâlcirea sârmelor, a bulumacilor și curățirea viței rupte. Seara, mama s-a arătat și ea surprinsă.
- O fi aia, o fi alta, mi-e dragă asta din curte, ai răbdare cu ea!
- Cum nenică, Afrodita nu e iapa noastră?! s-a minunat și soru-mea.
- E de neînțeles, a intervenit mama iar, atâta asemănare n-aș fi crezut! Barem, căruța o trage bine?
- La coastă n-o ține, merge de-andaratelea!
- Ia-o cu binișorul, ce să facem?! O învăța ea și să are!
N-a fost ușor, dar când a învățat, n-avea pereche! Oricât ar fi fost rândul de lung, până la capăt nu se oprea. Era atât de puternică!
Nu mai putea mama de bucurie când vedea brazda ca untul răsturnată în urma ei, iar căruța o trăgea mai bine decât plugul. Toate treburile le făceam împreună!
Și-uite-așa am trecut vara, toamna, și-a venit o iarnă cu nămeții de-un metru și-un ghețuș de nu puteai să te ții pe picioare. Cum sunt de repezi coastele pe la noi, mama se temea că Afrodita o să lunece și-o să rămână schiloadă și n-a vrut nici în ruptul capului s-o mai scoată din curte.
Și cară la apă, Traiane, de la vre-un kilometru și ceva, de-ajunsesem să fac scurtă la mâini, că de mine nu se temea mama că-mi schilodesc picioarele.
Primăvara a fost timpurie, numa vânturi, după care-a urmat seceta.
Pe de-a rândul se cuibărise teama că o să fie foamete. Arșița uscase totul, iarba pe deal, semănăturile în câmp, frunzele pomilor se chirciseră și se îngălbeniseră în mijlocul verii. Banul nu mai avea valoare.
Cu mare chin, am făcut rost de doi saci cu boabe. Cum se opriseră pe de-a rândul morile, doar cea de pe Valea Buzăului mai mergea, am plecat într-acolo într-o dis-de-dimineață când abia se lumina de ziuă. Am coborât la drumul național strunind-o pe Afrodita la un trap domol. Deodată, a ciulit urechile, a fornăit de mai multe ori și-a lungit pasul din ce în ce, până a pornit galop de-mi zdruncina și ficații din mine.
- Hoo, truu, Afrodita, stai cu nenea, truu! Trăgeam de hățuri cât puteam. Nu înțelegeam ce-o apucase iar.
S-a liniștit ca din senin după ce depășisem o căruță cu coviltir. A tras câteva sforăituri, a mai întors capul de câteva ori și-am pornit-o domol mai departe ridicându-și coada și băligându-se.
N-a trecut mult și iar s-a auzit o căruță hodorogind. Până n-a întrecut-o și p’asta nu s-a lăsat și tot așa încă vreo trei.
Dincolo de Buzău, am tras la moară unde aglomerația era atât de mare că gândeam c-o să pierd două zile până o să-mi vină rândul.
Am desfăcut iapa, i-am dat un braț de fân, iar eu m-am lungit în căruță sub o salcie. În preajmă, oameni de tot soiul, discutau despre război, despre secetă și câte altele. Spre seară, cei mai mulți au intrat în moară, eu de asemenea.
O lumină chioară proiecta umbrele peste sacii de mălai, făină, așezați după mărime. Mă durea sufletul când mă uitam la ei. Mi-am făcut loc și m-am retras mai în spate, rezemându-mă de niște scânduri.
- Vă spun drept, începu unul a cărui față n-o vedeam, cal ca al meu, n-are nimenea p- aci, trage căruța împiedicată pân’ la Ploiești. Nu-i răspunse nimeni.
Oamenii moțăiau care pe jos, care pe saci. Unul răsturna din când în când boabele în coșul morii, iar mălaiul cald, curgea cu întreruperi pe un jgheab din lemn, într-un tron. Un om mătăhălos, prăfuit din cap până-n picioare, băga uneori mâna în mălai și-l netezea.
- Cu atâtea lipsuri, rar se mai găsește un cal de nădejde, zise el sfătos.
- Păi al meu urcă dealul Istrița până în vârf, cu căruța împiedicată și nu-l ating doamne ferește cu grăunțe, doar așa, cu ce dă dumnezeu, că nici lucernă nu mai am de când cu pârjolul ăsta. Ehe, dacă i-aș da grăunțe, oftă omul trecut bine de șaizeci de ani.
