poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2230 .



Discutabilul drum al zilei catre noapte (II)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [bogdan1012 ]

2005-05-07  |     | 




DISCUTABILUL DRUM AL ZILEI CATRE NOAPTE II


De ce povestesc toate astea? Fiindcă atmosfera aceea încărcată făcea ca fiecare detaliu să fie o adevărată performanță, o mișcare deosebită și foarte importantă. Era unul din acele momente hipersensibile cînd toate mișcările, de obicei automate, oricît ar fi ele de obișnuite, de bine stabilite, devin acte de voință separate. Ca atunci cînd ai avut poliomelită și înveți din nou să umbli. Nimic, dar absolut nimic nu ți se mai pare firesc.

Raymond Chandler


Deja era cald în atelier. Era cald și pustiu. Numai soarele bătea vesel și strălucitor de undeva de peste Teatrul Național, scăldînd planșetele murdare într-o lumină galbenă, unsuroasă. Pătrundea prin ferestrele lăsate vraiște, luminînd mizeria de pe jos, scaunele, planetele și ștraifurile de hîrtie și calc aruncate peste tot, sticlele goale depozitate lîngă boxele din mijloc, pereții coșcoviți. Abia puteai respira aerul încins, îmbîcsit de praful ce se ridica la fiecare pas. Într-un colt, chiuveta înfundată picura liniștit o apa murdară pe parchetul mototolit. Balta de sub ea forma în contact cu praful de pe jos, la margini, o încîlceală noroioasă ce semăna cu zațul de cafea în care-și ghicesc fetele batrîne. Deasupra chiuvetei, pe niște panouri agățate pe perete, erau desenate niște capiteluri ionice stilizate, albastre. Peste capiteluri, din loc in loc, erau prinse în pioneze sau cu bucațele de bandă adezivă, schițe, eboșe, crochiuri, fotografii, mesaje, “Ti-am lăsat o bucată de pizza. Te iubesc! M.”, mîzgăleli, studii, toate intr-o dezordine amețitoare, plină de farmec. În celalalt capăt al atelierului, spînzurat de tavan, un neon bezmetic pulsa bîzîind. Tot acolo, sub neon, pe perete, un disc de plută, marcat îngrijit cu cîteva cercuri concentrice, maro cu portocaliu, avea înfipte în el cîteva săgeți. Nici una nu era înfipta în centru. Lîngă grămada de sticle, în zona fără planșete, mai era o tablă de șah desenată cu carioca neagră pe un cub bej din placaj, înconjurată de cîteva taburete. Piesele lipseau.
Cînd intră în atelier se duse din automatism la planșeta la care lucrase, așezată lîngă chiuveta ce picura pe post de metronom. Pe planșetă erau cîteva monede, un rest uitat. Pe jos, lîngă balta de sub chiuvetă, o batistă căzută se confunda cu mizeria de pe jos. Se aplecă s-o ridice. Apoi renunță. Se uită în jurul lui nemulțumit. Se întoarse spre ușa atelierului și o blocă deschisă, sperînd să se facă un pic de curent. Parcă era mai bine. Culese de pe jos cîteva sticle mai curate, se uită lung la chiuvetă și plecă să aducă apă de la chiuveta de la capătul holului. Se întoarse și stropii pe jos tot atelierul. Măcar acum, pentru o vreme, n-o să se ridice așa de mult praf. Îi era cald. Își dădu jos de pe el haina și încercă să-i găsească un loc. Pînă la urmă o puse tot în cuierul jegos de lingă ușă. Slăbi nodul cravatei și-și aprinse o țigară, apropiindu-se de una dintre ferestre. Zgomotul orașului, zumzetul mașinilor și bălăceala claxoanelor erau perturbate de ceva. Jos, la rădăcina clădirii, în stradă, fîșiia fîntîna, veselă și aburindă. În tava ei rotundă, complet dezbrăcat, se bălăcea un țigan, un puradel gălăgios și lipsit de griji. Imun la privirile reprobatoare ale trecătorilor, intrase sub jetul fîntînii și, sub dușul acela enorm, chirăia fericit. La umbră, sprijinit de zidul Universității, cu tot felul de harnașamente agățate peste tricoul colorat, un cameraman îl filma atent.
Se întoarse la planșeta și desfăcu sulul pe care îl adusese cu el. Se uita absent la planșele desfăcute, privea prin ele, încercind parca sa ajungă cu privirea la lemnul de dedesubt sau poate chiar mai jos, prin centrul pamîntului, spre Tuvalu. Își aprinse o țigară, nici nu se mai obosi să scoată bricheta, o aprinse direct de la cealaltă și trase adînc fumul în piept. Se simțea obosit, îi era lehamite de diplomă și de ziua aceasta, zi dealtfel importantă, nu-i așa, ziua în care îți susții diploma. Încercă să se concentreze, îi era somn, avea chef de patul sau moale și de o carte bună. Venise prea devreme, într-o astfel de zi ești cît de cît prevăzător, vi din timp, ai grijă de toate detaliile, ești pus la punct. Se simțea prost în costum, costumul lui bun, cămașă albă și cravată de mătase, scumpă, primită cadou de la ea. Se învîrtii o vreme prin atelier, fără rost, încercînd să-și amintească locurile celorlalți la planșete, locul casetofonului, al termoplonjonului, al picup-ului, a tuturor celorlalte lucruri ce-ți fac viața mai ușoară atunci cînd redactezi o diplomă. De fapt le știa foarte bine locul, nu era un exercițiu al memoriei, încercă doar să mai tragă în piept odată cu fumul țigării, aerul acela de atunci, zgomotele, cuvintele, comentariile sarcastice din timpul partidelor de șah, muzica și zbieretele peste planșete, bîrfele și țigările fumate în doi, liniștea leneșă ce se lăsa pe seara cînd, în sfîrșit, muzica domina o tăcere încordată, concentrată, obosită. Seara era plăcut în atelier, era răcoare, nu mai treceau pe acolo tot felul de vizitatori, era bine. Tot seara, uneori, făceau curat, măturau atelierul și apoi duceau gunoiul cu o roabă în curtea interioară, la crematoriu. Duceau praful, chiștoacele de țigări, sticlele și calcurile folosite, desenate, pline de imagini la care se renunțase. Atunci, tîrziu, prin ferestre nu mai intrau decît luminile orașului, mîrîitul stins al străzii, cîteva reclame luminoase, agățate de clădirile de dincolo de piață. Tîrziu, se uitau unii la alții, se îndemnau mut spre casă, cineva, cineva “care stătea prost” anunța brusc și isteric ca rămîne să lucreze peste noapte, mai rămîne cineva, rămîn și eu, faci tu o cafea, fac, bine. Ceilalți se relaxau, apoi se pleca prin labirintul de scări, coridoare și pasarele spre ieșire. Acolo unii mai aprindeau o ultima țigară, mai sporovăiau un pic, se despărțeau plecînd fiecare spre casa, spre vreun bar din apropiere, spre Club, spre vreo femeie. Lovi cu piciorul un cocoloș de hîrtie de pe jos, încercă chiar și o pasă spre un partener imaginar, lovi apoi cu calcîiul, se opri, transpira, trebuia să rămînă curat astăzi.
- Ai venit dom’le? Se întoarse surprins, era îndrumătorul său de diplomă, aducînd cu el, odată cu intrarea intempestivă pe ușă, panică și dezordine, improvizație și optimism. Hotărî că trebuie să aibă umor.
- Dăă…ă mult !
- Ai dormit bine azinoapte? Știi, mulți pierd noaptea asta, își fac griji, au insomnii, dimineața au capul cît o baniță, uită… Știi, trebuie să fi relaxat, dă-i în pizda mă-si, n-au ce să-ți facă, diploma e bună, vorbeam aseară cu nevastă-mea, dacă ai fi colorat și fațadele… Păcat! În timp ce vorbea, se agita în continuu, își căuta loc, în sfîrșit găsi unul, se urcă pe un scaun înalt de atelier, dintre cele noi, fără cuie. Aruncă o privire peste planșele răsfirate, căuta ceva, continuă:
- Știi, am avut acu’ vreo doi ani, poate trei, ba nu, acum doi ani, o studentă, una Lăcrămioara, o știi, una blondă, înaltă, juca baschet, mișto gagica, asta n-a dormit, s-a tot frămîntat, ce-ar putea să-i facă ăștia, ce să-ți spun…
- Și? Nu-l interesa, dar mai trecea timpul. Își aprinse altă țigară.
- Asta… nu mai fuma dom’le atît, gesticula, el dădu din umeri:
- O să mă las într-o zi, ai să vezi. Ce crezi… dar nu mai apucă să-și ducă gîndul pînă la capăt, era întrerupt ca de obicei:
- Treaba ta! Îți spuneam de Lăcrămioara… Dom’le, era blocată, ținea dinții strînși, n-a putut să spună nimic, stătea așa și se uita la ei. O rugau ăștia să spună ceva, să dea ceva pe gură, ea nimic! De-abia, de-abia a scos-o la capăt, greu, greu de tot…
- Cît a luat?
- Opt! Dar ar fi luat poate și zece dacă le spunea ceva. Dar cu tine, n-ar trebui să am emoții, la tine mi-e frică să nu te dai la ei, tu pierzi așa… știi… se oprise, se oprise cu totul, rămăseseră și gesturile suspendate în aer, chiar și ochii lui albaștri, incredibil de albaștri, rămăseseră fixați undeva în spatele lui. Apoi, brusc, continuă… așa, te înfigi în ei, aproape că-i repezi, ești obraznic, parcă le spui tot timpul, ce știți voi proștilor! și îi zîmbii imediat, să atenueze spusele, să nu-l rănească tocmai acum. Lui nu-i păsa, să se termine odată, să fugă și să se ascundă.
- Hei, aici erați! Intrase celălalt student al profului, un moldovean simpatic, cu o privire alunecoasă deasupra mustății blonde. Ducea sub braț două sticle de votcă, dintre cele mici, de-o litră, albăstrui. Bună ziua dom’ profesor! Apoi, fără să mai aștepte răspunsul, i se adresă lui: Ce faci mă? Tu intri primul, nu?
- Nu, se intră de-o oră, cred. Se uită lung la el, dorindu-și mult ca moldoveanul să nu fi intrat, să nu fi fost acolo.
- Nu mă… dintre noi, mă!
- Mda, intru primul. Mare lucru…
- Bună, salută în sfîrșit și îndrumătorul pe cel cu sticlele. Ai terminat? Tot? Ești sigur? Bine! Haideți să mergem. Lungise mult cuvîntul mergem. Răsuflă ușurat. Gata! El dădu din umeri:
- Hai să mergem! Dă și mie… Și arătă spre sticlele de votcă.
- Bă, fără prosti! Multe accept, dar să nu-mi intrați beți în susținere!
- Un gît dom’ profesor, doar un gît! Moldoveanul făcu oficiile de gazdă și rupse dopul de plastic cu dinții. Ia mă! Luă sticla, aproape o smulse din mîna celuilalt și bău. Bău îndelung, cu opinteli, gîlgîind, morfolind între buze gîtul sticlei, simțind cum alcoolul tare și puturos intră în el, lovindu-l în spatele plexului și-l rănește. Se înecă, tuși, vodca proastă nu-i dădea voie să respire, băuse mult, mai mult de-o jumătate de sticlă. Puse sticla pe planșetă, lîngă planșele răsfirate, proful o luă cu iuțeală de-acolo, să nu păteze. Trase aer în piept, adînc, ardea, ardea totul pînă-n stomac.
- Nu, nu ti-e bine! Moldoveanul se uita intrigat la sticlă, nu-i convenea, era sticla lui totuși, spera să poată sărbătorii cu ea victoria. Se uită la el nedumerit, știa că el nu prea bea și că oricum e năzuros, nu bea orice, îi face rău. Avea impresia că trișase, că bravase și-l privea disprețuitor. Ce-ai mă, nu ți-e bine? Stai întîi s-o dai și p-ormă…
- Nu exagera tocmai acum, interveni proful, n-o face lată, hai să coborîm, în curînd intri… Încerca să nu se implice, nu vroia să-l supere taman acum, dacă el dorise să bea, atunci să bea, mai văzuse el chestii d-astea, important era să nu se exagereze. Dar el nu se mișca, stătea împietrit, sprijinit de planșetă, simțind întregul drum făcut de votcă prin interiorul său, arsura, greața ce-l cotropea, uscăciunea din gură combinată cu amăreala țigărilor, transpirația ce-și făcea loc pe spate, rece și rea. Broboane de sudoare îi năpădiseră fruntea și avea chef, mai mult ca niciodată, să fie departe de toate acestea…
- Bă, mi-ai băut toată vodca! Moldoveanul îl trezise, trebuia să se concentreze ca să poată să-i poată să-i răspundă, îi era aproape recunoscător. Proful îl privea cu reproș, cum adică, doar nu-i reproșezi tocmai asta! Dar moldoveanul îi înfrunta privirea, irascibil. Se uită absent la ei, își scoase batista, una din multele sale batiste, mereu avea cîteva la el și-și tamponă grijuliu fruntea, încerca să se calmeze, aproape că reușea, pînă la urmă spuse:
- Lasă mă! O să cumpăr și eu, o să ne înecăm în votcă; acum hai să mergem jos, să ne certăm cu ăia. Cel cu sticlele se uită neîncrezător la el, dădu din umeri, n-avea ce face, asta era, de!
