Du côté de chez Salieri



Motto: “Elementul care direcționează psihoza, dându-i forța covârșitoare și metamorfozând-o în ceva abisal, este similitudinea cu unul dintre factorii notorietății. Astfel, psihoza devine una dintre tulburările explicabile geometric. În ceea ce o privește, notorietatea evoluează de la condiția ei obișnuită de suită de fapte ale familiarului până la treapta particulară a unui tărâm magic, coerent și provocator. Reciprocitatea stabilită o face insensibilă față de stimuli reali.”
Extras dintr-un jurnal parizian de psihiatrie




I. La redacție


- Un șoarece de tablă, pleoștit, se clătina în vârful unui par, la marginea drumului, citi redactorul-șef, morfolindu-și colțurile mustăților.
Eram cu toții așezați în jurul samovarului, încruntați și deciși să rezolvăm într-o clipită dilemele unui Raskolnikov bătrâior și pungaș, pus pe scris la îndemnul lui Aghiuță însuși. În încăperea posomorâtă ce slujea drept căpătâi redacției ziarului cultural “Izbăvirea”, un bec choir ispitea țânțarii cu razele-i galbene ca moartea în pânzele clasicilor ruși. Samovarul, luat fuguța de pe reșoul supraîncălzit, se lăfăia pe o dală de marmură vineție întinsă comod, la rându-i, în mijlocul unei mese din lemn de stejar. Coatele noastre și paharele aburind dădeau ocolul acestui bizar palat de tablă ruginit pe la colțuri.
În încăpere domneau glasul profound, de bas tuberculos, al redactorului-șef și răsuflările noastre docile, de ascultători fortuiți. Câteva muște puiau într-un colț, cu vânjoșenie de naturaliști francezi. Poezia lilliputană a propagării malthusiene a speciei avea să se amestece în răstimpuri cu bobițele cenușii lăsate de păianjeni morți timpuriu.
Așezați în jurul samovarului, săraci și încă tineri, cu plete soioase de chitariști rebeli, și care chitarist nu-i așa?!, bărbi nerase de ciocli și mustăți viforoase à la Guy de Maupassant, simțeam în buricele degetelor furnicăturile misericordioase ale chemării literare, ale destinului de coșari ai penelului.
- Sancta simplità, bolborosi Tito, un mărunțel de culoarea șofranului. În timpul liber compunea poeme scatologice, slujindu-se de un creion de tâmplărie.
- Îmi dă măsura veacului, catadicsea el să ne informeze. În rest, comunica cu Dumnezeirea mutând de colo-colo pietroaie de râu, cu ajutorul unui buldozer nou-nouț: șantierele înfloreau văzând cu ochii, munca îndârjită sfințea omenirea! Tito avea gentilețea cântăreților bizantini. În plus, o rupea pe latinește.
Eu tăceam chitic, sugându-mi limba de foame. Acasă, mă așteptau feliile de pâine răscoapte, turtoaie bătăioase cu mușchi pietruiți de artizanat brutaricesc. Îl adoram pe Knut Hamsun și-mi încredințam neputințele conjuncturale unui carnețel ceremonios cu coperți de culoarea muștarului. O proprietăreasă concupiscentă mă punea să-i spăl șosetele în seri lungi de iarnă neverosimilă, drept pentru care mă închipuiam desprins din Turgheniev, pastor lăcrimos și plin de răpciugă al nenorocirii, puțind a margarină și a rumeguș de creioane. Arta cere sacrificii temeinice, știam. Lor mă supuneam cu acea fervoare lisergică a tinereții nesăbuite. Unghiile mele boante încredințau acest adevăr lubric privirilor iscoditoare și pricepute într-ale vieții.
Redactorul-șef își încheie tacticos lectura.