- Unul ca ăsta mi-ar prinde bine la moară, ți-aș da pe el douăzeci de saci cu mălai numa’știu eu ce pezevenghi ești nea Costică.
Când l-auzi pe morar, parcă m-a ars cu fierul roșu. M-am apropiat de ei, aproape strigând:
- Iapa mea e-n stare de mai mult!
S-a făcut liniște. Se auzeau huruitul morii și răsuflarea șuierată a morarului. Toate privirile erau îndreptate spre mine, oamenii parcă întrebându-se „Tu de unde-ai răsărit?”
- O fi vreun cal de rasă, dacă zici că e iapă, râse morarul, iar după el și ceilalți.
- Puțin spus. Iapa mea trage căruța, plină ochi cu sacii matale și cu toate roțile împiedicate!
- Pfiu! Fluierară mai mulți a mirare. Nu mai râdea nimeni.
- Rar așa cal, i-ai făcut proba? întrebă unul.
- Păi ce crezi, eu vorbesc să mă aflu-n treabă?!
Morarul se sculă de pe scara ce ducea la coșul morii, băgă mâna până la fund în mălai, luă puțin și-l frecă între degete lăsându-l să cadă iar în tron. Se întoarse spre mine .
- Mă băiete, nu te cunosc, vi pe-aici prima oară. Noi,.. mai spunem una, alta, ne mai și lăudăm, de, noaptea e lungă, trece greu...
- Treaba dumitale ce faci să nu dormi, ți-am spus ce poate iapa mea, nu să mă laud.
- Bii-nee! Dacă asta ți-e vorba, îți dau dumitale sacii cu mălai, uite-i colea, îi vezi? Douăzeci! Unu și unu! Dacă nu, cu mine nu e de glumă, îți iau căruța cu iapă cu tot, te prinzi la târg?
- Mă prind!
- Atunci dă mâna încoace și să taie careva învoiala să nu te răzgândești.
Mare zarvă s-a stârnit. Deși se întunecase de mult, doar stelele luminau pe cer, oamenii au încărcat căruța cu sacii de mălai și i-au făcut vârf cu bolovani după ce-o umpluseră. Apoi au făcut rost de lanțuri, au învârtit fiecare roată împiedicată să nu fie motiv de îndoială, ce mai, făceau o treabă temeinică.
Eram sfârșit. Mă blestemam în gând pentru nesăbuință și mă mișcam de colo, colo,ca omul fără rost. Înhămam iapa fără nici-o tragere de inimă.
- Capul face, capul trage!
- Iepurele s-a lăudat că-i mai tare ca lupu’! știi ce-a pățit când l-a prins cumătrul?
N-auzeam decât hohotele de râs.
- Afrodita, iartă-mă! Orice ar fi, am să te răscumpăr, îți promit și-o stângeam cât puteam de gât și nu-mi venea să-i mai dau drumul. Iapa îmi molfăia buzunarele, căutând un biscuite, ceva.
- Afrodita, dacă minunea se întâmplă, și urnești hardughia, mă auzi, îți dau tot mălaiul!
Nerăbdătoare, iapa a început să necheze, așteptând să-i dau o bucată de pâine, orice!
Am luat-o de căpăstru și-am ridicat privirea la cer într-o rugăciune mută.
- Omule, nu mai bolborosi atâta, pornește dacă e de pornit, auzeam îndemnurile.
- Afrodita, fata tatii, arată-le ce poți!
- Haida, dii, dii, strigau care mai de care.
Iapa și-a încordat mușchii, s-a smucit în stânga, s-a smucit în dreapta, nici chip să urnească căruța Mi-a înghețat sângele, broboane reci îmi curgeau pe șira spinării.
- Huo, huo!
Mă apucase un gol în burtă. Cum să mă întorc acasă, fără cal și căruță? Mai bine o omor cu mâna mea decât s-o las morarului. Și deodată mi-a venit ideea.
- Neică, zic la un căruțaș, ce părea mai de treabă, ai o sută de lei, numa înhamă repede calul matale și treci cu căruța în goană prin fața noastră.
- Mare lucru că după așa necaz îți mai arde să risipești banii!
- Nene, nu mă-ntreba nimic, dacă vrei să m-ajuți, fă ce te-am rugat. Avea un cal vânjos, numai mușchi.
- Loc, loc, strigam căruțașilor care mă huiduiau înghesuindu-se peste mine. Doar morarul era vesel.
- Lăsați omul în pace, de ce îl suduiți?