Vocea lui sunase spart, nu și-o recunoscuse așa răgușită, trebuia urgent să bea niște apă, repede! Strînse grăbit planșele, repede, repede, le făcu sul, rămase pe planșetă un bilețel cu numele lui și cuvîntul „Diplomă”. Pe palier se opri, dispăru într-o toaletă, se aplecă peste robinete, bău lacom apa călduță, imposibilă la gust. Afară, ceilalți doi glumeau de circumstanță cu un al treilea, probabil tot un profesor, se auzea pînă la el:
- Da… mi-o mai dau odată, nu mi-a ajuns… mai treci și tu pe la noi cu nevastă-ta, nu te mai vede omul cu lunile… ai fost plecat, persoană importantă… El se aranjă tacticos, pe perete se bălăbănea într-un cui un ciob de oglindă, profită de el, strînse nodul la cravată, mda, reverele hainei, cămașa, parcă, parcă…
Au ajuns în holul vechi al școlii folosind pasarela metalică, o mizerie improvizată îmbrăcată în geam givrat, cu multe ochiuri sparte, ruginită. Lungă de vreo cincisprezece metri, iarna era cumplit de frig în ea, vara era fierbinte, transpiră iarăși, se duse dracului toaleta lui, apoi în holul întunecos, sudoarea îi îngheță din nou spatele. Se simțea mai bine în holul acela, avea aerul ciudat al instituțiilor publice amplasate în clădiri de demult, mirosea a petrosin, tradiție și vin vechi și bun. Era simetric, avea arcade și-o scară monumentală ce cobora spre intrarea inițială a școlii, mare, în arcadă, din lemn negru, sculptat. Acum scara cobora doar spre bibliotecă și muzeul cu planșele înaintașilor. De obicei holul acesta era mai mult pustiu, devenise un soi de trecere secundară prin labirintul clădirii, un spațiu de așteptare pentru petiționarii necăjiți din fața secretariatului.
Acum holul era plin, părea chiar prea mic, iar cele cîteva becuri spînzurate de tavanul înalt doar amețeau un pic penumbra, fabricînd niște umbre lihnite pe marmura tocită a pardoselii și tencuiala obosită a pereților. Era o foșgăială năucitoare în hol, un dute-vino total, era unul din momentele grandioase ale holului vechi, se dădeau diplomele, iar holul era antecamera lor. Se opri în mijlocul lui, amețit, absent, vodca își făcea efectul, se pierduse de ceilalți doi, cîțiva cunoscuți îl salutau, îl întrebau, îl încurajau, îl enervau. Căuta cu privirea, o căuta cu privirea, cerceta fiecare colț, fiecare chip, siluetă, umbră. Era timp pierdut. Dacă ar fi fost acolo, dacă ar fi fost, dacă era pe undeva, dacă exista, ar fi venit demult la el, s-ar fi apropiat, ar fi fost lîngă el, l-ar fi apărat, i-ar fi îndepărtat pe toți ăștia din jurul său, ar fi fabricat lumea lor, numai pentru ei doi, ei doi, doi. Nu era acolo. N-avea de ce să fie. Se întreba dacă în locul ei, acum, acum, ar fi venit. Habar n-avea, nu știa ce să-și răspundă. Probabil. Minți! te minți, inventezi, pierzi. N-ai fi venit! Aș fi venit! N-ai fi venit! Brusc i se făcu rău, era acolo, era silueta ei, venea pe coridor, se legăna, sosea. Beat, era beat, își mișcă cu greu picioarele într-acolo, îi era un pic rușine, ea va știi că a băut, nu era momentul, bine că a venit. Nu era ea. Rămase cu privirea spînzurată, cealaltă trecu pe lîngă el, îl privi uimită, se uită în spate. Zîmbi tîmp și-și mută privirea cu forța, nu putea, dacă ar fi venit, din direcția aceea ar fi venit. Trecea cu privirea prin toți, aberant, s-o zărească, s-o găsească, va veni, e aici, va veni, atenție, doar un pic de atenție, va fi, va veni, aici, aici, nu e, nu este, va fi, va fi, nu, nu, da. Da, va fi…
- Unde-ai fost dom’le! Ce faci, în zece minute intrăm, pune iute planșele pe panouri, sunt alea de-acolo, iute, ce dracu aștepți? Se întoarse, era proful, încercă să se trezească. Chiar, ce aștepta? Era în holul școlii, trebuia să lipească planșele pe panouri… Repede!
- Nu trebuia să exagerezi acolo, în atelier, un pic, să-ți dea curaj, nu mai mult! Te ți pe picioare? E în regulă? Hai, iute, mișcare, alarmă! Vezi că-i prost să-i faci să te aștepte! Nu le place! Cui dracu i-o fi plăcînd să aștepte? Vînzoleala din hol căzu peste el, se uită spre panouri, se trezise…
- Hai! Vocea-i suna bine, era a lui, le aranjăm repede, nu-i fac eu p-ăștia să mă aștepte! Deveni eficient, se repezi spre panouri, desfăcu planșele, scoase din buzunar rola cu bandă adezivă, pusă din timp acolo, mușcă din ea cu poftă, gustul acela iute, și-o lipi pe degete, începu. Doi colegi săriră să-l ajute, se uită plin de recunoștință la ei, înjura teatral printre dinți, să se țină în formă.
- Intri?
- Acum! P-aia n-o pune acolo, o s-o punem la coadă, poate că nu se mai uită și la ea, am cam expediat-o! Se opri o clipă, se scotoci prin buzunare, scoase două antinevralgice, le înghiții fără apă, începuse să-l doară capul, surd și promițător de fapte mari. Să-i luăm maul! Își aprinse o țigară, trase flămînd din ea, să piară gustul acela tîmpit de votcă proastă. Îl ajutau acum mai mulți, era reconfortant, scăpa din cînd în cînd cîte o privire, poate că va veni, poate că… El ar fi venit! Minți! El n-ar fi fost complezent… fără complezențe… fără chestii d-astea… minți! minți! mmminți…
- Ce-ai spus? Minunea asta unde-o punem? Se uită la planșa fluturată, erau aproape gata.
- Ãăă… acolo. Gata! Hai!
- Baftă, bă! Nu te răsti la ei, blînd, blînd, lasă-i să vorbească, răspunde-le la obiect, lasă-i în pace, fără bancuri proaste, d-abia așteaptă! Dădea din cap ca un boxer în colțul ringului, amețit de ultima directă primită înainte de pauză. O să-i tot lase să-l întrebe, nici-o grijă.
- Îhî, nici o grijă, nu-mi stă capul la asta. Nici măcar nu mințea, nu-i stătea capul la asta, durerea îl lovi din nou, acesta era jocul lor, înțelesuri multiple, minciună adevărată, minciună, adevăr, minciună. Se uită din nou după ea, așa, să mai treacă timpul, minți, chiar îi făcea plăcere să se uite după ea, mai evada din mulțimea aceea, îl credeau preocupat, de, emoțiile, cine nu le are într-un astfel de moment! Aproape că-l distra situația, iar durerea aceea, o confundase din nou, își smulse din nou privirea, se îndreptă spre panourile cu diploma lui pe ele, ce-ar putea să le zică, ce-ar putea să se întîmple. Mda, arăta acceptabil, poate că dacă…
- Intri! Da, intra, cel dinaintea lui tocmai ieșea, era transpirat, cu privirea pierdută, un băiat de la seral, mărunțel, cu un costum prea mare pentru el.
- Ce-a pățit amicu’? Vocea lui era malițioasă, sigură, intrase pe fir, dădea bine, își puse și mîna în șold, provocator.
- L-au măcelărit, i-au tras-o, credeam c-o să-l bușească și plînsu’!… Bă, fără milă, se întreceau să i-o pună! Verdun, ce mai! Se uită în treacăt la diploma tipului, puțintică, slăbuță, făcută după orele de program, cu un copil pe genunchi, într-adevăr, erau multe de spus pe marginea diplomei acelea, dar se văzuseră și altele mai slabe și nu-și scoseseră colții. Probabil că pe tip nu-l știa nimeni, se mai răcoriseră și ei.
- Hai să mergem! Nu-l lăsară pe el să care panourile, treaba lui era alta, îi privi recunoscător, își jură să vină și el în zilele următoare, cînd unii dintre ei vor intra, să-i ajute.
Intră în urma panourilor în sala de festivități a școlii. Înăuntru era lumină, multă lumină, lămpi puternice erau poziționate deasupra panourilor, descoperind totul. Erai ca pe scenă. În fața panourilor, la o masă ca de nuntă, așezată ca-n cina cea de taină, comisia, doisprezece oameni, profesori, în capăt secretara, bunicuța școlii, blîndă și înțelegătoare, în spatele tuturor, careul de scaune roșii ale sălii, aproape pustiu, doar cîțiva amici și vreo doi-trei gură-cască, frescele de pe pereți și draperiile. Uitase să stingă țigarea, se uită încurcat în jur, ieșii repede afară, o strivi de marmura holului și intră din nou. Ajuns în fața comisiei, înhăță cu mîna stîngă bagheta enormă și, inconștient, o bătu de palma celeilalte mîini ca pe o bîtă. Privirea profului se intersectă cu a sa, înțelese și-și corectă gestul. De s-ar termina odată. Se uită la ușă, va veni, știa să ajungă aici, el ar fi venit… minți! Minți…
- S-auzim! Tresări, era vocea rectorului, grasu’, își proptea privirea-n el, era blînd, plin de bunăvoință, încurajator. Pipa zăcea stinsă, înfiptă în fața rotofeie, aparent nu-l mai băga în seamă, chinuindu-se cu pipa și chibriturile, lăsîndu-l să se adune.
Începu să le vorbească, să susțină ceea ce era în spatele lui pe panourile acelea, încercînd să-și aducă aminte tot ce-i trecuse prin cap cînd o concepuse, durerea reveni, nu acum, discutase cu ea ideea, o dezbătuseră, o dezvoltaseră, ea-l întreba mereu, nu știa mare lucru despre case, discuțiile deveneau baroce, plonjau în concepte abstracte, porneau de la amărîta de diplomă și ajungeau undeva între Mozart și post modernii contemporani, rîdeau, rîdeau de ei doi, doi, culți, dom’le, culți… Vorbea, își aduse aminte de sfaturile profului, tăcu, aștepta întrebări, să nu le dea idei, lasă-i pe ei, lasă-i pe ei, întrebările, răspunsuri, nu te enerva, liniște.
- Nu ți se pare nepotrivit… era unul care nu-l agrease niciodată, era reciproc, acela știa, se aruncase asupra lui ca un stuka, ba chiar încerca și o glumă, ho, ho, ho! Nu rîdea decît el, îl privea triumfător, se lăsase pe spate în scaun, cu mîinile înfipte în găicile pantalonilor. Pe tine n-am să las, bolșevicu’ dracului, melița partidului, orice-ar fi, n-am să te las, n-am de ce. Uitase de ea. Începu cu voce joasă, timidă, studiată, să-i ronțăie întrebarea, încet, cu grijă, să nu se piardă sensuri pe drum, apoi scuipă cojile, flegmatic, tot cu voce joasă, politicoasă. Privirea profului se intersectă din nou cu a sa, nu exagera, nu-i enerva, atenție! Aiurea, merita riscul, puse și o întrebare retorică, plină și ea de tot felul de înțelesuri, de îndoieli. Io-te! Răspundea ceva mai sigur pe el, intrase în joc, capul îl lăsase în pace și doar greutatea ireală a baghetei din mînă îi mai aducea aminte că băuse multă votcă proastă, turuia – fusese o întrebare ajutătoare, îl privi recunoscător pe cel ce-o pusese, se aștepta ca acesta să-i facă și cu ochiul, era distractiv. Apoi se apropie de panouri, greoi și obosit, profesorul acela în vîrstă, cu papion în picățele, din alte vremuri, singurul din sală care se mai potrivea cu tîmplăria afumată și holul vechi de afară. Era aproape surd, abia te auzea, abia îl auzeai, dar se ținea bine și știa foarte bine ce spune. Acum era foarte aproape de el, îi vedea fața ca un pergament, ochii umezi în spatele ochelarilor groși. Aștepta încordat comentariul, pe dînsul nu avea cum să-l contrazică, era din altă lume, din cu totul altă lume, o lume a lui, populată cu „eterali” și proporții egiptene. Fusese profesorul tuturor celor din sală. Se zicea că ar avea o bibliotecă uriașă. Curios, pe seama lui nu circulau nici un fel de anecdote și-ar fi trebuit să fie un munte. Dumnezeule, dom’ profesor, o să muriți curînd și nu meritați asta, știu eu cîțiva care ar merita să moară înaintea dumneavoastră, vreo doi sunt aicea în sală. Profesorul era ca o placă veche de patefon imprimată cu vocea lui Caruso, pîrîie și păcăne toată, dar acolo, printre pocnituri, e vocea aceea despre care se zice că a fost cea mai mare. Aștepta. Întrebarea fu scurtă, seacă și rea. N-avea cum să răspundă la ea, lumile lor erau prea diferite, nu prea era de acord cu punctul de vedere al profesorului, dar nu știa cine ar putea avea dreptate. Bălmăji cu grijă un răspuns, ocoli atent, profesorul îl privea concentrat să nu-i piardă vreun cuvînt de pe buze iar lui îi veni să tacă și să se lase păgubaș. Mai spuse ceva, ceva așa, ca o concluzie, domnul acela în vîrstă nu zise nimic, îl mai privi un pic, să fie sigur că nu mai continuă și se întoarse la locul său. Dar amîndoi știau. Mai veni o întrebare, ceva în legătură cu structura, nici măcar nu fu atent căci ușa se deschisese, intrase cineva iar el rămase cu privirea pironită-n direcția ușii, plin de speranță. Era doar una din puștoaicele de la secretariat ducînd o tavă cu un rînd nou de cafele. Dacă ar fi venit… dacă ar fi venit… dacă ar fi sosit… dacă…
- Nu vrei să ne mai spui nimic? Întrebarea era malițioasă și plină de bun simț. O puse rectorul, se uita la el pe deasupra ochelarilor teșiți, ce-i cu tine, s-a întîmplat ceva? Stătea în fața lor și tăcea tîmp. Se întoarse între ei, se scutură, își reveni, apoi plin de modestie și bunăvoință, gînditor:
- Desigur, structura este… și începu să descrie amănunțit, cu aerul celui care nu a neglijat nimic, al cercetătorului însetat de adevăr. Eșafodajul lui s-ar fi putut prăbuși repede, încă două întrebări și structura lui s-ar fi putut dovedi a fi doar un vis infantil. Dar nu mai puseră decît una și scăpă neșifonat. Mulțumiri, o urare politicoasă în legătură cu viitorul minunat ce-l pîndea după ușă, iar la sfîrșit, cel cu întrebarea ajutătoare îi făcu cu ochiul prin fumul de țigară. De asemenea și secretara din capul mesei. Cîndva, la înscrierea lui la facultate, femeia aceasta jucase rolul unei Mafalde, îi prorocise multe, iar acum, încet, încet, acestea se îndeplineau. Măcar de s-ar îndeplini toate… Se uită încurcat la ei, bîngui ceva, ăăă… emoție… mulțumiri… ăă… recunoștință… ăăă și ieși repede din sală.