- Ei, băieți?! ne privi el pe jumătate triumfător pe jumătate amenințător dindărătul ochelarilor-șefi ai redacției. Nu aveau ochelarii aceștia rame de bagá, nici cârnăciori aurii de ornament, dar duhneau a Academie în prag de salariu, când scriitorii fac sluj în fața comenduirii, ca-n Krâlov, zice-se.
- Sacrosant, șefu’! răcni Tito, pocnindu-și palmele. Novatoare chestiunea, pe cinstea mea. Apodicticul…, continuă pirpiriul, în ton cu momentul.
Ceilalți dădeau din căpățâni, voioși. Eu rumegam la soarta lumii, în genul lui Petronius. Apoi:
- Mi-e greu să vă mărturisesc ce simt, căci sunt de două ori nedumerit. O dată fiindcă, iată, în țara aceasta umflată de patetism și grosolănie, talentele sunt îngropate în provincie, uitate, ignorate. Și-apoi pentru că-n proza părintelui nostru, dragii mei, căci cine altul face revista cea îndărătnică să lucreze, să prospere, cine altul împărățește lupta surdă cu manuscrisele prost întocmite, ăă… spuneam , în proza sa trăiește, precum un pește nemaivăzut într-o apă băltită, darul cel mare, ființa eterală a Talentului. Mă-nclin… Maestre, ești tare, pe onoarea mea! sfârșesc în tonul slut al romanului pentru gospodine, cu scene nostime din viața subșefilor de canțelarii.
Redactorul-șef se încruntă. Îmi aruncă un chiștoc de privire chiondorâșă, cu zvonuri de fumigenă nemțească. Eu, pace. Dar înghiți gălușca, dumnealui, căci toți tăceau chitic cu căpățânile încă așezate pe umeri, confortabil, semn peremptoriu de aprobare și verticalitate, astfel că greul trecu.
- Să bem, bătu pater redactiae cu pumnul în lemnul sărăcăcios al mesei.
Alcoolul catalizează sfânta uitare, binecuvântatul. În schimb, eroismul meu se desacralizase instantaneu.
- Să bem, țipară ochelarii-șefi. Să bem!
Ca o împușcătură de-nceput.
- Pentru poporul cititor, zbiară, ținându-le isonul, Tito și opărindu-și limba cu ceaiul cu rom, crud precum demoazela d’Uberville.
- Pentru armată, se mulțumi să chiuie Che, un ins costeliv, autor de tragedii răsuflate și viril imaginativ al unor revoluții cubaneze redivivus, pe când își atacă idiosincraziile favorite.
Izbite pe de-a latul, sărmane săbii credincioase, cănile scot scântei. Tradiția! Se mai purtau încă, pe atunci, pătrățelele incerte ale cămășilor de vară, bărbile stufoase de prizonieri dumasieni și penisurile de pădurari din țarinele domnului Lawrence. Se mai purtau blestemele inocente și speranțele demonice.
- Pentru femeia cultă, am încheiat, stingând feștila clarviziunii deasupra poporului de pocăiți și îmbiindu-i cu-n nou clondir de vodcă, aburcat în cârca samovarului. Viețuiam, din plin, în Seara Rusă a oricărui neofit literar! Tânjeam după dezmățul Siberian, cu vorbe de duh și răsuflări grele.
- Pentru femeia cultă, domnilor!
Săriră ei, frenetici.
- Pentru femeia cultă! Pentru dama fină!
- Pentru juna cu camelii! mugi îndurerat un june chelios, cu șarm de pește plat din mările orientale ale Necunoscutului.
- Ba pentru făcălețul lui Dumas-fiul, pogorâtorul de vagine, răbufni redactorul-șef, condus către cele lumești de împunsătura din prohab și de lestul de ceai cu zaharină din vălurile pline de papile gustative rebele ale lăuntrului.
Așa se scria. Așa se vorbea. Bogdaproste.


II. Convorbire cu taxă inversă


Nouăsprezece ani mai devreme.
Un telefon sună la poarta Raiului. Tovarășul Blok îl sună pe milițianul de serviciu, Tiutcev.