-!!!
Când a auzit hurducăitul căruței, Afrodita a-nceput să freamăte toată. S-a-ncordat, o dată, de două ori și spre stupefacția oamenilor a pornit pieziș, de nu se mai oprea. A trecut peste un șanț, mulți bolovani au rămas acolo, iar cu o căruță scuturată pe jumătate, nu i-a fost greu iepei să ajungă căruțașul.
- Iu–hu-hu! Iu-hu-hu!
Am azvârlit pălăria în sus. Geambașii au năvălit pe mine, că-mi dau o mie , zece mii, douăzeci, oricât, numai să le vând iapa.
- Asta nu-i de nasul tău măă! Dacă te-ai pricepe, ai face avere cu ea pe hipodrom la Ploiești!
Nu-mi mai păsa ce strigau. Am luat sacii cu mălai spre necazul morarului și hazul căruțașilor și ține-te neică! Doar să fi auzit o căruță cât de departe că și trăgeam un chiot.
- Ai noștri sunt Afrodita, nu te lăsa, dii!
Cum se făcuse miezul nopții, cei pe lângă care treceam credeau că-i atacă hoții, că-s beat, că mai toți o luau prin miriști de frică. Probabil că beat eram, de bucurie.
N-am respectat legământul, am mâncat noi mălaiul iepii, boabele însă, cei doi saci, pe toate i le-am dat.
Se dusese buhul Afroditei noastre, iar cei de acasă, o îndrăgiseră și mai mult.
Anul următor învățase și soru-mea să călărească și cum era de mică, se băga sub burta iepei și-mi arăta cât de mult a crescut. Se sălta în vârful picioarelor, lovind-o cu capul. „Vezi nenică, vezi?”
Soru-mi îi plăcea să călărim prin pajiștile de pe culmea dealului. Nu aveam timp de asta, dar nu se lăsa până n-o urcam alături de mine și dam un ocol dealului Istrița. Oamenii ne cunoșteau pe de-a rândul. Când apăream, numai ce strigau: „Asta e Afrodita țații Leonorei! Frumos mai calcă, parcă nici nu atinge pământul!”
Pe toamnă, văru-meu Gicu, se-ntorsese și el din război, m-a rugat să-i dau iapa, s-aducă niște bulumaci din Rușețu. Până atunci, n-o împrumutasem nimănui și nu-mi convenea dar nici să-l refuz nu puteam. I-am atras doar atenția să n-o lovească, s-o strunească ușor din hățuri.
- Ce naiba mă vere, mă cunoști de ieri, de azi?! Nu zic, te-oi pricepe tu la cai, da nici eu nu sunt ageamiu! Și s-a lovit mândru cu palma în piept.
- Bine Gicule, numa’ai grijă, i-am răspuns ursuz.
Pe la prânz, îl văd intrând în curte. Era legat la cap, mâna dreaptă era prinsă în scândurele, avea fața julită, vai de el.
- Fi-ți-ar iapa de râs, nici pe front n-am pățit așa comedie!
- Păi ce s-a-ntâmplat vere, am zâmbit eu.
- N-am făcut-o înadins, coboram coasta... pe la puțu’lu’ Chelaru o luasem, când, mai mult din obișnuință, am șficuit iapa, că doar știi, un căruțaș fără biciușcă e ca popa fără cădelniță. Mă băiete, parcă i-am dat jar să mănânce! Numa’prin șanțuri m-a dus, pân-au sărit roțile, de s-a răsturnat și căruța. Comedia dracului, n-am murit pe front și muream acasă ca prostu’! Ce zici de treaba asta!
- Þi-am spus Gicule! Și-am bătut de câteva ori cu degetele în frunte.
Lui Gicu nu i-a plăcut răspunsul meu. S-a ridicat pufnind și-a plecat fără să mai dea bună-ziua.
- O să-i treacă supărarea că nu e băiat rău, a râs mama. Acu dacă tot e iapa acasă, dă fuga și culege un coș de struguri și du-i lu unchi-tău George peste deal, la Tisău. E bătrân și singur, a insistat mama fără să știe că mă bucuram de lucrul ăsta. Nu mai fusesem de multă vreme pe acolo.
