Am vrut să fiu primul


De când mă știu am țintit performanța. Poate mama mi-a insuflat dorința asta, deși nu mi-a spus-o niciodată explicit.
Mi-am descoperit vocația prin clasa a treia primară când voiam să am în caiete numai „"foarte bine cinci"” în sistemul de notare de atunci. După un trimestru aveam cele mai multe note „"foarte bine cinci"”. Asta mi-a adus un mare prestigiu printe colegii din școală.
Era în clasă și un repetent, Răuță Stoican, care avea o faimă și mai mare decât a mea, cunoscut ca bătăușul școlii. Și cum ieșeam în recreație, copiii ascultau doar de Răuță. El fixa porțile pe terenul de fotbal, alegea copiii care jucau, arbitra neînțelegerile între echipe. La mine se uita disprețuitor „"când oi fi repetent te iau în echipă, până atunci n-am loc pentru tine"”.
În iarnă n-am mai suportat umilința, îmi interzisese să mă dau cu bobul pe dealul Baicului „"Fă pași că de nu ..."” s-a stropșit într-o zi la mine.
- Repetentule, cine te crezi ? Numai să vreau și te fac chisăliță.
- L-auziți mă ? strigă Stoican, întorcându-se spre copii. Uță Găgăuță mâncătorul de nasturi. Hă, hă, hă ! și până să mă dumiresc, jap, jap, doi pumni în gură. Loviturile au fost năpraznice, neașteptate și buza de jos mi-a crăpat.
Lucrurile fiind puse la punct, Stoican mi-a întors spatele, trăgând sania după el. Copiii râdeau și ei îndepărtându-se.
Cum pornește săgeata din arcul întins, așa i-am sărit în spate. Ne-am tăvălit, ne-am băgat unghiile în ochi, ne-am mușcat, ne-am rupt hainele. Copiii roată în jurul nostru strigau.
- Termină-l, așa, bravo ! Mănâncă-i urechea!
Nici unul dintre noi nu reușea să-l termine pe celălalt. Într-un târziu strânsoarea lui a slăbit. Îl simțeam fără vlagă, nici nu mai mișca. Gemea încet, întins pe spate. Nici eu nu eram mai breaz, aveam ochiul umflat, din nas îmi curgea sângele. Am luat zăpadă și mi-am frecat buza să nu mai simt arsura.
- „"Să mai facă pe grozavul!" le-am zis copiilor și l-am împins cu piciorul.”
Stoican s-a ridicat anevoie. Avea părul năclăit, fața zgâriată. Mi-a aruncat o privire rău prevestitoare și deodată a luat-o la fugă pe pârtie în jos.
- Un fricos, ăsta e Răuță al vostru. Băieții n-au zis nimic. Mă durea indiferența lor. Tocmai hotărâsem să plec, când apare Stoican.
- Zii așa mă, Găgăuță, îți place să te bați cu mine? Ai ? Þi-am adus prăjitura, na! și mi-a aruncat un pumn de cenușă în gură, în ochi. Muream de usturime, m-am zvârcolit prin zăpadă, m-am târât cum am putut până la cișmea și m-am spălat îndelung. Luni de zile am văzut ca prin ceață. Noaptea plănuiam cele mai teribile răzbunări, dar la lumina zilei le uitam pe toate.
În primăvară Stoican a venit la mine : Vreau să ne împăcăm, a zis el. Dacă vrei și tu, de azi joci în echipă cu mine sau împotriva mea, cum îți convine.
Nu mă mai interesa fotbalul! și nici Răuță. Învățasem la școală despre viața și experiențele lui Miciurin și visam să ajung la fel de mare ca el, motiv pentru care am început să fac tot felul de experiențe.
Aveam în grădina casei un zarzăr bătrân, cu o scorbură cât o găleată de mare. Am umplut-o cu pământ și am plantat acolo zmeură. Așteptam ca rădăcinile zmeurei să tragă din seva zarzărului și să crească un arbust nemaiîntâlnit. Zilnic urmăream zmeura cum înmugurește, înverzește, înflorește, se aleg fructele, cresc și se coc. Tare dezamăgit am fost că boabele de zmeură erau chiar mai mici decât cele din grădină. Nu-i nimic, mă încurajam singur, or să crescă ele mari, numai să am răbdare să se înfrățească zmeura cu zarzărul. Între timp învățasem să altoiesc pomii, să le tai coroana, să inmulțesc vița de vie prin butași. Și doream să am o viță de vie cât vrejul de fasole din poveste! Numai că vița de care mă îngrijeam o plantasem în spatele casei în niște bălării și trebuia scoasă la lumină.