- Eliberați calea transportului de geniu, Tiutcev.
- Solemne tovarăș Blok, îngăduiți-mi, căci regulamentul interzice cu desăvârșire…
Mirosise milițianul că se cocea o trebușoară necurată, pardon de expresie!
- Regulamentul este o chestiune pur pământească. Tiutcev, vă este dor de serenade muscovite?! Departamentul Smoalei tânjește după fochiști byronieni…
- Iertare, împărate ale penelului! Eliberăm. Dar la ce bun încă un geniu, acolo, jos, la lei?!
- Mare păcat, Tiutcev, să crâcnești in fața Celui Mai Presus de Toate. Așa s-a hotărât, să cunoască viața literară, să simtă-n propriile-i palme tăria paloșului! Și nenorocirea ce stă în el.
Mare păcat, într-adevăr. Dar Blok, furiosul, se înmoaie. Prea mare-i este prețuirea pentru Tiutcev.
- Ce putem oare noi ști, cu nimicul minților noastre?! Scris este geniului să sufere-mpilarea aproapelui său și se face, iată, pe plac Voinței. Eliberați calea, Tiutcev, sau veți versifica fluidul magic din cazane.
- Drum liber suferinței, mărețe, mult falnice Blok! Și plecăciune!
Oricum, ei urau cumplit fastul. Doar că regalitatea spiritului obligă. Și geniul curse pe pământ, printr-un penis obișnuit, într-un minut inspirat de dinaintea zorilor cafenii. Joaca vioaie de animale ghiftuite de somn transportase, din vechime, toate năpastele și mărețiile umanității. Biologia, înainte de toate.


III. Întâlnire cu tine

Un cer de sticlă spartă umple văzduhul. Nici țipenie de pasăre nu mai călătorește spre zenit, de frica norilor cu aspect de vânătăi cerești. Lampa uriașă, care a adăpostit cândva un soare vișiniu precum o bulină purgativă, e țăndări; abia se mai ține nemurirea la un loc, în pânze de păianjen. Ilia Repin, vin’ de pictează foliculii străvezii ai cosmosului, așa cum se pitesc, drăguții de ei, îndărătul cojilor de ou ale văzduhului.
- Ce brambureală, mormăie cuviosul Repin, ocupat cu chestiuni urgente. Tovarășe Pușkin, nici pomeneală. Comenzile mă țin în priză pân’ la înapoierea lu’ conu’ Friedrich din Purgatoriu. Apoi, cu voia degețelelor mele, poate un crochiu, nu mai mult… Ca să mă dezmorțesc.
- Alo, nu-i creștinește să fim văzuți în izmene, Iliușka, frate. Altminteri întreprinderea ta păguboasă mă va sili să-I scap vreo două vorbulițe alese pe sprânceană Pescarului!
- William, preabune, copertina de la Royal nu-i încă arvunită. Þine-ți mai bine fioroșeniile deoparte, că eu mi-s neam de Rubliovi!
- Impostură, șoptește Shelley, impostură, dragă Mary, ce izme mai sunt și cuvioșii. Tovarăși!
Dar discuțiile cerești nu ajung până la nivelul solului datorită poluării sonice și a gradului sporit de CO din atmosferă. Otrăvurile întunecă auzul și surzesc ochiul minții.