Acum nu se mai uita după ea, era ocupat, cîțiva îl gratulau, îl ciufuleau, trebuia să facă cinste, era arhitect, gata! El glumea, se relaxa un pic, rîsete, explicații, bine i-ai făcut ăluia, ce față avea? Noi, din spate, nu-l puteam vedea, dar era nervos, bîțîia picioarele. Dar rîsetele durară puțin, intra moldoveanul, săriră să-l ajute, să-i care panourile. Într-un moment de respiro, în timp ce-și strîngea desenele ce urmau să fie duse la arhivă, se apropie de unul dintre colegi, un lungan uscat ca moartea, acesta măcar nu mințea.
- Cum a fost?
- A fost bine, te-ai cam bîlbîit la început, spuse lunganul cu un rictus. A fost bine mă! Bine că ai terminat!
- Cum s-a văzut din sală? Știam? A dat bine? Cum se vedeau desenele? Cu acela am părut deplasat? Întreba repede, printre dinți, nervos, parcă ancheta o crimă.
- A fost bine mă! repetă celălalt. Nu-ți mai face griji. Privea orb, undeva peste el, spre un grup din fața secretariatului, trăgînd alene dintr-o țigară morfolită. Cu dobitocu’ acela, dădu din umeri plictisit, a fost bine, ceilalți nu s-au supărat, dar ai cam lungit-o, aveai tu ceva cu el și s-a văzut, 0 să te fută la notă. A fost bine bă… nu-ți mai face griji, pe bune! Te cam clătinai, ai luat-o de dimineață, ei? Bem? Bem, dom’ arhitect?
- Bem dom’ le! Bem dom’ student! Bem, futu-i mama mă-si! O spunea cu obidă, trebuia să bea cu ei, era un ritual, el nu avea chef de nimeni, îi era un pic silă, nedefinit, lehamite și oboseală. Era în stare să le dea toți banii, să bea pentru el iar el să se ducă undeva departe, să hiberneze, să uite, s-o uite, să-i uite pe toți. Avea chef să spargă lemne și apoi să doarmă. Trebuia s-o vadă, trebuia, trebuia!
- Încă trei zile, zîmbii strîmb celălalt, apoi văzînd că el nu înțelege, că nu-l ascultă, repeta: student! Încă trei zile! Bă, ești lovit rău de tot, ce-ai? Știa că nu poate să fie de la băut, îl enerva apatia lui, absența.
- Sunt cam obosit, terminat. Gata! Nu mai sunt gaze!
- Și eu sunt la fel, mama lor! Hei, gata! Azi te duci acasă și te culci, dormi! Era clement ca de obicei, blînd și așezat ca un tată vitreg, într-un fel se erijase-n tăticul lor, șef de an, obținea amînări, scutiri, tot felul de chestii, se simțea responsabil. Pe el îl enervau uneori vorbele sfătoase ale lunganului, paternalismul său afișat și aerul înțelept, îl bănuia de tot felul de lucruri rele, de dorința de a se simții important, de cine știe ce plănuleț ocrotit cu grijă, crescut cu înțelepciune, „mersul în genunchi către postul de rector”, cum Îi plăcea lui să spună, parafrazînd un scriitor drag inimii sale. Dar acum era apatic și se simțea îndemnat să asculte sfatul. Dar mai erau de făcut tot felul de treburi. Pentru început, își propuse să nu se mai enerveze la întîlnirea cu secretara de la arhivă, o individă incredibil de proastă, prima în top după moartea Elenei Ceaușescu, în clasamentul general ținut de un coleg de-al lor.
Trebuia să se comporte onorabil în cele cîteva ore pe care le mai avea de petrecut în școală, școala în care se simțise atît de bine ani de zile. Îi era dragă clădirea, îi plăceau chiar și corpurile noi care închideau împreună cu corpul vechi, construit de întemeietori, un soi de careu. Interiorul acestui careu părea incredibil pentru cineva venit din afară, existau acolo tot felul de terase, curți engleze, scări, luminatoare și vreo două-trei grădini. Cea mare avea și cîțiva copaci bătrîni, alei, ba chiar și vreo două bănci. Nu înțelesese niciodată de ce era această grădină atît de neîngrijită, lăsată-n paragină, devenită un soi de depozit în aer liber pentru tot ceea ce nu mai era necesar, boxe ruginite, schelete de scaune și mese, placaje, ba chiar și steme și însemne comuniste, smulse cu furie de prin școală de către studenți la revoluție. Dar chiar și așa, locul acela rămînea minunat, un petic verde, bine pitit. Acolo se dusese acum să se liniștească, să fie un pic singur, să se răcorească. Se mințea singur stînd acolo așezat pe o bancă, cu coatele pe genunchi, privind dintre umeri la arcadele și bosajele corpului vechi. Dar totuși pierdu mai multă vreme p-acolo, era comod și odihnitor iar vodca îl părăsea încetul cu încetul, limpezindu-i capul, transpirîndu-l. Apoi își luă inima-n dinți și intră din nou în școală, străbătu cîteva coridoare și ajunse în holul cel nou, foarte spațios, animat și el bineînțeles, alți cîțiva îl zăriră îmbrăcat de zile mari și-l interpelară, erau curioși. Ai susținut? Ei, cum a fost? Mda, ăăă… OK! Baftă în continuare! Și vouă! E nasol? He, he, he, nu te-am mai văzut în costum, ginerică… Scăpă de ei și se năpusti în stradă.
Uitase cît de cald poate să fie, aerul fierbinte îl lovi în piept, transpiră iarăși, asfaltul era ca o plită încinsă iar strada Academiei era un ospiciu de mașini și claxoane. Pe trotuarul fierbinte, înghesuială și nervi. Trecu absent printre ei, ocoli grijuliu un cerșetor, aruncîndu-i din mers un bănuț pentru îmbunarea spiritelor, stafiilor, se lovi de o babă impertinentă lăsînd în spate un munte de boscorodeli și blesteme, se înfipse în pasajul Victoriei unde se opri în dreptul unei tărăbuțe cu de toate. Poftind politicos pe o tanti să cumpere înaintea sa, își șterse meticulos sudoarea de pe frunte, privind la sticlele așezate pe niște stative agățate neglijent în spatele vînzătorului, un tip mustăcios și flegmatic.
- Domnu’?
- Dom’le, vodca! Votcă și alune!
- Aha, cîtă? Vînzătorul privea plin de înțelegere, amuzat și zîmbitor. Zîmbi și el, șarjă, își arătă dantura, celălalt făcu la fel, îi venea să-l invite la o bere.
- Multă, dom’le, multă!
- Și alune?
- Multe și ele, multe dom’le, așa, mai multe…
- Deci, să zicem patru sticle de votcă și un chil de alune, e bine?
- Pune și vreo două-trei sticle de vin. Pune d-acela roșu… apropo, e contrafăcut?
- Nu domnule, doar vodca!
- Bine, bine, pune trei sticle. Ai și o plasă?
- Desigur dom’le, firmă serioasă! Plăti, lăsă și vînzătorului ceva, un premiu pentru dialog, plecă grăbit, ajuns din urmă de urarea vînzătorului, să fie într-un ceas bun, domnule! Mai cumpără și o sticlă de coca-cola și se întoarse în școală. Holul era mai plin ca niciodată, trecu repede printre toți, avea mari șanse să fie agățat de tot felul de amatori de cinste nemeritată și pălăvrăgeală inutilă. Apoi holul vechi, susțineau acum unii de la seral, nu-i prea cunoștea, ai lui probabil că terminaseră. Pasarela. Scările.
În atelier fu izbit de zgomotul și veselia generală, erau mulți, aproape toți cei care-și făcuseră diploma acolo. Se măturase iar două planșete erau puse la un loc, formînd un fel de masă pe care erau îngrămădite sticle de toate soiurile, o farfurie apărută cine știe de unde, plină cu alune, pachete pătate, pateuri, saleuri, prăjituri, țigări. Făcu un pas lateral în spatele boxelor, să se ascundă un pic, să se aranjeze, să se pregătească. Dar o colegă proaspăt scăpată din fața comisiei, țipă isteric, chirăi, flutură țigara spre el, ceilalți îl văzură, rîsete, se simțea prins cu pantalonii în vine, n-avea de ce să se simtă prost, zîmbi rușinat, se învioră, intră între ei, le era recunoscător, acum, o vreme, o să fie ocrotit, între ei, o vreme, molipsit de veselia lor, va uita.
- Unde e moldoveanul? Era teatral, cabotin, nu-l interesa unde-i tipul, dar putea fi acolo, dorea să-i dea vodca înapoi, să n-aibă datorii, probleme. Cîțiva îl priviră cu reproș, ce-ți pasă, nu-i pe aici. În ovațiile tuturor puse meticulos pe masă proviziile aduse, exclamații ipocrite, iar vodca, alune, îh! Bine că te-ai gîndit și la fete și ai adus și niște vin, vezi că mai sunt scaune acolo, hai încoace! Dar el se îndreptă spre lunganul care rîdea lîngă o fereastră cu încă un coleg.
- Unde-i ala?
- Nu vine, nu cred că vine. La întrebarea lui mută, continuă: a dat-o-n bară, l-au futut ăștia, a plecat înjurînd…
- Bă, aveau de ce, tu i-ai văzut diploma? Eu da, am fost la același îndrumător, profu’ s-a luat cu mîinile de cap! Ce mai…
- El zicea că tu ești de vină, i-o reteză lunganul zîmbind, cică i-ai enervat, chestii…
- Cacamaca! A făcut acolo o porcărie, știi, a pus…
- Am văzut! Îi reteză din nou lunganul dorința de a se arunca în explicații inutile. Da’ știi cum e el… Hai mai bine încoace să bei, lasă-i dracului, uită și tu. Ia desfă vinul acela, bună idee, dacă mai beau multă votcă, gagicele or să se pilească. O clipă se întrebă dacă lunganul nu i-ar fi spus aceleași cuvinte și moldoveanului, dar gîndul îl părăsi imediat și luă o sticlă de vin, cineva adusese un tirbușon, îl luă și destupă teatral, cu multe gesturi inutile sticla de vin, turnă atent doamnelor, turuind în același timp tot felul de prosti, rîdeau, mai rămăsese vin pe fundul sticlei și-l dădu pe gît cu gesturi ample. Se înfipse cu scaunul printre ei, rîdeau încontinuu, era multă foșgăială, unii se duceau să dea telefoane, mai era vreo problemă pe la secretariat, veneau alții, alte rîsete, ce-ai făcut? He, he, he, erai ud, ai scăpat și tu… Bancuri.
Încerca să se implice, stătea între ei, să stea cu ei, să participe la veselia generală, venise un alt coleg și povestea întregii asistențe ce pățise cu o zi în urmă, atunci susținuse el, se legaseră de soluția aleasă de el, uitaseră de răspunsurile sale spontane, de incredibila sa impertinență… unul din comisie ieșise nervos din sală, îl arseseră la notă, lui puțin îi păsa, bă m-am întîlnit astăzi cu acela, m-a luat deoparte, să nu-i port pică, el mi-a vrut binele, acum suntem colegi, bla, bla, bla, știi, mă luase de braț, așa, părintește, he, he…
- Și tu ce i-ai zis? Întrebase una dintre tipe, amețită și jucăușă, dornică de antren după încordarea prin care trecuseră cu toții.
- Cum ce i-am zis! He, he, he, i-am zis că are dreptate, o să fim colegi, dar eu spre deosebire de el am de gînd să fac și case… he, he, he… s-a uitat la mine cu niște ochi holbați, nu știa ce să zică, cred că…
- Ai mă, chiar așa i-ai zis? Interveni tipa.
- Dar acesta chiar n-a construit nimic? se băgă un altul ce stătuse tăcut pînă atunci pe un colț de planșetă, cu privirea scufundată în pahar.
- A construit, sigur a construit, a lucrat cu taică-miu. Cel ce vorbea era un băiat creț, liniștit, se pregătea să se căsătorească, nu prea intervenea de obicei, mai tot timpul vorbea cu voce joasă, importantă, plină de grimase pe față. A venit la tata cu o cupolă să i-o calculeze, una dintr-astea de la circu’ foamei, o aberație, s-au și certat…
- De ce s-au certat?