Mama nu era de acord cu experiențele mele minciuriniste, zicea că în Mușcel nu-i merge bine viței de vie, eu însă aveam răbdare. Iarna următoare am mers în pădure după pui de cireși și de vișini. Pământul era înghețat bocnă, o palmă, două, trei și numai cu târnăcopul reușeam să-i scot. Îi înfășuram în ziare și-i aduceam acasă.
- Ce faci măi copile, cu pomișorii ăia, întreba câte un om curios.
- Îi plantez nene, ce să le fac?!
- Bată-te dumnezeu să te bată! Pe gerul ăsta?!
Ce știau ei despre experiențele mele!
Spre surpriza mamei și a fraților mei, câțiva din pomișorii plantați au înmugurit în primăvară. Anii treceau și creșteam o dată cu vișinii, cireșii, merii și nucii pe care îi plantasem în fiecare iarnă, că primăvara eram ocupat să cutreier pe coclauri după puii de sturz, veverițe, dihori, sau pur și simplu să ascult zumzăitul albinelor în pomii ninși de floare.
Și în acel sat ascuns printre păduri și dealuri, într-o după-amiază de vară, a răsunat de la un capăt la altul anunțul la megafon al celui mai important eveniment al tuturor timpurilor ... Oamenii în toată firea nu luau în seamă la ce se striga la megafon, dar noi copiii, câți eram în sat, am pornit după caravana cinematografică ca după urs. Operatorul a tot sperat că se va mai strânge lume și în așteptare ne cerea să atingem mașina. Unii îndrăzneau, alții nu! Cel care-o atingea începea o zbânțuială de ziceai c-a intrat dracul în el. Omul râdea, râdeau și copiii, dar tare mă tem că operatorul nu era zdravăn, iar noi neștiutori, încercam pe propria piele efectele curentului electric. Seara la film l- am văzut pe Iuri Gagarin și în sala mică a căminului cultural, mirosind a motorină și gaz, visam să ajung cosmonaut.
Când i-am spus, frate-meu a râs de mine, iar eu l-am amenințat că dacă nu se potolește nu-i mai încredințez nici o taină, cât oi trăi.
Noaptea când închideam ochii, mă trezeam zburând. Dam din mâini și planam mai sus, mai jos, după cum voiam. Zburam pe deasupra caselor, pădurilor,iar lumea căsca gura și se minuna. Grozav mai era zborul! Când mă trezeam de-adevăratelea, mă întrebam, oare ar fi posibil!? ... Dar la acea vârstă era ceva imposibil? Câte fapte deosebite n-am construit în mintea mea, cât de largă și încăpătoare îmi era inima! Și ca să înfăptuiesc lucruri extraordinare învățam pe rupte, rezolvam probleme din Gazeta Matematică, citeam cu nemiluita din biblioteca comunală. În cele din urmă mama s-a hotărât, mai ales că mă și îmbolnăvisem : "Bine mă, te duc și pe tine la București. O să vorbesc cu domnul Soare, secretarul școlii să te primească, numai să nu mă faci de rușine, că eu n-am timp să umblu după tine."”
Și-n iarna anului 1963, mama s-a prezentat cu mine în holul Liceului „Gh. Șincai” din București cerând să vorbească cu domnul Soare.
- Vă mai amintiți de mine? Sunt mama lui Mihail și a lui Gabriel ..., au fost elevii liceului, nu v-au făcut greutăți, poate mă ajutați să-l înscriu și p-ăsta mic tot aici. Învață bine, e la un liceu din provincie.
- N-avem voie, numai dacă v-ați muta cu locuința în București. Au apărut legi noi, îmi pare rău. Mama s-a întristat. Nu i se citea pe față întristarea, doar că avea o altă privire. Era îmbrăcată cu fotă și ie, cum e portul popular prin Mușcel și câți treceau pe acolo prin holurile liceului, ne priveau curioși. Mă simțeam destul de stingher și-aș fi vrut să plecăm.
- Pe cine mai așteptăm mamă ? am întrebat-o după un timp.
- Pe profesorul de matematică, dacă își amintește de frate-tău poate ne ajută el!
- Îl cunoști ?
- E gras, scund și-are ochelari, o să aflu eu cum îl cheamă.
Atunci s-a apropiat de noi o doamnă elegantă, foarte vioaie și zâmbitoare.
- Pe cine așteptați dumneavoastră ?
- Pe profesorul de matematică. Băiatul ăsta al meu vrea să facă matematică și căutăm profesorul cel mai bun!