În piața Universității, lângă statuia oxymoron înfățișând o chiuvetă caucaziană din esențe contrafăcute de marmură, câteva fetișcane așteaptă. Chiuveta caucaziană țârâie veninos, iar firicelul de apă tulbure izvorât din hăurile sanitare ale artezienei împroașcă aerul cu miliarde de lacrimi sălcii, pustiite. Fetișcanele sunt nostime, brunete, blonde, roșcate, firește, au hanorace, fuste très longues și bocanci de aviator în culoarea harnașamentelor de parașută. Ea stă deoparte, fumând o țigară lungă și subțire cât o așchie din os. Degetele îi sunt vinete din pricina frigului, umflate ca niște cârnăciori proaspeți, dar buzele ei minunate adăpostesc jarul fără pereche al sobelor bătrânești din sătucurile lui Gorki, buze rotunde și moi din teracota Edenului pe care somnolează îmbietor suspinul sultanei amăgite și tăria augustă a femeilor din poemele lui Omar Khayyam. O iubesc de când am zărit-o întâia oară, fără să mă încumet a-mi mărturisi jinduirea. Are părul cafeniu-închis, pătimașă cascadă din boabe de cafea îmbrățișându-i umerii cu lipsa de melancolie a animalelor tinere. Duce cu sine adierea îmbătătoare, zefirul aproape carnal al fetelor măslinii, al corpurilor acelora meridionale și insațiabile în care tristețea poartă măști de mucava și pe care nu le ghicim decât prea târziu sub carnavalul lipsei de speranță. Ochii îi sunt chiar întunecimea sălbatică a savanelor africane din zborurile lui Saint-Exupery, iadul pulsatil și sfredelitor al tam-tam-urilor oraculare, cu aparența lor fioroasă de mazurcă macabră a șarjei finale, hăul răsuflând nepotolit prin suspinele misionarilor sfârtecați cu linguri de lemn și prin răgetele agonice ale leilor eviscerați de dorință, iar eu am scris despre ea, beat de iubire, într-o engleză gâtuită de emoție: “what other End would kindly serve my sorrow/ like the beautiful nightly deep of your eyes?” [și blând ce alt sfârșit mi-ar fi mai pe potrivă/ decât adâncul din noaptea ochilor tăi?] Se obișnuia, la momentul respectiv, să guițăm licențios în limbi invulnerabile intelectualicește. Era încă epoca nezdruncinatei încrederi în capacitățile mele poetice. Oh, cum o mai iubeam! Femeia asta aneantizantă, minunată. Mă prăbușeam în neființă de-amarul ei drag.
Eram foarte tânăr pe atunci, la fel de nesăbuit ca-n vremurile din urmă, zvânturatec și pierde-vară cu dinadinsul, deh, scriitor, romancier, papugiu, romanțios, și, cum spui tu, bunule Matheiu, păros ca un drac proaspăt plecat spre darac.
Să fi fost domnița frumoasă aidoma poemelor englezești, născute pe masa din nuc a unei săli joase de piatră cenușie, cu idoli orbi din ceramică spartă, într-o zi vântoasă? Fiica inimaginabilă a unui câine dezmățat cu rang nobiliar de cruciat al dramei sau numai lumânărica pală rămasă pe altarul sărăcăcios al unui rătăcitor împintenat cu lacrimele versificației? Greu de ales. Era fragedă precum căprioara Dianei, blestematul arhetip al emoțiilor zoomorfe, calină și impalpabilă. Din ființa aceasta, îmi spuneam, răzbătea strălucirea liniștitoare a unui trup sănătos, a unui cuget senin. Fără pic de evanescență, fără strop de mortificare. Căci nu poza defel, nu era adumbrită de nimic, nu se răsfrângea în nimic. Poate că astfel fusese menită înțelegerii noastre păgâne frumusețea ei, frumusețea aceea spontană, ca o iradiere, ca o irumpere nestăvilită, atunci când, fericită fiind, râdea. M-am înșelat. Era o biată porumbiță împușcată de Destin. Însă sprâncenele îi păreau de cărbune pilit, sticlind misterios a mică și a preludiu muzical, iar ochișorii ei aprigi îmi aruncau ocheade diavolești slujindu-se de diavolițele de sprâncene fermecate, undițe ludice pentru sufletul meu însetat. O iubeam, ce poftiți?!
Maria. Am uitat să vă spun, o cheamă Maria. Maria. Maria.