- Ce vroia el nu se putea, tata i-a spus-o. S-a enervat, la luat pe tata cu povești, știi, arhitectura, bîla, bîla, că-i răuvoitor tata. La luat tata la rangă, hai dom’le, care arhitectură? Înțeleg că trebuie s-o faci, dar să mi-o și bagi pe gît că este frumoasă, e prea de tot! La amențat pe tata și cu partidu’!
- Pe bune! Ce cretin!
- Dar asta o știm de mult, interveni și el cu gura plină de alune, a încercat să mi-o tragă și astăzi.
- Nu știu, tu l-ai avut la grupă, am auzit eu ceva că nu prea v-ați iubit voi doi, că ați avut probleme…
- Mda, am avut… Dă-l în pizda mă-si! O luară toți ca pe o concluzie și trecură la altele, mereu în cascadă.
Stătea cu coatele proptite-n planșetă, transpirat, băga-n el alune cu pumnul, era la al doilea pahar de votcă, încercase s-o mai dreagă cu coca-cola, n-avea nici un chichirez, coca-cola era caldă. Sudoarea curgea rece și soioasă pe șira spinării, știa că se îmbăta, se mai îmbătase de vreo două ori în viața lui, acum nu conta, se înfipse bine în scaunul înalt, bea, bea vodca aceea proastă, să se ducă dracului toate, să poată sta între ceilalți, sa i se întîmple ceva, să treacă timpul. De fapt, toți așteptau să treacă timpul, în rîsetele generale îi vedeai că se uită mereu la ceas, erau nervoși, în mijlocul glumelor și comentariilor tensiunea creștea, la un moment dat, unul din clasele mai mici, invitat al unui dintre ei, îi spuse crețului ceva neplăcut, nesărat, se cocoșiră, intervenise ososul. Așteptau. Așteptau notele. Cam știau cu toții cam cît or să primească, aveau nevoie de confirmare, ce dracu făceau? Pînă la urmă veni o veste bună, se terminaseră susținerile, comisia delibera, paciență! Apăruse iarăși casetofonul pe care-l jughiniseră cu toții în timpul redactării, cineva puse un Pink Floid obsesiv, schimbă dracului muzica aia, nu ți-e bine? Cel cu muzica dădu din umeri, scotoci printre casete, puse altceva. Își făceau de lucru, doi dansau, era fals dansul lor, unul plecase să mai aducă alune, vezi să nu fie mucegăite, ia-le din pasaj, bine?! Mai vrea careva ceva?
Nu se mișca de la masă, se uscase sudoarea pe el, deodorantul încă mai făcea față, îl cuprinse o toropeală plăcută, capul îi vîjîia, s-ar fi întins acolo pe-o planșetă, cum o mai făcuse de altfel și altădată, să doarmă și să uite. Avea gura pungă, vroia să facă pipi, era chiar curios dacă mai poate să stea în picioare, dacă nu o să se prăbușească. Se ridică, era periculos, se sprijini de planșetă, ceilalți nu erau atenți la el, o bîrfeau pe una de la catedra de teorie a arhitecturii, rîsete, moralitatea doamnei suscita îndoieli, făcu cîțiva pași, era nesperat de bine. Ieși din atelier, parcă se rupse ceva, coridoarele erau pustii, acum era liniște, geamurile dădeau către curțile interioare, acum bătute de soare. La toaletă își clăti fața, se privi din nou în ciobul acela de oglindă, îngrozitor, era palid, transpirat, cu părul ud și ciufulit. Nu, nu se va îmbăta, se clăti bine cu apă pe față, își aprinse o țigară, fumul îl înecă, îi tăie respirația, aruncă furios țigara, tuși îndelung apoi scuipă totul. Respirația revenea la normal, încet, greoi, de pe altă lume. Bine că a trecut. Ea, ea, ea. Ea avea examen astăzi, mda, poate d-asta n-a venit. Prosti! Ar fi găsit o breșă între scris și oral, la ei toate erau cu scris și oral, cacamaca, ea nu prea dădea oralul, profesorii îi dădeau zece pe ce-a scris, unii o mai sunau și seara acasă s-o felicite pentru găselnița intelectuală de excepție. Dacă ar fi dorit, ar fi venit, nimic nu ar fi putut-o împiedica. Dar n-a dorit. O fi intervenit ceva. Minți, minți, te minți…
În atelier era vacarm, rîdeau abrutizați, mai venise niște votcă, dădeau cu săgețele în perete, cinci lei punctul, he, he, he, bă, am avut numai febe în armată, scoate banii! Doi stăteau la geam, priveau în fîntîna de afară fumînd. Se lipi de ei.
- Tu ce faci de-acum încolo? Se întoarse lunganul spre el.
- Habar n-am! Mă duc la mare… nu știu, am niște cărți de vizită, văd eu… Dar după mare. Întîi o lună cu puța la soare și mai vedem dup-aia. Tu? Ososul dădu din umeri:
- La mare, dar nu chiar acum, mai are treabă șefu’ cu mine, dar l-am prevenit, dacă nu mare, atunci spital. Dar oricum, mai stau vreo două săptămîni prin București. Ososul era degajat, avea un job, diploma o făcuse printre picături. Celălalt nu mai așteptă întrebarea:
- Moșule, eu întîi mă-nsor! După ce mă însor, beau! După aia, mă culc! E, de-abia cînd o să mă trezesc, mai văd eu! Ia zi, cum a fost la tine la diplomă, eu m-am sculat mai tîrziu, știi, mă antrenez pentru ceea ce-ți spusei adineauri, da’ să nu spui la nimeni, e confidențial.
- Acceptabil, pe ansamblu n-au fost măgari, m-au lăsat cu ale mele…
- Ciocnești cu mine? Sau aștepți să vină mai întîi notele?
- Dă-le-n mă-sa, bem un vin? Încerca să nu-și uite promisiunea, să nu se îmbete, vinul era mai slab, era altceva, nu mai era arsura aceea tîmpită și grețoasă. Ciocniră cu paharele acelea de plastic, se prostiră, băură brudershaft, se pupară iertîndu-se pentru tot ce fusese. De-ar trece timpul acesta odată! Mai repede, mai repede. Vinul veni și el cu contribuția lui la o toropeală din ce în ce mai apăsată ce-l cuprinsese. Se simțea din ce în ce mai departe de ceilalți, parcă era pilonul central al unui carusel nebun, cu o viteză mult prea mare. Se așeză din nou la masa improvizată, pe locul său ce nu fusese ocupat de nimeni, participînd cîte puțin la rîsete, la discuții, la toate celelalte. Apoi se făcu liniște. Se uită buimac în jurul său, toți se uitau într-o singură direcție, spre ușa deschisă. Veniseră notele.
- Bă tolomacilor, trebuie să vină muntele la Mahomed? Vă caut de un sfert de ceas! Nu sunteți curioși? Notele! Era chiar îndrumătorul său, însoțit de încă un asistent ce-i privea șugubăț, era de bine, probabil că notele erau mari. Tipul arunca ocheade spre masa încă plină cu de toate, se va clăti și pentru el un pahar, va bea cu ei, era simpatic și deștept, avea cîteva concursuri cîștigate, dăduse iama printre studente, una era chiar aici, în atelier. Dar pe moment tăceau cu toții, așteptau să se citească lista aia odată. Proful își drese vocea, era și el teatral, îi plăcea situația.
Citi lista repede, îi căuta din ochi, sări peste cei care nu erau de față, erau decari destul de mulți, serie bună dom’le, serie bună! Se auzeau țipete la fiecare notă, urale, se îmbrînceau, le-am tras-o, opa, opa, Penelopa! Bine bă! Domnilor se distribuie și medalii? Nu munciseră degeaba atîta timp, totul era în regulă, la mare, gata! Ba la Paris! chirăii una, într-o săptămînă sunt în avion, v-am pupat! Erau și nouari, unul era al lui. Cînd îi rosti numele și nota, proful se uită lung la el, dacă m-ai fi ascultat, fațadele alea, dacă nu te-ai fi ținut de prosti, ce te costa, mai sunt și alte femei pe lume, te-ai legat la cap fără să te doară! Îi spuse toate astea într-o singură privire, el dădu din umeri, nu-i păsa, pe atît mizase, era în regulă, era în top, era liber. Erau și note de opt iar la sfîrșit, proful spuse cu voce joasă, uitîndu-se prin atelier, sperînd să nu-l zărească, nota moldoveanului. Șapte! Era o notă mică, îngrozitor de mică, dar nimeni nu credea că ar fi putut primi mai mult. A fost o secundă de tăcere, apoi se auzi o voce și debandada începu. Cineva mări volumul casetofonului, se dansa, se bea, cîte unul dispărea să dea telefon acasă, să anunțe, da mama, sunt arhitect, a fost bine, spune tuturor. Adică, vezi mama, n-au fost degeaba cheltuielile, șase ani, meditațiile, nervii, toate celelalte. Acum sunt arhitect! Arhitect, mama!
Se bea mult, era incredibil de mult zgomot, ușa se deschidea permanent, se pleca după provizii, veneau mereu alții, unii nechemați, se aflase că este o petrecere, se dansa, toată lumea era transpirată, veneau studenți din anii mai mici, prieteni, bobocii care-i ajutaseră la redactare, asistenți tineri, iubitele, iubiții. Apăruse de undeva și o sticlă de whisky, șampanie, șampanie, multă șampanie, o sticlă de palincă a unui maramureșean simpatic, ia-o de aici, nu vezi cum pute, vrei să mă fac praștie? Dă-o-ncoace, cine mai dă bani pentru pateuri, s-a găsit un voluntar să se ducă după ele! Pune una de-a noastră, de-am ascultat-o în fiecare zi, pune orice, vesel să fie, vesel, vesel…
Se potoliră repede, mai repede de cît ar fi fost dispuși s-o recunoască, erau obosiți, erau plictisiți unii de alții, aveau de sărbătorit și în altă parte, de mers acasă, unii în provincie, cîțiva susțineau abia în zilele următoare, vor sărbători și ei triumful, plecau. Plecau rînd pe rînd, își șopteau una, alta, vorbim, nu mă uita cu chestia aia, vorbește cu acela, rezolvă-mă, trec eu mîine p-acolo. Ce-i ce plecau în străinătate ar mai fi stat, plecau poate definitiv, poate că acum era ultimul prilej să mai petreacă împreună. Se cam știau care sunt, erau priviți poate cu invidie, asta era! Se uită în jurul său, plecaseră deja mulți, rămăsese la planșetă ancorat într-o discuție cu o colegă, i se povestea despre micile necazuri ale căsniciei, soțul tot arhitect, el îl cunoștea, știi, mama… apartament… ne-am luat frigider… lucrează la cefere în proiectare… se trezi!
- Ce face acolo? Chiar ce-o face acolo? Asta chiar îl interesa, el însuși se întreba ce-o să facă, cum o să arate cefereul său. O privi cu simpatie pe fetița din fața lui, era femeie căsătorită acum, micuță, cochetă, aranjată, luase zece, fuma stîngaci o țigară lungă, subțire și neagră, luată probabil special pentru momentul acesta.
- Proiectează. Proiectează tot felul de chestii, repară, mai vine cîte o comandă, a luat odată și primă! și-i zîmbi jenată, vezi ce bun e! Dumnezeule, a luat și primă! Se simți ciudat, cîte duc unii pe umeri, soțul ei cîștiga cam cît cîștiga el într-o lună slabă, plătesc întreținerea, tot felul de chestii, n-o să fiu niciodată în stare. Primă!
Se ridică brusc, ea încă mai turuia, schimbară numere de telefon, jucăm o carte, vii și tu cu amica ta… Amica lui! Uitase de ea, minți, n-ai uitat, n-ai uitat nici un moment, nici o clipă n-ai uitat de ea, minți, te minți! Mda, o să vedem, cu plăcere, aranjăm noi, eu și cu bărbat-tu ținem cu aceiași echipă de fotbal, dintr-o discuție avută odată cu soțul ei, asta era tot ce reținuse, șarjă, noi o să ne uităm la meciuri, voi o să croșetați, vă sun. Îi întoarse spatele, se uită după îndrumător, să-i mai mulțumească odată, să plece de aici, să se termine. Nu mai avea țigări, era beat deabinelea, dar se realizase un echilibru ciudat, șocul trecuse, putea merge, îi era ciudă aproape.
Mulțumi frumos profului, celor cărora le datorăm într-adevăr ceva, nu știm să le mulțumim, ascultă sfaturile, povețele, înțelese reproșurile mute, era beat și binevoitor, glumi, se învîrtea totul cu el, stătea cu capul în piept, își tot schimba greutatea de pe un picior pe altul, să sufere amîndouă la fel, poate n-o să cadă. La plecare, haina se lăsă greu îmbrăcată, tot felul de mișcări inutile, iar transpira, sigur o să cadă. În sfîrșit plecă. Școala pustie, scările, pasarela, coridoare, holul de jos mare și pustiu, cîțiva p-acolo, îi salută absent, se opri. Era nehotărît. Se auzi strigat. Se întoarse plin de grijă față de echilibrul său.
- Domnule, ce elegant sunteți astăzi! Era evident o minciună, acum arăta ca dracu. Era o colegă de-a lui, intraseră odată, termina și ea, făcuse la seral, cîndva o iubise, ai iubit-o pe dracu, habar n-aveai, a fost acum un secol. N-o mai văzuse demult, se căsătorise cu unul băgat în politică, un căutător de adevăruri științifice imposibile, mare afacerist, tipul îi putea fi tată, ce tată! Bunic! Străbunic! Strămoș, Decebal neică! Ce dracu vroia de la el? Ultima oară cînd își vorbiseră, se bătuseră. Nu-i nimic, o să reziste.