- Daa ? m-a măsurat doamna din cap până în picioare. Îți place matematica așa de mult? m-a întrebat ea cu o voce caldă.
- Îmi place!
- În ce clasă spui că ești?
- A zecea!
- Foarte bine, o să văd imediat cât de mult îți place matematica. Hai cu mine.
Și uite așa, fără nici-o greutate, m-am trezit elevul doamnei Haica Felicia, profesoară de matematică, directoarea adjunctă a liceului Gh. Șincai în anul 1963.
Scria dânsa ceva pe tablă și îi dam răspunsul imediat. Ceilalți copii se uitau la mine ca la o arătare. În foarte scurt timp, în clasă aveam un statut privilegiat, că matematica nu e la îndemâna oricui! Mă secondau la oarecare distanță Novac Alexandru, Statovici Cornelia și Tătărîm Mircea. Alți trei colegi mă curtau asiduu pentru a-i ajuta. Le arătam că nu-mi era greu și drept mulțumire, cam la două săptămâni, mă invitau la cofetărie și îmi făceau cinste cu o savarină și un suc. Eu le spuneam să nu mai cheltuiască banii cu mine, iar Stavăr răspundea că dacă-l ajut să nu rămână corijent îmi va cumpăra o savarină în fiecare zi.
Mai erau în clasă Bahrim Ion, Râșnoveanu Cornel și Păunscu Mihai, neîntrecuți la fotbal. Și mai ales primăvara îi apuca câte un dor de ducă ... !
Ora asta nu servim matematică, ieșiți pe șestache, ne întâlnim în parc, anunța Bahrim victorios. În bancă eu îmi vedeam de-ale mele. Bahrim se înfuria, Râșnoveanu încerca să mă convingă că dacă rămân doar eu singur, doamna directoare o să scadă nota la purtare la toată clasa, Păuneață îmi striga „"tocilarule"”, mă certa că nu țin la colegi, că le stric socotelile ...
Mai era în clasă și Barbu Doina. Avea ochii verzi, mă alinta cu numele de „"Năică"” și din cauză că suferea de o migrenă prelungită rămăsese în urmă la matematică. Uneori mă ruga s-o ajut la rezolvarea unor probleme și de câte ori îmi cerea acest lucru inima îmi bătea mai tare. Acum mă ruga să chiulesc cu ea.
- Este o zi așa frumoasă! Crezi că merită să stai la limba rusă?! Îți promit solemn, la chimie ne întoarcem. Hai vino cu noi! Parcă mă hipnotiza. Îmi strângeam lucrurile în tăcere și băieții chiuiau de bucurie.
- Dacă vii tu, doamna Haica nu ne face nimic, îmi explica Doina pe aleile parcului Libertății (azi Carol ), la câteva minute de Liceul Gheorghe Șincai.
Iar doamna Haica îmi procura cărți, îmi pregătea probleme speciale, altele decât pentru toată clasa și îmi stimula ambiția pentru a participa la olimpiadă. Și doream și eu din toată inima că dacă aș fi ieșit primul...
Și a venit ziua concursului, mă calificasem în faza finală pe țară... Colegii din clasă, profesoara mea de matematică, mama așteptau de la mine premiul cel mare! Iar eu, după proba scrisă de la geometrie, mă gândeam că sunt ca și calificat la olimpiada internațională, pentru că la această probă, cea mai grea după mine, rezolvasem toate punctele fără greșeală.
Peste o zi a început proba a doua, analiza matematică, unde mă simțeam în cea mai bună formă. Și-avea problema aia cinci puncte, numai că primul punct condiționa rezolvarea celorlalte patru. Iar primul punct se rezolva printr-o notație clasică pe care. în înfumurarea mea, nu o învățasem ... era prea simplă! Și timp de trei ore am imaginat toate soluțiile posibile pentru rezolvarea acelui punct, dar n-am fost în stare să găsesc notația, cât de banală mi se pare acum, Y= chx (Y este egal cu cosinus hyperbolic de x). Și am fost notat la analiză, punctual meu forte, doar cu trei puncte din 20, naiba știe de ce am primit și cele trei puncte. Și am ratat proba orală doar cu un punct.