Ea stă deoparte și fumează. Nu înțelege că, peste nici un minut cu totul, mă va fi întâlnit, după cum nici eu nu-mi imaginez una ca asta, în ruptul capului. O știam pierdută într-o lume a hărților imaginare, a metroului și a infuziilor virulente de capital străin dubios. Îmi închipuiam că se ascunsese definitiv în apele septentrionare, pernicioase, ce scaldă țărmuri străine de pacea mea arctică. Nimic nu putea supraviețui acelui univers antrenant al alienării. De ani buni, rezistând ispitei, locuiam în nordul sufletului meu și nu posedam nici urmă de îngăduință. Paul Celan. Dar, printr-un miracol, ea se afla acolo. Fuma, îngândurată. Aștepta. Kismet.
- Nu te încurc, îmi va spune cândva. Nu pierzi datorită mie?
Încă mă mai ambiționam să dau cu tifla vocației mele secrete de vântură-lume infatuat și să fac cabotaj, mizerie de circumstanță, în cala vaporului ruginit al Științei, ținându-mă aproape de țărmurile jegoase ale Recogniscibilului, de patria stearpă a Comodității.
- Ești singurul lucru care mă împiedică să crăp. Ești crema mea antirid, o vestisem eu, în scris, cocoșel cu creastă de Ungaretti, muindu-mi posmagii în leșie de Anjou.
- Dar veșnic îmi pari ciufulit la telefon! se minunase.
Fiică adoptivă a orașului apocaliptic, ea mă suna pe înserat. Þineam locul cataifului într-o cină sărăcăcioasă. Iar blestemata de galenă, oul metalic al unui progres abuziv și viciat, atribuia sărmanelor mele corzi vocale, vlăguite de emoția turbată a așteptărilor prelungi, timbrul elastic și răutăcios al nagâțului.
- Păi, păi…, cotcodăceam eu disperat, sesizând prea târziu falsetto-ul. Spărtura melodramatică, chinuitoare dintre noi. În tot acest răstimp palmele îmi transpirau fenomenal; seismograf sensibil al unei inimi singuratice care amenința cartierul cu scurtcircuite de pomină. O clipă mai apoi, foșniturile de pe fir, neiertătoare, îmi dădeau lovitura de grație.
- Pe foarte curând, o auzeam. Mă grăbesc. Telefoniști nervoși așteaptă la rând să se spânzure de receptor!
Atunci i-aș fi putut trânti pe nerăsuflate ceva spiritual și meschin, ceva încântător, neînsemnat. Poate o replică gen Bogart, clocită cu nădejde între mitraliere fumegoase și fișicuri masive de dolari frauduloși. O găselniță de gangster de mucava, de farsor patetic:
- Asta la vista, dulceațo. Și… (ocheadă semnificativă) nu te ține de prostii.
Măcar atât.
Tăceam, în schimb, cu demnitatea unui bolovan din caldarâm.
Ea purta întotdeauna chiloți albi. Nu are nici o legătură, repet, cu subiectul, dar arhontele tinereților mele flușturatice adoptase tacticile lui Goebells înainte ca acesta să devină o babă grasă, plângăcioasă și cufurită. Un drogat obez, un filistin pasionat de trenulețe electrice meticuloase. Un mirmidon putregăios. Vai, cum purta ea chiloței albi, chiloței albi.
Nepăsător, trec prin fața chiuvetei caucaziene, ținând companie burlescă minților mele slobode, armăsari de pripas. N-o văd. Ea mă vede. Mă strigă:
- Tavi!
Numele meu este Octavius, “tăviță”, purtător de măsele de argint, în chip de pocaluri, pe la mesele morților iluștri ai Bibliotecii. Un aiurit, cu un chiup de vin vechi pe post de burdihan.
Mă opresc, mă întorc, o zăresc, țip fericit, dau din mâini, vestesc lumii întregi căderea Ierichonului polar, ultima dintre cetățuile călugăriei intelectuale pur-sânge, sunt entuziasmat de năluca ei, de ochișorii noptacei care mă gâdilă-n bărbie cu unde nevăzute de căldură vioaie, de ea toată, sfânta mea sfântă și draga mea drăcoasă.