- Îmi permiți să-ți dau un sfat? vocea ei era plină de miere, torcea, va urma o torpilă. Se uită la ea politicos, așteptînd-o să termine, ochii ei migdalați, buzele cărnoase și roșii, lascivă, fără sîni, de obicei purta tot felul de bluze largi, avea acum un soi de taioraș cafea cu lapte, orice ai face, n-o să-ți crească niciodată, degeaba ții mîinile în față, o să fii o văduvă model. Auzise că fusese penibilă la susținere, luase un opt siluit, o fi dat bibicu’ vreun telefon…
- La costumul tău elegant, lungea cuvintele pregătind restul, și cravata asta minunată, cravata… de la ea, de la ea, du-te s-o vezi, să-i spui, du-te, du-te, du-te… minți… ai să dai de un zid de beton… ai să te duci, du-te, du-te, du-te-n… pantofii ăștia nu se potrivesc, strică toată înfățișarea. Nu puteai găsi și tu o pereche mai acătării? Pantofii, ce era cu pantofii lui? Mda, erau cam stîlciați, erau cam vechi, din timpul liceului, nu prea avusese nevoie de pantofi negri, doar pe la înmormîntări, fuseseră cîteva, nu-și mai luase alții. Nu vezi, au tocul rupt, se uită surprins, lipise de dimineață fîșia de piele desprinsă de pe toc, se dezlipise iarăși. Puțin. Altfel ai fi un domn bine, măi! continuă să-i susure dulce, îl privea de jos în sus, stătea adunată pe bancheta din hol, zîmbea. Și eu în locul tău m-aș duce acasă acum, ești ambetat bine, te cam clatini. A terminat? Doar atît?
- Am să țin cont de ce-ai spus, foarte interesant, într-adevăr foarte interesant. Mulțumesc! Se întoarse să plece.
- Auzi? făcu o piruetă periculoasă spre ea, ce mai vroia? Ce-ai să faci de-acum încolo? Te angajezi? Ai vreo ofertă? Mda, tu ești pusă la adăpost se pare. Deocamdată.
- Nu știu ce am să fac, dar promit că am să mă gîndesc, am să tot cuget, am să reflectez, voi reflecta îndelung, profund, îmi voi smulge părul din cap, fir cu fir și cînd am să ajung la vreun rezultat, ți-l comunic. E bine așa?
- E minunat!
- Pot să plec?
- Pe tine nu te poate reține nimeni! Se mai uită odată la ea, mormăi un salut, ceva neutru, nu avea chef de spectacole, nici nu era sigur că ar fi făcut față. Ieși repede din școală. Aproape că evadă.

Afară era fierbinte. Uitase. Se adăposti sub porticul școlii, se opri. Se chinuia să-și aducă aminte ceva, vroia ceva, îi lipsea ceva, da, trebuia să-și ia țigări. Colinda printre tărăbuțele de la Piața Universității, căuta cele mai mici prețuri, de obicei le căuta, acum nu-i păsa, îi era cald, o făcea mecanic. Se uită pe la tarabele cu cărți, prea multă forfotă, se repezi la cel mai apropiat stand, cumpără, plecă.
Drumul pe bulevardul toropit de căldură fu un coșmar. Era înghesuială, erau mulți, foarte mulți oameni, tarabe, sudălmi, nervi și vitrine. Îi venea să se așeze la fiecare pas, leșina, îi era mereu greață, toată vodca venea pe gît, alunele, vinul. Se scotoci după pachetul proaspăt cumpărat, smulse țipla, o mototoli grijuliu, căută din ochi un coș de gunoi, nu era el prea civilizat dar își făcea de lucru. Avea puțin de mers, facultatea ei era aproape, după colț, pe Pitar Moși, o clădire mare, veche, galbenă, lipită de trotuar, arăta ca o cazarmă austriacă. Pe Pitar Moși, umbra fu o adevărată alinare, se mai răcorise, grăbi pasul, era îmbulzeală în fața intrării, putea fi și ea printre ei, s-o vadă, s-o zărească odată. Nu era.
Holul facultății era micuț, strîmt, ajungeai la el pe niște scări abrupte, după ce le urcai, te întîmpina Eminescu. Pus într-o nișă, alb, din marmură, sculptat ca de obicei, după poza de la șaisprezece ani, stătea în nișa aceea, albă și ea, văruită, înghesuit, cu cîteva flori la picioare. Unele erau proaspete, panseluțe, se enervă. Mai fluturați-l voi mult și o să ni se urască și de dînsul. Ba nu, de el n-are cum să ni se urască, pot ăștia să-l fluture cît vor, dar stă prost aici, trist și înghesuit lîngă cușca metalică a portăresei. Mai bine-ar pune pe o măsuță pice-nez-ul lui Caragiale, ar folosi mai mult decît Eminescu dînd cu capu’ de tavan. Îi tot cităm, cităm numai ce ne convine, udăm statuile cu lacrimi amare și mîncăm semințe. Or fi sfințit bolovanul? Precis că au făcut-o! Se sprijini cu spatele de statuie. Unde-o fi? Se tot uita nehotărît în jurul său. Unde-o fi? Se îndreptă spre avizier, n-avea răbdare să citească tot pomelnicul de-acolo, dădea el de ea. Urcă scările, cîte două trepte odată, coridorul de la etaj era surprinzător de pustiu, tăcut, pe trepte două fete, una năsoasă, cu ochelari, cealaltă, micuță, blondă, uscată, galbene de spaimă, citeau dintr-un vraf de hîrtii împrăștiat în jurul lor. Le aruncă o privire oarbă, cea blondă îl privi panicată, tresări, el îi zîmbi încurajator, o să treacă, o să treacă, trecu și el mai departe, intră în penumbra coridorului.
O ușă se deschise brusc, lumina năvăli pe coridorul acela vechi, o siluetă, o recunoscu, o colegă de-a ei. Din spatele ei, prin ușa deschisă, se auzeau voci, rîsete.
- Unde e? vocea îi era ascuțită, încordată, tremura.
- Cine? Fata se întoarse spre el surprinsă, îl recunoscu, zîmbi politicos, arăta ciudat în costum, se pare că se clătina periculos, cine știe, acesta… Nu este aici! Nu prea așteptase el răspunsul, intră în cămăruța din spatele ei. Era neschimbată, aceleași două birouri înghesuite, cîteva scaune, dulapul, fișetul, mașinile de scris, perdeaua roșie, plină de praf. Acum mai erau și opt fete. Studente. Colegele ei. Ea nu era. Lumina îl dezorientă, strînse ochii, își reveni repede, se strădui să-și dreagă glasul, să nu se observe.
- Bună! Ele îl priviră ciudat, erau vesele, aranjate, normal – aveau examen, cîteva fumau, în cameră mișuna o încordare tăcută, își așteptau și ele notele probabil; dealtfel, după saluturile de circumstanță, se întoarseră la ale lor, nu înțeleg ce nu-i convenea, am știut, aiurea, n-ai văzut, se chiora la picioarele tale, vrea să le mai vadă, dar n-are cum să nu te treacă! Nu-i vorba de trecut, am nevoie de bursă… nemernicul… el se sprijinise de tocul ușii, le privea, nu știa de unde să înceapă, căuta o privire prietenoasă, o cerșea aproape, pe două le cunoștea mai bine, poate ele…
- Nu-i aici. Vocea venea de sub umărul său, coborî privirea, o fată cu fața unui șoricel grăsun, bucălată, cu ochelarii mari sprijiniți pe vîrful nasului, îi zîmbea, o știa, se chinui să-și amintească numele ei, îi era greu, cîndva discutase cîte ceva cu ea, se înțeleseseră bine, se înțeleseseră uneori din ochi, părea să-i înțeleagă pe ei doi. Să-i înțeleagă pe ei doi, pe el și pe ea, pe ea și pe el. Îi zîmbi recunoscător, puse mult în zîmbetul acela, făcea un efort să nu tremure, sudoarea pe șira spinării, s-ar fi întins pe covorul acela pe care-l știa atît de bine, îl văzuse atît de aproape, s-ar fi întins cu capul în mîini, să zacă și să plîngă, să plîngă… Tu n-ai voie să plîngi! Prosti! Coborî ușor, lent, folosind tocul ușii ca pe o șină, sprijinindu-se pe tocurile pantofilor, acum se vor rupe de tot, găsise cu vîrful pantofului unul dintre picioarele biroului, se fixase între birou și perete, se înțepenise acolo, era comod, era bine, scoase batista, o biată zdreanță acum, își șterse fața, privi în jos, cămașa se pregătea să iasă din pantaloni, șlițul părea închis, tot era bine.
- Unde-i? Trase adînc aer în piept, aștepta.
- Acasă! Probabil că-i acasă, șopti șoricelul de lîngă el, zîmbind înțelegător.
- Și voi, de ce nu sunteți? Își revenea încetul cu încetul, ținea capul în piept într-un efort inutil de a nu împrăștia mirosul de votcă în jurul său. Știa răspunsul, spera să obțină amănunte, trăgea de timp inutil.
- Noi am dat și oralul, ea nu! Dar ce-i cu costumul acesta pe tine, cravata de mătase… de unde vii? Că de dus… Îi vorbea alta, cu ochii mici și obraznici, se distra pe seama lui, mai trecea timpul, poate veneau și notele alea pînă atunci. Ea a luat zece din scris, continuă cea cu ochii mici, insinuant.
- Mi-am dat diploma! Mi-am dat diploma și am venit să-i spun! Hotărîse să braveze, să nu-i pese, o privi cu ochii mijiți, îi zîmbi insinuant, hai să ne jucăm, am adus jocuri noi, o să-ți placă, ai să vezi! Îl privi rece, Dumnezeule, cîți m-au privit așa, ai la fel de multe șanse ca și mumia lui Keops, mai bine ai vedea ce se întîmplă cu cămașa aia.
- De ce să-i spui? N-o apăra, se distra, îl tot privea amuzată. Știa. Dar și el se relaxase, nu mai conta, îi rîdea, rîdea, se scotoci după țigări, își aprinse una voios, o morfoli un pic, răspunse:
- Cum de ce să-i spun! Își aduse aminte că totuși în ziua aceea își văzuse visul împlinit, mda, visul… că în curînd o să fie pe malul mării, că cea din fața lui, așa inaccesibilă, era frumoasă, știa că are și un aliat, șoricelul bucălat de lîngă el, îl tot privea, ce-o fi însemnînd privirea ei? ochii mari în spatele ochelarilor rotunzi… Că sînt arhitect, asta să-i spun, că am reușit! Că vreau să beau cu ea o bere! Nu, nu te atinge de trecut, dacă te atingi se sfarmă totul repede, se duce dracului aerul tău voios, n-ai să reziști! Cum de ce să-i spun, repetă el mecanic, ca să sărbătoresc! Nici el nu credea ce spune, dar îi plăcea partitura, putea merge cu ea pînă în pînzele albe.
- Cît ai luat? Te interesează pe tine cît am luat eu, cît mă interesează pe mine cursul yenului…
- Nouă!
- Și e notă mare la voi?
- Unde nu-i mare?
- La medicină de pildă!
- Lăsați-l în pace! Vorbise șoricelul, enervată, gata să-l apere, nu-l mai privea pe el, ci pe celelalte, plină de reproș. Le privi și el, discuțiile încetaseră, toată lumea era atentă, ce chestie, acesta și-a luat diploma și vine aici, e beat, mai face și pe nebunu’! Aia l-a părăsit, bine că nu bocește, am mai văzut noi! Una-l privea cu dispreț, era aranjată toată, avea perle naturale la gît, degeaba. Tu n-ai să știi, n-ai cum să știi, tu n-ai să știi niciodată. Niciodată!
- Caca-maca, medicină! Îi pierise suflul, se dădu bătut. Șoricelul părea că-l compătimește, să nu-i fie milă, să nu-i fie milă, să-ți fie milă cînd îți spun ăștia de Somalia, nu de mine. Îi venea iarăși să rîdă, să rîdă și să fugă.
- Bravo mă! Felicitări! Era trimis acasă să se culce, sau la dracu, oriunde vroia, să le lase în pace cu notele lor, era destul. Bine! Se aplecă spre șoricel, cum o cheamă, cum o cheamă, nu prea știa de ce, ce vroia de la ea, ce și-ar fi putut dori de la ea, ea-l tot privea atent, ochelarii aceia mari, îi vorbi încet, încet de tot, nu din discreție, nu se pricepea la așa ceva, ci așa cum mai vorbea pe la cîte un examen, să-l facă pe profesor atent, să-și sublinieze importanța spuselor. Aproape șoptea:
- Poți să ieși un pic pînă afară? Ai un pic de timp? Puțin? Știi, notele…
- Am timp… ăăă… pot. Eu am luat zece, zîmbi, tot zece din scris, era încurcată, știi, stăteam cu ele…
- Acum, chiar acum? Fata dădu din cap, da, acum, doar sunt mama răniților.
Ieșiră repede din biroașul plin de fum, măcăneala reîncepuse deja, făcu un pas lateral, să-i facă loc și ei și se sprijini de perete. Erau acum în penumbra coridorului, abia o vedea, parcă-i zîmbea, era jenat, era transpirat, în degringoladă, reprezentația se terminase. De ce-o scosese de acolo?
- Du-mă de aici! Unde, îl întrebă ea din umeri, oriunde, nu vezi?