Am pornit pe la amiază, mergeam agale, c-o mână țineam coșul cu struguri, iar cu cealaltă frâul. Era început de septembrie, cald, adia vântul, iar în nări simțeam miros de struguri, mere și prune coapte. Trecusem bine de locul unde fusese găsită „cloșca cu puii de aur”, pe-o cornișă abruptă. M-am oprit sub un păr pe care-l știam de copil. De acolo din Pietroasa de Sus câmpia se vedea până se împreuna cu cerul. Încercam să recunosc casa noastră, pâlcurile de copaci, miriștile de grâu, holdele de porumb care abia se zăreau. Stolurile de prigorii răsăreau ca niște roiuri de albine și după ce înegreau o clipă cerul se repezeau chemându-se unele pe altele în viile ce acopereau fața dealului. Afrodita nu păștea, aștepta cuminte parcă minunându-se și ea de atâta frumusețe. Nu îmi venea să mai plec. Rareori se vedea așa limpede! Deobicei, câmpia e învăluită în ceață, pâclă, praf. Era una din acele zile pașnice pe care o visam atât de mult când eram pe front.
Într-un târziu, am încălecat și am pornit iar.
Cântam cât mă ținea gura.
Ajunsesem sus când soarele scăpăta. Cerul parcă luase foc. Din partea astalaltă a dealului, munții cu pădurile nesfârșite, cu văile lor adânci, sclipeau în lumină de curcubeu. Înserarea venea pe nesimțite.
Greierii se luau la întrecere cu păsările nopții, iar licuricii se-aprindeau ici și colo prin tufișuri.
Se întunecase bine când m-am apropiat de Cislău. Mă cuprinsese nerăbdarea și m-am abătut din drum, luând-o de-a dreptul peste coastă, pe un povârniș nu prea abrupt, când iapa s-a ridicat fără veste în două picioare și m-a asvârlit în malul râpos.
Până să mă dumiresc ce-a fost, o explozie a împroșcat pământul și pietrișul peste mine. A trecut multă vreme până mi-am revenit. M-au scos oamenii de acolo că eu n-aveam putere s-o fac. Nici azi nu știu cum s-au petrecut lucrurile.
Scăpasem de la moarte, dar pe Afrodita n-am mai văzut-o de atunci. Am aflat că în urma exploziei, piciorul din spate se mai ținea doar într-o pieliță. Lui Gicu i s-a făcut milă de ea și i-a tras trei gloanțe în cap, dar asta mi -a spus mult mai târziu. Am păstrat de la ea, o perie din părul cozii. Și-acuma bătrân, când îmi lustruiesc pantofii, parcă o văd în luciul pielii cu ochii ei mari și blânzi, iar uneori când mă uit spre dealul Istrița, mi se pare că-i aud mersul, trop-trop, trop-trop...

Post scriptum
Într-o zi, socru-meu Traian Rotărescu, auzind pe fetița mea Delia plângând că nu îi cumpăr un cal, a luat-o pe genunchi și i-a spus povestea Afroditei.
Atunci am auzit prima oară această întîmplare. Apoi mi-a povestit-o soacră-mea, iar într-o noapte, înainte de a adormi mi-a spus-o și soția.
Între timp tataia a murit. Și nenea Gicu s-a prăpădit. Doar castanul lui nenica Jan stă de veghe la colțul casei dominând împrejurimile prin coroana lui falnică.
În timpul verii, la umbra și în freamătul frunzelor, oameni pripășiți din toată lumea în stațiunea viticolă Pietroasele, care se întinde dincolo de curtea noastră, în clipele lor de răgaz și odihnă, deapănă alte povești și întâmplări.
Iar Delia după ce dă o raită prin cimitir și udă florile pe mormântul lui tataie, urcă în castan cu Robert, nepotul lui nenea Gicu.
De jos nu îi vede nimeni, doar glasurile cristaline se aud prin frunzișul des.
- Mi-ai promis un cățeluș, îl vreau p’ăla maroniu, de ce nu mi-l dai?zice Robert.
- Măă, copil mai ești, așteaptă să facă ochi, n-ai văzut cât sunt de mici și prostuți?
- Tu pe care-l alegi?
- Mi-e de -ajuns doi câini, Zara și gogonatul de Mache. Eu vreau un cal! Când o să cresc și-o să fiu celebră, am să-mi cumpăr cel mai frumos cal! Dar va fi și foarte inteligent. La un simplu fluierat va alerga la mine iar eu dintr-o săritură voi fi în spatele său. O să urcăm coasta domol să nu pățim ceva iar pe coama dealului o să pornim într-un galop nebun. Du gu dum, du gu dum, du gu dum! Du gu dum, du gu dum, du gu dum!
- Ne-auzi?!