Alerg sprea ea, călărind una dintre sandalele aforistice ale blajinului blond Tezeu, sunt un călcâi de amazoană, cum a crezut despre sinea-și ațoasă Jung, pus pe nemernicii livrești de înserare, pe lipăituri wordworthiene de gaiță cântătoare.
Alerg spre ea și, desigur, o invit la o cafea.



IV. Ce avea să-mi spună Edgar Alan Poe


Onoarea puilor de Capuleți mă împungea în coastă, nițel mai jos de spărtura din flanel, pe când mă retrăgeam spre Capua, murdar din creștet până-n călcâie de zoaia botezului lui Bacchus. Trăiam ambivalent, ca un polip stingher scos la iveală de refluxul încăpățânat al unei mări bolinde și-apoi, pe jumătate uscat de soare, înmormântat la loc, în blănița de spumă a valurilor. Capulet fiind, duceam cu mine, în chip de stilet, un stilou bătrânesc, gros ca un toiag patristic și bont la vârf așijderea. Cât despre Capua, aceasta se asemăna perfect cu o încăpere strâmtă, duhnind a mucegai și umbroasă precum un beci popesc din fantaziile acrișoare ale logofătului Gide: aici dormeam, plângeam, scriam; închipuit Voltaire în chiloți de împrumut, cu gândul mârșav ațintit asupra Ofeliilor planturoase și cusurgii din străfunduri grotești de mahala bahíană; aici înnebuneam încetișor imaginându-mi nădușit homari răscopți, răsfirați savant dinaintea umflatului distins O. Henry; ori, mai degrabă, farandola descumpănitoare, ca un ou moale înghițit pe nemâncate, a putrezitului de viu pe-o stâncă din Pacific, într-o zadarnică așteptare a unui yacht de sânge-albastru.
Pe jumătate beat, aievea?, dădeam îndărăt din fața lumii, căutându-mi patul jertpelit, lăcaș sigur, salvator.
O stradă pietruită, infinită, îmi aținea calea, proptindu-mă de trupurile rășchirate ale unor suporți de felinare, adunături lugubre de bare golașe, încovrigându-se sub arsura vorace, prost inspirată, a unui aparat de sudură; o stradă pietruită, una dintre cele trei cărărui imaginate în lanul cu corbi al vieții de artist de către cneazul pictorilor, nebunul Van Gogh, care mă agăța de colțuri de case pustii și de uluci stinghere, pe jumătate putrezite, cimitire lemnoase ale unor cețuri ewersiene. Mă clatin pe picioare precum barcazul frânt de hulă din “Răpit de pirați”, romanul de turtă-dulce al primilor mei pași prin grădinuța cu jocuri de băieți mari. Iar bompresul nasului meu își asmute încontra-i relele mirosuri ale unor latrine revărsate, puse pe braconaj olfactiv.
Rezemat de zid, Edgar Alan Poe schițează un gest ciudat, cu degetul mare al mâinii drepte făcut cârlig de pescărie. Un semn de deochi? E palid ca moartea însăși, emaciat, sărmanul, de parcă și-ar fi pierdut respirația, taman bun de purtat pe umeri până la juvățul dat cu olei sfânt al spânzurătorii.
- Cu ce vă pot ajuta, domnule Poe? mă silesc eu să-mi resuscitez funcțiile sociale de entitate kantiană, autonomă și cu circulație periferică proastă. Așa pățea, se știe, sfântul Tomasso, slăvitul chinuit.
Domnul Poe pare dezorientat.
- Mă puteți vedea?
- Ca pe-un broscoi sărind în baltă, luminate, îi răspund eu îndârjit, gata să recurg la metodă. Alejo Carpentier m-ar fi înțeles.