- Vino! Fata luase conducerea, de ce-o face, îi place probabil, e așa de plăcut să consolezi, doar nu i-o trece asta prin cap, fără d-astea! O luase înainte, ajunsese deja în dreptul scărilor, în dreptul celor două nefericite ce nu se mișcaseră din loc, se uitau întrebător după el. Se urni și el, greoi, tîra un deget pe perete, un sprijin moral. Zidurile.
Urcau, era mereu cu cîteva trepte înaintea lui, îl privea peste umăr, parcă să se asigure că vine, că nu pățește ceva, ce să pățească! Ajunseră la ultimul etaj, o mansardă cu săli mici pentru seminar. Ea deschise o ușă, iar pătrunse lumina pe coridor, înăuntru erau cîteva mese și o catedră, melamină.
- Așteaptă-mă. o spusese normal, căuta din priviri cele două uși de lîngă scară, erau acolo, intră pe prima, nimerise la doamne. Stătu ceva timp, se spălă pe față, își aranjă cămașa, bine că era o oglindă.
Ea-l aștepta lîngă fereastră, se uita la acoperișurile de dincolo de stradă, abia acum o vedea întreagă, era-n picioare, sprijinită de glaful ferestrei, era drăguță acum, îmbrăcată cu o bluziță și-o fustiță din același material, verde cu picățele, pantofi negri, brățări, o poșetuță de piele. Se apropie de ea, vroia tot timpul să-i vadă privirea aceea din spatele ochelarilor, ochii. Să nu vadă milă. O mîngîie pe cap, într-un fel era încă un copil, caca-maca, și tu ești încă un copil, ea-l lăsa, o luă de mînă, o duse lîngă catedră, se tot uita la ea, îi văzuse deja șoldurile prea late, fardul pus stîngaci, provincia. Se sui pe catedră, își lăsă picioarele să atîrne, oftă mitocănește, stătea jos, era mai bine. Ea stătea în picioare în fața lui, îl privea, ce vor ochii ei, ce să-i spun, ce să-i spun, ochii, cum s-o întreb de ea, nesimțit, nesimțit… trebuie… ea, fata asta… dispari… Dispari! Să nu se bîlbîie, să nu se bîlbîie, o să se bîlbîie, trase aer în piept, să nu te bîlbîi, începu:
- De unde ai știut? Atunci! De unde știai? Ce era așa deosebit, ce era? Cum de-ai înțeles? Erau întrebări inutile, ce conta că fata asta din fața lui înțelesese ce era cu ei, că poate că pricepuse ceva, că atunci cînd îi vedea, zîmbea ca o codoașă de cartier? Ce conta? Cui îi păsa? Cui? Ce conta că zîmbetul ei era curat, blînd, fără complicități murdare – ce-o fi murdar? – că știa, poate că știa ce era cu ei doi, doi? Ce conta? Te minți, minți, n-ai să descoperi nimic, tragi de timp, te minți, minți, minți… minți! Da, era singurul moment cînd o putea întreba, se nimerise acum, nu exista altădată, dacă vroia ceva de la ea, era momentul potrivit, dar ce conta! Atunci! repetă el cu voce tare. Ea de uita la el, știa importanța răspunsului ei pentru el, de unde știa iarăși? Știa, ea știa că este inutil, că tipul acesta beat din fața ei se chinuie, cîtă vreme o să întrebe, o să se tot chinuie, o să alerge după tot felul de umbre, o să se dea cu capul de ziduri. Cum stă aici pe catedră, beat, ce ciudat, lui nu i se potrivește beția, nu-i mai vesel, nu-i mai trist, probabil că nu face scandal la beție, miroase, e așa ciudat beat, e tot el… El înțelese, Doamne, să nu mă condamne pentru asta, ce, am sărit și eu odată calul, iar minți, te minți, ai s-o minți…
- Nu… nu beau de obicei. E… e… a fost diplomă! Mințea iar ea știa din nou. N-ai băut pentru diplomă, tu nu bei pentru diplomă, dacă ai fi băut pentru asta, n-ai fi acum aici. Îi zîmbi înțelegător, iarăși înțelegător, lasă asta, răspunse:
- Se vedea. Să știi că se vedea! Erați altfel, vă priveați altfel. Voi nu v-ați bănuit niciodată de nimic, nu?
- Nu, nu știu. Iar minți, dai înapoi, nu, nu ne-am bănuit niciodată de nimic, de ce dracului să ne bănuim! Dacă este, bine! Dacă nu este, iarăși bine! De ce nu mai este? De ce? Adică ce, ce să ne bănuim? Iar tragi de timp, iar. De ce nu mai este, aceasta-i întrebarea. N-o mai întrerupe, o să-ți răspundă, n-o mai întrerupe…
- Știi la ce mă refer. Nu v-ați bănuit.
- Adică, adică! Ce era? Ce era? Alo, domnu’ fără isterie, tu nu ești isteric, n-o speria. N-are nici o vină, nimeni n-are nici o vină, nimeni. Doar tu! Nici măcar tu! Minți! Minți… minți…
- Se vedea. Incredibil de bine. Cînd o priveai, era altfel. Cînd veneai s-o iei de aici, atunci vă vedeam eu, o scoteai cu privirea din mulțime, dintre noi. Și ea la fel. Tu ești foarte neglijent, îl urmări cu privirea, nu, nu astăzi, apoi duse mîna și îi aranjă nodul la cravată, o retrase repede cînd îl văzu că-i urmărește gestul, era rușinată, așa, în general, privirea ei te făcea altfel. Nu știu… vă poleiați unul pe celălalt. Vă poleiați! Era fericită, găsise expresia. Se oprise o clipă, cugeta, nu-l mai privea, se uita pe gemul deschis, afară, la acoperișuri. Poate că ea a avut mai mult de poleit, continuă ea, poate că tu nu te lași poleit, te scuturi, te mănîncă pielea. Dar vă stătea bine împreună. Vocea ei era aproape rugătoare, vroia să fie crezută, dorea să-l ajute, poate el va găsi o soluție, să-i spună tot ce-l va putea ajuta. Nimic nu-l putea ajuta. N-avea ce să-l ajute. Ãștia doi nu se vor mai apropia unul de celălalt nici dacă rămîn singuri pe tot globul, ei doi, numai ei doi, este evident asta, este evident ca un apus de soare. Doamne, fă-l să nu rămînă schilod, fă-l să uite, fă-i o lobotomie, uită, uită, trebuie să uiți… uită omule, uită!
- Ce șanse-mi dai? Ne dai… se corectă el, mie și ei, ce șanse, știi… vreau să refac totul, îi venea să rîdă, nu-și găsea cuvintele, încerca să se ascundă, încerca să-și facă curaj, să găsească în cea din față o speranță, un fir, ceva, ceva de care să se agațe, să facă un plan, să inventeze un nod pentru firul rupt… ceva. Am să reușesc, ai să vezi! Apoi, repede, să nu-i dea timp celeilalte să se lupte cu vorbele sale, printre dinți, încet: să nu minți, te rog să nu minți… și o mîngîie pe față, cu degetul mare sub ochi, sprijinit de rama ochelarilor, cu degetul mic, aproape de lobul urechii. Ea-l privea uimită, ce să-i spună, te-ai băgat singură în treaba asta, singură… își auzi glasul, parcă nu era al ei, suna de departe, nefiresc:
- Poate… poate, nu știu… poate că sunt, sunt! Sunt șanse! Nici una, nici una, încearcă să nu-l minți, de ce pune întrebările astea, știe el mai bine, știe că n-are nici o șansă, n-are! Nici ea, n-aveți, de ce-ați intrat în chestia asta, ce v-o fi venit, am văzut-o și pe ea, asta-i altfel, de-o lună-i mai a dracului ca oricînd, rîde tot timpul, e sarcastică, sarcasmul tău omule! vorbele tale, ai intrat în ea, încă puțin și-or s-o zgîrie astea pe față, bravează. Poate că rămîneți amîndoi așa și se mai duc doi spre…
- Minți! Nu ne dai nici o șansă, n-am nici o șansă! Nu-i așa?
- Ce contează! Încearcă! Oho, am să încerc, habar n-ai tu cîte am să încerc. Am să încerc, spuse el cu voce tare. Tăcură.
O privea altfel acum, o privea cum îl privește de după ochelari, îi zîmbea cu cei doi dinți de sus puși pe buza de jos, nu, nu-s de șoricel, am fost eu prea rău, sînt de castor, nu, de raton, așa! Am stabilit, de raton. Gîtul lung, i-o fi spus cineva că are un gît superb, umeri înguști, un pic prea înguști, nu fi rău, nu-s chiar așa de înguști, coborî privirea, șoldurile, aste-s prea mari, prea late, nici o șansă aici, coapse grele, de la talie-n jos, Rubens, nu chiar, da’ p-acolo. Îi era dragă fata aceasta care pricepea atîtea, ridică mîna stîngă și-i mîngîie gîtul, n-o răni, ea-și aplecă fața-n mîna lui, obrajii bucălați, îl privea, îi înfrunta privirea, fata asta n-a fost iubită niciodată, ea crede că rostul ei pe lume este să ajute, viața ei, unde-o fi viața ei? o tot mîngîia pe gît, apoi pe față, îi atinse buzele, era încurcat, trebuia să spună și el ceva, ce să-i spună ca să n-o mintă? De ce o fi avînd asemenea părere proastă despre ea însăși, de ce-o fi așa modestă? Nu-i modestă, are încredere în ce spune, îi este doar frică, frica aceea care ne paralizează pe toți, orășelul ei este probabil mic, cîteva străzi, un centru, două cinematografe, se știu toți, nu poți să zici nimic, nu poți să faci nimic, imediat se află, intri în gura babelor, nu mai sunt babele de altădată, acum sunt mult mai rele, le-au amărît ăștia, sunt acre, mult mai acre ca de obicei, peste medie. Ea crede probabil că este urîtă, are farmecul ei, privește lumea uimită și înțeleaptă, prin ochelarii ăștia mari, are gust, știe să și-i aleagă. E săracă. Ar fi o comoară lîngă unul ca tine, dar tu n-ai putea sta lîngă așa ceva, tu vrei cai verzi pe pereți, ar ști imediat că te gîndești la altceva, la o alta. Ce să-i spun, ce să-i spun…
- Tu ai pe cineva? Doamne, ce-o să înțeleagă, nu, nu mă dau la tine, vreau doar să te cunosc, minți, minți, minți, pentru tine asta contează, contează enorm, ea clipi aprobator, încercă să o ajuți, poți să o ajuți și tu, aiurea, poți tu acum cel mult sa ajuți o bătrînică să treacă strada, vezi să nu faci rău. Chiar, ai pe cineva?
- Da, un băiat (firește!). E la matematică. Cu un an mai mic. El… el a făcut și armata. Da, l-ai cunoscut la vreo petrecere, la vreun bal al bobocilor, n-avea cu cine să danseze, precis erai rătăcită p-acolo, te-a invitat la dans, te-a condus la cămin, e drăguț, nu-i ca alții, e cuminte, probabil că și el este tot din provincie, ieșeați seara la filme, la teatru, da, la teatru, e minunat să-ți vezi actorii preferați în carne și oase, asta numai la București se poate petrece, ați văzut mai multe piese decît toți bucureștenii la un loc, noi venim numai la evenimente, seara avem ce face, familie, prietenii din copilărie, chestii, socoteli. Cînd faceți dragoste, puneți mult la mijloc (și tu pui, și tu pui!), era aproape un păcat, acum știi, nu este un păcat, dar ce efort intelectual să-ți impui asta, ce efort! Tu conduci relația, sigur tu o conduci, el mai bea, sigur bea, ți-am văzut dezamăgirea din ochi că m-ai văzut beat. O să mergeți după terminarea școlii acasă, la tine sau la el în oraș, la el probabil, căsătoriți, vreo școală, vreun liceu agronomic, ce mulți or să-și dorească să învețe germana cu tine! excursii la sfîrșit de săptămînă prin împrejurimi, canaste seara, la profu’ de chimie, o să vină urgent un copil, doi… Și-ai să știi, mereu ai să știi, o să fi singura din zonă care o să știe… înțeleaptă, rar la București, ai să pleci de aici cu un vraf de cărți și trei piese de teatru văzute-ntr-o săptămînă, copiii, pensia… n-ai voie să faci toate astea. N-ai voie!
- Și cum e? vocea-i suna iarăși spartă, seacă, răgușită, nu știm să punem întrebări, eu nu știu, astăzi nu știi, acum. Ar trebui să-ți povestească multe, mult prea multe lucruri, ca să poți înțelege mai multe despre ea. Îi mîngîia în continuare gîtul, buzele, o mîngîia absent, fața, părul, absent, ce vrei de la ea, ce vrei? Aștepta.
- Cum să fie, bine. Ne înțelegem bine, în vara asta o să-i cunoască pe ai mei. Bine… e bine. El tremura, era ușor excitat, știa, știa de la început ce vroia, vroia demult asta, vroia de cînd o văzuse prima oară și ea zîmbise, zîmbise ca acum, n-ai să ai curaj, de ce să n-ai curaj, ai toate scuzele din lume, ești beat, vrei să petreci, minți, cum mai minți tu acum… nici măcar nu e palpitant, ea vrea asta, și ea vrea asta, o știi demult… Unde? Aici și acum, altădată nu mai există…
- E bine, îngînă, e bine. A fost primul bărbat din viața ta? O mîngîia mai insistent acum, de parcă se înțelesese deja cu ea, o privea, tremura și ea, cei doi dinți de sus loveau aproape imperceptibil buza de jos, ochii mari în spatele ochelarilor, atinse ușor cu degetul buza aceea, dinții, coborî mîna din nou pe gît, ușor, lent, cît putea de delicat.