Examenul oral era public, și-mi venea să mă ridic din bancă să rezolv eu subiectele, că mulți din cei calificați la oral, nu le știau face. Numai că eu nu mai aveam acest drept. Mă făcusem în bancă mic, mic. Și dacă m-ar fi pus cineva să-mi definesc durerea n-aș fi putut. Mă durea raza de soare care intra pe fereastră în sala unde asistam la proba orală, mă durea primăvara de afară, întrebările colegilor, reproșurile profesoarei care niciodată nu mi le va face, nedumerirea din ochii mamei. Mergeam pe stradă, prin parc, mă urcam în tramvai, ajungeam la gară și iar mă întorceam pe străzi și urcam în troleibuze mergând aiurea de la un capăt al altuia al orașului. Și-am refăcut de mii de ori în minte acea notație afurisită și mă întrebam cum de a fost posibil. Îmi spuneam, chiar dacă n-am studiat-o trebuia să-mi vină în minte! Și am ajuns la concluzia că nu sunt dotat pentru matematică. M-am întors după cinci zile la școală, până atunci nu lipsisem o zi. Profesoara m-a întrebat dacă sunt bolnav, că am obrajii supți, ochii în fundul capului și arăt cam palid. Aș fi vrut să-i spun că nu am nici o dorință, că mă simt gol pe dinăuntru și că mi-e indiferent ce se va întâmpla cu mine.
Profesoara m-a mângâiat și a zis :
- Trebuie să tindem spre desăvârșire dar să nu uiți niciodată că nimic din ceea ce e omenesc nu ne e străin. Așa că mănâncă bine, joacă-te, plimbă-te, veselește-te! Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire.
Și a desfăcut o portocală și mi-a spus să mănânc, gândind că îmi va face o mare bucurie, iar eu am întrebat-o ce este aia, pentru că nu mâncasem până la acea vârstă așa ceva. Și dacă ea a insistat, am rupt o felioară. Profesoara zâmbea iar eu mă gândeam dacă am să-i pot mulțumi vreodată îndeajuns pentru cât a făcut ea pentru mine. Și aș fi vrut să-i strâng capul între palmele mele și să-i sărut ochii, ochii ei blânzi ca ai mamei. Însă eu eram un copil și nu am îndrăznit să fac asta și nici să-i spun ceva. Cred c-o iubeam c-o dragoste de adolescent și mă rușinam de iubirea mea ca de ceva nepermis.
La un an și ceva după olimpiadă a urmat bacalaureatul și am luat zece la toate cele șapte materii iar de bucurie profesoara m-a strâns la piept. Îi auzeam inima cum îi ticăie și mă tot miram de gestul ei. A fost singura dată când profesoara m-a strâns în brațe.
Azi, după atâția ani, aștern pe hârtie frământările și lupta cu mine însumi și socotesc că și cei buni și cei răi au aceeași soartă. Și dacă mă cuprinde unoeri disperarea, mi-amintesc de vorbele profesoarei “"Să nu te lași doborât"”. Și uneori când merg la mare și ascult clipocitul apei cocoțat pe o stâncă, îi cer iertare în gând că din tot ce i-am promis o dată, nimic n-am făptuit.

20 de ani mai târziu

Răuță a devenit un bucătar vestit în orașul Pitești. Are 150 kilograme, merge ca o rață leșească, ușor legănat și e mândru de ceea ce face...Îi plac mâncărurile pe care le pregătește și înfulecă 20 ouă,un pui la grătar și o sticlă de vin roșu la o singură masă. Nu se plânge niciodată de nimic și mi-a spus că e fericit.
Doina a făcut meningită și-a mers la mare să se trateze. Acolo a cunoscut un neamț din Hanovra și la scurtă vreme s-au căsătorit. N-are copii, s-a îngrășat și ea foarte mult, are aproape o sută de kilograme...Vine în fiecare an în România și astfel am avut ocazia s-o reîntâlnesc. E foarte tristă, are o depresie cronică. Plânge din orice!
Bahrim și Râșnoveanu au ajuns ofițeri la contrainformații. Când generalul Pacepa a trecut de cealaltă parte a cortinei, cei doi au fost retrași în țară și numiți directori în două întreprinderi de prestigiu. Nu i-am mai întâlnit după 1990. Presupun că sunt prosperi oameni de afaceri.
Ilie Stavăr a devenit cel mai bun professor de fizică într-un oraș din provincie. A avut de mai multe ori elevi olmpici pe țară. Are două fete foarte bune la matematică, o gospodărie înfloritoare și-n timpul liber se ocupă de stupi.
Iar eu...
Fetița mea este în clas a IV-a și studiază vioara. Când participă la un concurs, sau cântă în public, trăim împreună emoțiile. Chiar dacă drumul pe care l-a ales e lung și dur iar piscurile spre care țintește nici nu se întrezăresc, parcurgem etapele cu bucuria învingerii fiecărui obstacol. Uneori ne poticnim și- atunci încerc s-o conving că lupta cu tine însuți durează toată viața.

Iunie 1991