Domnul Poe nu ia în seamă obrăznicia. De la căderea casei Usher s-a mai domolit, Azrael îi calcă pe urme și nu-i lucru puțin să întrezărești Coasa Supremă sticlind. Puțu-i în beznă, căscat și fioros ca o râpă.
- Vă paște o mare primejdie, domnul meu, mă anunță el.
Glasul îi este grav precum dangătul clopotelor vestitoare ale Cocoșatului. O piatră de mormânt îmi crește neauzită lângă rinichi, pe aleea dreaptă a Golghotei urinare.
- Voi fi calcinat! Voi dispărea prin budele bibliotecilor sătești! Asta să fie la mijloc?
Cinism. Mă refeream glumeț la cărțile mele. Doar că ele, bietele, încă nu existau. Iar eu, lucru sigur, nu fusesem înzestrat cu darul famelic al dialogului.
- Prea simplu, domnul meu, prea simplu. De altfel, când va fi să fie, veți rezista fără probleme unei atari… trivialități, nu mă îndoiesc. Vi se pregătește, în schimb…
- Exonerarea?
Simplă curiozitate.
- Excavarea? Evirația? Fagocitoza, poate?!
Cuvinte dezmățate și irezistibile îmi țâșneau pe buze, după cum se vede. Aveam un chef nebun să îl provoc pe domnul Meșter. Căci Morții nu-i lipsește nimic dintr-un bărbat perfect. Eu, unul, băusem cumplit, băusem de-ajuns și sfârșitul, bietul sfârșit biblic, nu mă mai înspăimânta.
Domnul Poe s-ar cuveni să tacă, să mă salute ceremonios și să-mi arunce-n față aspergiile autumnale ale nuanțelor de negru de pantalon pliate pe puținătatea osoasă a unor buci timide. Nimic din toate acestea nu se intâmplă, domnul Poe dă semen alarmante că ar uita complet de suta de anișori dintre noi.
- Sunteți pe-aproape… Continuați! mă încurajează.
Ce altceva aș fi putut adăuga decât:
- Mă vor prăji pesemne in untură de porc. La bocca della Veritá, după cum preabine știți! zbierai.
Și tot dădeam din căpățâna-mi prostovană. Cu convingere sinistră.
Italienii dovedesc un gust aparte pentru isprăvile atroce. La bocca della Veritá nu-i altceva decât o gură șifonată din piatră cenușie. Un bot de balaur încremenit de către o eternitate pusă pe șotii. E un act de curaj Homeric să-ți vâri, pradă doar propriilor tale îndoieli, mâna în hruba edentată: dacă ai mințit cândva, în adânc, vei fi mușcat! Nimeni nu înțelege de ce. O asemenea moralitate genuină stânjenește peste măsură veacul nostru păcătos. Și eu, prin jocul sorții, îi fusesem victimă. Dar domnul Poe nici nu clipește:
- Exagerări. Nu fiți precar, bunule domn, nu se mai poartă… Veți fi vizitat!
Un moment de panică. Domnul Meșter se milostivește?! Prea îmi făcusem de cap toți acești ani. Transpir, ca-n scoarțe de Utrillo.
- Oul de Cristal îmi vine de hac? mă voi preface prostit de evenimente.
- Maestrul Wells vă sfătuiește să purtați săculețe cu gheață la tâmple… Fiți tare!
Mi se zbate urechea stângă. Pleoapa dreaptă clipește precum un rugbist înfuriat; aplecându-se și înghițindu-mi ochiul lăcrimos așa cum procedează lăboanțele acestuia cu lăptuca ovală de cauciuc martirizat a mingii.
- Vademecum, rostesc răspicat, făcându-mi curaj.
- Ex libris, strănută Asclepio din înaltul cerului. Amin!
Toate s-au amestecat: Azrael, domnul Meșter, creștinismul. Trecutul, prezentul, viitorul.
Domnul Poe mă vestește:
- Un transport de geniu vă va fi încredințat. Hârtiile sunt ca și semnate…
- Un ce?! trăiesc intens clipa de nedumerire pur pământeană.