- Nu, nu e primul, au mai fost și alții. Mințea. Mai mulți… a fost și un pictor, mințea, mințea frumos, îl încuraja, au mai fost… Apoi se uită în ochii lui, se corectă: n-au fost așa de mulți, dar au fost cîțiva.
- Asta, după ce ai venit la București? Coborî mîna de pe gîtul ei spre primul năsturel al bluzei, aproape de claviculă, era nesigur, tremura, nu reușea să-l desfacă, ea-l ajută, împinse pieptul înainte, el înjura printre dinți, era penibil, pînă la urmă reuși, al doilea se desfăcu aproape de la sine, continuă cu al treilea, o privi, ea-i susținea privirea, se mișca încet înainte și înapoi, ajutîndu-l permanent.
- Da, am început după ce am intrat la facultate, după… Bluza era acum desfăcută, mîinile reveniră pe gît, acum îndepărtau bluza ușor, cu grijă, ea îndepărtă puțin mîinile de lîngă corp, îl tot privea, acum privirea ei îl enerva, sînii erau mici și simetrici, cu sfîrcuri moi, de culoarea pielii. Nu știa ce să facă cu bluza rămasă în mîinile lui, o puse în spatele lui pe catedră, ea era ușor amuzată, părea preocupat, nu știa cum se desface fusta, în față nu se vedea nimic. Ea rîse, rîse nervos, acum tremura toată, se întoarse cu spatele la el, era acolo un fermoar, îl desfăcu, nu se întîmplă nimic, sus în talie era un moș și o babă. Fusta căzu la picioarele ei, ea se aplecă grijulie, o adună de pe jos, se întoarse spre el și-o puse lîngă bluză. Rămase în fața lui în chiloții albi, cu margini late, încălțată încă cu pantofii aceia negri, cocheți. Se întrebă tîmp ce-ar mai putea să se întîmple, aruncă o privire rapidă spre ușă, oricînd putea intra cineva, se întoarse spre ea, îl aștepta răbdătoare și mirată, îi mîngîie sînii, coborî mîinile, întîlni elasticul de la chiloți, trase de el în jos, era o situație caraghioasă, el nu se mai putea apleca, ar fi însemnat să coboare de pe catedră, ea rămase cu ei în vine, chicoti complice, și-i dădu singură jos. Totuși trebuia să coboare de pe catedră, nu-i venea, o privi detașat. Îi privea sînii, claviculele delicate, umerii, talia subțire, terminată-n șoldurile prea late, grăsuțe, coapsele grele, părul pubian tuns îngrijit, undeva jos, gambele și pantofii.
Apoi se hotărî. Coborî rapid de pe catedră, se clătină, trebuia să se sprijine de ea, ea se ferea să spună ceva, lui îi vîjîia capul, îi era dor de un antinevralgic, își recăpătă echilibrul, se uită la ea, stătea acum sprijinită de catedră în locul lui, se uita la el, la cămașa lui rebelă, la cravata ce ajungea acum pe lîngă buzunarele hainei, îi venea să rîdă, fata goală și băiatu-n costum, lui Manet i-ar fi plăcut scena, ar fi trebuit să-i placă, o îmbrățișă, îi mătură spatele cu mîinile, îi simții omoplații, talia, ruptura din dreptul șoldurilor, îi îmbrățișă fesele, O ridică și o așeză pe catedră. Așa! Ea nu-l mai așteptă, se întinse singură pe catedră, stătea întinsă, tăind catedra în diagonală, cu mîinile aruncate peste cap, sînii abia se vedeau, ochelarii. Ochelarii! Se aplecă peste ea, îi scoase ochelarii, asta o deranjă, îl privea nesigură și mioapă, mijind ochii, el zîmbi, ăăă… să nu se spargă, o mai privi odată, se aplecă să o sărute, renunță, ce-o fi în gura lui acum…
Repede, repede, își desfăcu cureaua de la pantaloni, răsuflă ușurat, chiloții, repede, repede, o trase spre el, O mîngîie ușor, puțin, atît cît era nevoie, nu prea era nevoie, se ridică pe vîrfuri și o pătrunse. Ea mîrii, apoi zîmbi, zîmbetul acela, el se mișca ușor, era puțin loc, ușor, ușor, închise ochii, sfîrcurile erau ca acele unui seismograf, mîinile lui îi cuprinseră spatele, o ridică puțin, cît să-i poată prindă ceafa cu mîna stîngă, ușor, ușor, dinții ei de șoricel, ba nu, de raton, băteau sarabanda pe buza de jos, se străduia să-i placă, ușor, ușor. Apoi mai repede, nu așa de repede, cu grijă, îi tremurau gambele, nu mai putea sta pe vîrfuri, o întoarse pe catedră, bluza, fusta ei, fîșîiră sub ea, or să se mototolească, nu-i nimic, o protejează acum, puse un genunchi pe catedră, nu reușea să-l ridice și pe celălalt, gîfîia, în sfîrșit, era sus, pătrunse din nou în ea, forță, nuuu, o ținea cu amîndouă mîinile după ceafă, încet, încet, tare, tare, grijă, ea se zbătea sub el, da, da, da! Daa! Îi cuprinse spatele cu mîinile, îl trăgea peste ea, îl strîngea la piept, o sărută pe gît, era prima oară cînd o săruta, mirosea bine, parfum delicat, Dumnezeule, ăsta costă cît jumătate din bursă, de ce-o faci, de ce-o faci, animalule! Ea mîrîia, gîfîia, se zbătea, dădea din cap, e bine, e bine, îi place, ușor iubito. Apoi se pierdu și el, o lovea cu furie, îm! îmm! îîîmm! Ușșoor iubito! Îi șoptea, îi tot șoptea, ea nu auzea, îîîmm, îîmmm, ăîîmm! e bine, e binnneeee… ea nu mai știa nimic, era ancorată de umerii lui, mușca din umărul hainei, lui îi amorțise capul, se învîrtea totul cu el, vodca revenise pe gît, alunele, vinul… leșina. O să cadă peste ea. Ea! Ea! Dacă ar intra, dacă arrrr inntrrrraaaa… Nu! Nuu! Nnnnuuu! Își reveni, așa cum își va reveni mereu de acum încolo, o îndepărtă ușor, cu atenție, de el, trebuia să termine, să se termine. Reuși să se ridice pe coate, se opri o clipă, puțin, să nu se observe, își încleștă mîinile sub fesele ei, se ridică în genunchi, o să cădem, ce mică este catedra asta, picioarele ei se înodaseră în jurul mijlocului său, stătea spînzurată de el, de mijlocul său, se mișca dezordonat, o să cădem, oo sssă cădeemmmm! Disperat, se concentră, ea nu știa nimic, ținea ochii strînși, două linii negre între sprîncene și obraji, pumnii încleștați, aruncați undeva peste cap, deasupra hăului de dedesubt, cambrată, picioarele înodate în jurul său, fesele în aer, îl dureau brațele, îl dureau toate, ea se răsucea ca o frînghie, intră adînc, adînc de tot în ea, țipa stins, aaăîîmm, aaaăăăăîîîmmm! aaaăăîmm! E… eee… bbinnnee… ee binneeee… e bine, bine, bine, bine, biinnneeee… ee… îîîmm… îîmmm! Se terminase.
Se ridică în genunchi, pe catedră, cu mîinile în șolduri, o privea, stătea cu picioarele desfăcute în jurul genunchilor săi, inertă. Încercă să coboare de-acolo, uitase că pantalonii erau pe undeva pe la glezne, ca niște lanțuri, se încurcă în ei și se prăvăli pe parchetul de jos ca un bolovan. Căzuse pe un umăr, probabil că se și julise, îl ustura un cot, rămase o clipă nemișcat, apoi se răsuci, se ducea dracului costumul său, așa cum se duse dracului și paltonul cîndva, în birouașul cel mic, așa mi-e mie dat mie, să mă regulez în aule universitare, îi venea să rîdă și să plîngă în același timp, era caraghios, stătea acolo pe parchet, sprijinit în coate și cu fesele în praful de pe jos, se uită printre genunchi la pantofii ce tremurau pe tocurile rupte, el tremura, tremura tot, avea frisoane, transpirația se răcea pe el, o simțea peste tot, pe gulerul cămășii ce-i zgîria ceafa, o simțea cum se adună într-un pîrîiaș ce se scurgea pe piept, apoi pe burtă, inunîndu-i buricul. I se făcuse frig, îi era somn, îi era dor de un duș. Se ridică încet, în patru labe mai întîi, înjură printre dinți, pantalonii ăștia! Or să se rupă. Se aplecă după ei, amețea, ridică totul nesigur, reuși să se încheie, efortul îl epuiză, se sprijini de catedră. Ea stătea întinsă, își mai adunase picioarele, așa or arăta cadavrele la morgă, era și ea transpirată, sînii îi luceau în lumina oarbă ce pătrundea pe fereastră. Începea să se însereze. În geamul unei lucarne de peste stradă, soarele lucea stins și roșu. Ea respira ușor, doar nu doarme! o mîngîie pe față, ea deschise ochii, clipi des, zîmbii alintat, își reveni repede, asta-i sala seminarului de spaniolă! Panică! Întîlni privirea lui, se liniști pentru o clipă, apoi se ridică în capul oaselor. Nici ei nu-i era mai ușor.
- Trebuie să ne îmbrăcăm iubito, așa ar fi mai bine. Ea se uită la el, era deja îmbrăcat, se ridică repede, căută cu privirea, chiloții! Se uită și el după ei, erau pe jos, căzuseră, se aplecă să-i ridice, amețeala, vodca, alunele.
- Mulțumesc. Îi luă din mîna lui, începu să se îmbrace, parcă ar fi făcut armata, se îmbrăcă repede, se duse la fereastră, cu spatele la el și-și încheie bluza. Ușa se deschise brusc, se văzu un cap încadrat de niște plete rebele, un umăr și o mînă. Între umăr și mînă, o mapă.
- Ãă… scuzați-mă. Și dispăru totul repede, se uitară unul la celălalt, ea era speriată, el îi zîmbi încurajator, la milimetru a fost, la milimetru, un minut, un minut! Încă un minut domnule călău, încă un minut! Rostise fraza cu voce tare, rîdea, ea-l privea nedumerită, era încă speriată, la ce te referi? Nimic, nu contează. Lui nu-i păsa, dar ea mai avea de stat în școala asta, el să plece, să doarmă, să se termine totul odată, să doarmă, să se termine…
- E-n regulă? Vocea-i suna fals, nu-i purta de grijă, era cam mototolită, erau toate cam boțite pe ea, dar fața, fața-i strălucea, avea buzele umflate, ochii, ochii în spatele ochelarilor, ochii luceau, nu-i părea rău. Ce-ar fi făcut dacă i-ar fi părut rău? Dacă ar fi plîns, l-ar fi învinovățit, eventual i-ar fi spus o trăznaie, fi tatăl copiilor mei, te iubesc, rămîi cu mine, bîla, bîla… Bîrrr, să nu zică asta! Dar și-ar fi dorit s-o mai vadă, ea să-i tot povestească, să-l liniștească, să-l facă să uite, să uite… ce să uite? Cealaltă era departe acum, undeva prin memorie, departe. Asta-i problema, un regulat pe-o catedră și-ai și uitat-o? N-ai uitat-o, ești doar obosit, sfîrșit, ai nevoie de un pic de odihnă și totul o să fie la fel, la fel, la fel… Probabil că trebuie s-o conduc, e obligatoriu, este și asta un soi de penitență, oricînd, aș merge oriunde cu ea, oriunde, dar nu acum, nu acum. Se uită la ea, era veselă, era OK, se amuza singură de starea îmbrăcăminții, îngîna un cîntecel, se uita după poșetuță, pieptenele, puse repede ordine prin păr, se întoarse spre el amuzată:
- Nu știu! Habar n-am! și-i făcu cu ochiul.
- Cînd te văd? Aș vrea să te mai văd, sunt liber acum, mai stau cîteva zile prin București, vreau să ne vedem. Vorbea încet, atent.
- Nu trebuie să ne mai vedem, nu neapărat… N-aș vrea, n-aș putea, ar fi ciudat, nu cred că mi-ar plăcea. Nu știu. Era încurcată, se contrazicea, probabil că dorea să-l mai vadă, ce se întîmpla ?
- De ce să nu ne mai vedem? N-a fost bine? și arătă spre catedră. N-a fost bine, repetă stins pentru el. Ea se uită speriată, el nu înțelegea nimic, a înțeles greșit, a fost formidabil, a fost mai mult decît spera, dar nu asta-i problema, nu asta…
- A fost bine, a fost extraordinar, se uita la el implorîndu-l aproape, să înțeleagă, nu, nu asta-i problema! Am viața mea, alta decît a ta. Alta! Am un om lîngă mine, sunt a ăluia, nici asta n-ar fi problema, dar tu ai de alergat după umbra ta, nu te pot ajuta, nimeni nu te poate ajuta. Iubitule, el tresări, ar fi pierdere de vreme, o să stăm și o să discutăm despre ea, orice-am face, o să discutăm despre ea și-apoi o să… tăcu, arătînd spre catedră. Dar a fost bine, n-am crezut că poate fi atît de bine, pricepe!
- De ce ai făcut-o? și arătă iar spre catedră, îl amuza gestul, de data asta-l șarjase, ea zîmbise. Durerea îl săgetă, și cu ea avea o expresie, un eufemism favorit, n-ai uitat-o, n-ai uitat-o, cabotinule, de ce te miri! I se împăienjeniseră ochii, îi venea să plîngă, habar n-avea de ce, de milă, nu, nu de milă, de oboseală, de sfîrșeală, de toate cîte se adunaseră. Aprinse o țigară, ajuta, o privi sperînd să nu se vadă că nu-l interesa răspunsul ei.
- Am vrut, am dorit să știu, am dorit-o de mult, de cînd te-am văzut atunci, în iarnă, cînd o căutai și cînd glumeai pe seama tuturor, cînd o făceai să strălucească. Dar nu puteam să iau ce era al ei. Nici tu nu m-ai fi băgat în seamă. Atunci n-ai fi băgat în seamă pe nimeni.
- Dar și acum sunt al ei. Chiar, și acum mai era al ei.
- Nu mai ești al ei, te minți, nu mai ești al nimănui, nu poți fi nici al meu. Nu vreau să fi al meu. Ea ar fi vrut să continue, o opri cu un gest, nu mai era nevoie, ea răsuflă ușurată, lui îi era rău, avea nevoie de aer, de ea… de ea…
- Hai să mergem. Ea dădu din cap înțelegătoare, ieșiră din sala aceea, repede, ca niște borfași.
Coborau scările, la un moment dat ea se opri, se uită lung la el, ochii aceia prin ochelarii cu rame mari, respiră adînc, aruncă țigara, o aștepta, era deja preocupat, căminul ei era în Grozăvești, cum s-o ajunge acolo? Jos, în holul cu statuia lui Eminescu, se opriră unul în fața celuilalt, nehotărîți, încordați, obosiți, frămîntați. El o privea stins, apatic, cu gîndul la drumurile pe care le mai avea de făcut. Ea tremura, își mușca buzele, spuse:
- Eu mai rămîn. Mai am cîte ceva de rezolvat, mai stau.
- Te aștept. O spuse mecanic, fără nici-un fel de convingere, resemnat.
- Nu vreau asta, trebuie să mai trec și pe la o mătușă, să sun acasă, să le spun cît am luat. Mințea. El n-o contrazise, dacă ar fi contrazis-o acum rezistența ei s-ar fi prăbușit, probabil că ar fi reușit s-o amețească, se pricepea la așa ceva, de cele mai multe ori îi reușea, ar fi învăluit-o cu vorbele sale, ar fi inventat o lume mititică, doar pentru ea, ar fi răsplătit-o pentru ziua ce se tot scurgea, pentru că-l făcuse să uite, ar fi desenat lumea aceea pentru ea, ar fi făcut-o poate să strălucească, dar era sfîrșit, ea avea dreptate, o pierdea, o pierdea pentru todeauna, n-aveau nici o șansă, totul era pierdere de vreme de acum încolo.
- Cum vrei, era ușurat, va dormi, se va odihni, îi va fi mai bine.
Se despărțiră la mijlocul culoarului întunecos, el țîșni spre ieșire, avizierul, trecu pe lîngă Eminescu, panseluțele, scările, afară, lumină, strada pustie, umbre lungi, se va însera curînd. Dumnezeule, colțul unde ne pupam, aici ne-am întîlnit de cîteva ori, veneam unul spre celălalt, ne-am întîlnit aici, rîdeam, vezi cum ne găsim noi fără să ne spunem nimic, vezi, nu sunt atît de necesare cuvintele, se poate și așa, să mergi unul spre celălalt, să fi sigur că ai să-l întîlnești, fără emoții, așa simplu, aici, vizavi de ambasada Elveției, colț cu Pictor Verona.
Bulevardul era plin, intră într-o zonă plină de tărăbuțe, chioșcuri, terase, cărți, țigări, băuturi, ziare, plete, bere, patiserie, tricouri, blugi, păpuși, umbrele, lume, hoți de buzunare, rokeri, metroul, lume, lume, un malaxor uriaș sub soarele ce asfințea leneș, de obicei se simțea bine în acest bazar improvizat în centrul capitalei, acum îl obosea, se mai opri buimac pe la tarabe, cumpără o carte, ce chestie, a apărut și asta, țigări (să aibă mîine), se lăsa înghesuit, dus de oamenii din jurul său, nu se mai împotrivea, n-o să mai reziste multă vreme, traversă printre mașini, se auzi un fluierat, nu-l băgă în seamă, frîne, celălalt trotuar era îngust, mai liber, avea și pomi. Nu mai ai gaz, s-a terminat, s-a terminat de mult, gata, acasă, acasă, repede acasă. Acasă. Taxiul aproape că-l salvă, se aruncă lîngă șofer, următorul gînd fu să iasă rapid de-acolo, urla o muzică agresivă de taraf, țigănească, fără perdea. Căută casetofonul, era între genunchii săi, pipăii butoanele, acesta trebuie să fie, acesta, răsuci cu furie sperînd să rămînă cu butonul în mînă, liniște, răsuflă, ușurat. Șoferul îl privea surprins și amuzat.
- Credeam că lu’ domnu’ îi place muzica. Domnu’ vine de la un chef, nu-i așa? Cînd l-am văzut pe domnu’ că face semn am pus-o special…
- Domnu’ nu vine de la chef, adică vine și de la chef, dar lu’ domnu’ nu-i place muzica. Avea un ton de copil răzgîiat și căpos. Șoferul rîse din toată inima.
- Și unde merge domnu’?
- Acasă!
- Atunci să mergem să căutăm casa lu’ domnu’! Lui aproape că-i venea să-i dea buletinul și să se culce. Totuși a stat de vorbă cu șoferul, și-au povestit una-alta, șoferul avea trei copii, el i-a povestit despre diplomă, ce chestie dom’le, ce chestie, și-au povestit despre revoluție, șoferul avea și el amintirile lui și un glonț în picior, mi l-au scos dom’le greu, greu de tot, și cînd povestea asta dădea cu palmele de volan, ce m-am chinuit, mama lor de comuniști! Da’ acum am mașina mea, am plecat de la ăștia, sunt privat, știu prețurile, sînt ieftin, să trăiesc și eu, să trăiască și clientu’! poate că ne mai vedem domnu’ arhitect, el zîmbi, tipul era primul necunoscut care-i spunea așa, poate că-ntr-o zi bem și o bere, pe mine mă găsiși mereu prin preajmă, la Romană, cînd nu sunt, întrebați-i pe băieții de la stația d-acolo, întrebați de nea Titi, toți mă știu. Ajunseseră. El îi întinse banii, mulțumesc domnu’, să fie într-un ceas bun! Toate cele bune și nu uitați, nea Titi, da? Nu uit, nu uit, niciodată nu uit… era beat, beat de oboseală, terminat. Acasă.
Se scotoci îndelung după chei, rămăseseră agățate de ațele unui buzunar, le scoase chinuitor de încet, descuie. Holul lung și întunecos îl întîmpină ostil, se împiedică pe întuneric de pantofii de lîngă ușă, înjură printre dinți, era să cadă, aprinse o lumină, oftă mulțumit, era acasă.
- A venit! era sor-sa veselă și curioasă. Din bucătăria plină de mirosuri promițătoare, apăru mama:
- Unde-ai fost pînă la ora asta? N-ai dat nici-un semn de viață! Ce-ai făcut? Să fiu mîndră, copilu’ e arhitect?
- Este, este… murmură plin de suficiență. O privi mîndru, mama, strălucea, repetă: Este! Este! Se îmbrățișară voioși, he, he, he, ce bine era, ce bine mai era! Acum să mă chemi cînd o fi gata prima ta casă! Arhitect!
- Mănînci ceva? Puți! Du-te și te spală, puți! Tu ai băut? Dădu din cap: ăăă… ăă… nu mănînc, nu mi-e foame, mă spăl… e apă caldă? Apoi, fără să mai aștepte răspunsul, plecă pe coridorul lung, spre baie, îngînînd teatral marșul biruinței din Aida, lăsînd o dîră de haine în urma lui, haina, cravata, pantalonii, cămașa, un ciorap, încă unul, o batistă, pe frigider țigările, bricheta. Apa rece a dușului îl enervă, mda, asta e, se spălă grijuliu, atent să nu uite nimic, apoi dinții, mirosurile, gustul acela din gură, mizeria. Trecu prin bucătărie, nu sunt acasă pentru nimeni, felicitările, masa și dansul, mîine! Pentru nimeni! OK? Nici pentru… Nici pentru! Durerea, nu, ea nu va suna, nu va suna! Paștele mă-si! Mîine!

Somnul dădu buzna, îl tăvăli, îl răsuci, îl cotropi, îl strivi, gemu, oftă, se predă, cearceaful se lipi de el ca un giulgiu, era încă ud, se ștergea neglijent, niciodată nu făcea altfel, se înoptase, un vis ciudat veni, sosi să-l însoțească, gemu ușor, plescăi, se întoarse pe partea cealaltă, respira ciudat, în ritmul tramvaielor ce zdrăngăneau pe stradă. Afară era noapte.
Camera era mică, îngustă, oarecum lunguiață. Chiar lîngă ușă, noptiera și patul arătos, cu ladă, capitonat. Pe ladă, cîteva cărți, trei casete, un avion din oțel, al bunicului și-un ulcior oltenesc. Pe noptieră, o cupă mică, din lemn de nuc, cucerită de tatăl său cîndva, la campionatul școlar de fotbal. Deasupra patului, un afiș. Dincolo de pat, o bibliotecă mică, cărți, albume, cîteva reviste, vreo zece discuri, printre ele, un rubik-cub și-un dodecaedru din tablă de aluminiu. Lîngă fereastra deschisă, o planșetă pusă peste un birou micuț. Agățată de planșetă, o lampă plină de abțibilduri. Pe planșetă, cutii cu creioane, pixuri, gume, tot felul de mărunțișuri, monede, cerneală, lame, agrafe, un pres-papier, un capsator, hîrtii mîzgălite, pioneze, toate celelalte… Deasupra planșetei, afișe, un desen cu cretă colorată, notițe, statuia libertății, un calendar rămas prin luna martie, John Lennon, echere, șabloane agățate într-un cui bătut în perete. Alături, o măsuță de toaletă cu sertarul deschis, plin cu ciorapi. Cineva căutase de curînd intens prin sertar. Măsuța cu sertarul ei semăna cu burta unei vite spintecate, cu măruntaiele p-afară. Deasupra, prins în două sfori, un teanc de suluri cu desene. Alte afișe, alte desene. În colț, în spatele planșetei, lîngă fereastră, aproape de rucsacul în culori de camuflaj, o elice din lemn de tec, neagră. Pe ea, fixată îngrijit, într-o ramă mică, fotografia bunicului. Dacă ar fi fost lumină, s-ar fi putut vedea privirea bunicului, mustrătoare. Dar de afară, prin geamul deschis, nu intra decît o lumină slabă, bolnavă, a becurilor din intersecție. Abia puteai zări umbra scaunului, să nu te lovești de el, în drum spre fereastră. Cineva intră și închise fereastra. Era mama.

Se făcea că merge pe coate și genunchi printr-un tunel îngust și strîmt ca o capcană. Răsufla greu, Doamne, nu, nu Monte Cristo, undeva un capăt, apoi, deasupra, un capac din scînduri de lemn, un belciug, un lacăt, ce ușor au cedat, se sprijini, se ridică în mîini, ieșii cu greu, nimerise în camera ei, se ridică, se scutură cu grijă, să nu dea pămînt pe covor, lume multă, nimeni nu părea să-l observe, undeva maică-sa, așteptau ca ea să apară. Nu-i spusese nimeni. Știa. Se așeză într-un fotoliu, dezinvolt, relaxat, cu picioarele aruncate înainte. Se vorbea permanent, încet, ca într-un foaier de teatru. El îi privea biblioteca, străduindu-se să localizeze volumele lor favorite… Apoi liniște. Ea intră pe ușa din mahon, cu ochiuri de sticlă, batantă. Trecuseră ani, era tunsă altfel, parul negru, pînă la umeri, cărare pe mijloc, frumoasă, ochii obosiți, parcă nu era ea, era ea, nu era ea, purta o geantă ciudată pe umeri, el se ridică firesc, ceilalți tăcură, știa că-l privesc, se apropie de ea, îl privea speriată, să fi blînd, el zîmbi, o apucă de mînă, trecu printre toți, tremura, tremurau, se uită în urmă, în mijlocul covorului persan, chepengul din scînduri negeluite, înegrite, două balamale ruginite, belciugul. Cum de era belciugul în exterior?
Afară era o noapte sumbră, în față o mașină, un jeep straniu, războinic, kaki, jegos și obosit, cu semicercuri desenate-n praful de pe parbriz, în spatele lor biserica, scăpase nedemolată, el era îmbrăcat într-un parpalac de piele, negru, unul cum își dorea de mult, lung pînă la glezne, în dreptul inimii, o decorație. O pipăii nesigur, era o cruce complicată agățată de-o panglică scămoșată. Veteran. O privi de peste mașină, era nesigură, era fiert, cheile se potriveau, urcară în jeep, nu-și spuneau nimic, ea se ghemui pe scaunul mortului, o sărută pe frunte, ea închise ochii, adormise…
Erau pe o șosea neagră, noaptea complice se despica în lumina farurilor, se întoarse spre ea, dormea, se întoarse spre bancheta din spate, nu era nici o banchetă, era doar un ecran negru, macabru, ca o catifea de doliu mare, pe care o haită de șacali atacau sălbatic un bizon însîngerat. Scena era atroce. Întoarse capul repede, atent la drum. Undeva în față, departe, se zăreau vag luminile unui oraș. Apăsă accelerația. Motorul mîrîii furios. Și atunci, pentru prima oară în viața lui, apăsă ambreiajul și schimbă viteza. Se grăbea...



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!