- Un diplodoc.
Domnul Poe rămâne în urmă, asemeni iluziei unui felinar proaspăt stins. Ca o pisică neagră se strecurase-n mine veninul celor o mie de sori ai întunecimii. Torquemada avea să urce pe rug, înghițind pe nerăsuflate din șipul cu plumb topit. Pío Baroja se va îneca în vin rubiniu, lăsându-și sufletul vagabond pe o mescioară de tavernă. Pierre Loti suferea de cufureală, iar lui Alfred de Vigny respirația îi puțea a măruntaie răscolite de ied. Lumea întreagă avea urticarii subtile, boleșnițe tainice.
Pe jumătate beat, sfărmam sub rotocoalele de lemn ale saboților verga unui catarg de bastiment portughez înainte de a vâsli printre norișorii de fum iviți din pipele târgoveților, cu mâinile încătușate, pricinuind zbierătele mulțimii de gură-cască răuvoitori:
- Ocnașul acela! S-a aruncat! S-a aruncat!
Jean Valjean trăia pe sub ape asemeni peștilor. Eroul nu se stinge nici chiar zdrobit de teuga unui bric prost ancorat, eroul pilotează măiastru zefirul înșeuat ale Destinului.
Cândva, astfel sărisem în cârca Sorții, ignorant precum surdomutul tâmpițel dintr-o mănăstire de maici boccaciană.
Edgar Alan Poe nu mințea, vagmiștrii tenebrici ai Purgatoriului nu-i încredințaseră vreo șaradă tembelă. Nu se mai hârjoneau cu mine, dumnealor, ci mă spintecau, cu toate uneltele la-ndemână. Îl așteptam, noapte de noapte, borându-mi în sân fierea papiniană a deșertăciunii, pe prințul neguros la față al Poveștii Orientale, pe maurul viclean, să-mi răpească Singurătatea amară, afabilă și salvatoare, să-mi fure Unicitatea de mârțoagă înaripată a Literaturii, de scrib viforos, de deslușitor al lămpii lui Aladin. Fusesem întâiul poet al contemporaneității, magul obnubilant al prozei zilelor noastre. Fusesem Astrul amicului d’Urfée, fusesem muflonul alb al metaforei pluvisciente. Îmi vor rămâne dinții de lapte ai Amintirii, într-un sertar încuiat de Nedeslușire. Îmi va rămâne ulcica de vin a minerului germinal, ignobilă cupă de cucută în schimbul orașului Plaissans. Melmoth nu poate fi împăcat, prostovanilor!
- Mozart, te voi jupui de viu! am urlat către cerul impenetrabil al pustiului din mine, mușcând aerul cu colții, lăsând ecoul năprasnic să-mi sfâșie ficatul cu gheare de vultur zeesc. M-am încovoiat, de parcă vroiam să ling grăunți de argilă bătătorită, să pipăi cu buzele-mi arse de patimă terra incognita peste care mă împleticeam, vierme orb.
Numai eu îl puteam înțelege pe Mozart, numai eu îl puteam ucide. Eu, contele neantului, principele nimicului, Salieri.




V. Romanul perfect


Străpunse cu pironul, mâinile lui se mișcă spasmodic, amorțesc în răstimpuri, apoi durerea atroce le trezește la viață, sânge vișiniu picură-n ulcica arhetipală a tuturor secvențelor lombrosiene, iar gălbeneala morții îi țese-n piele falduri largi de dermă uscată, rece și sfărmicioasă. Tărâmul de vânătoare al Marilor Războinici își desface porțile ferecate, gata să înghiorțăiască stârvul său de huhurez melodios.
Rânjetul meu pieziș, încremenit, lucirea ironică sălbăticită în pupilele înghețate și ațintindu-i calea, unda șerpuitoare de dispreț ce-mi biciuiește, asemeni unei aripi stranii, obrazul cenușiu fac din toată această mortificare un carnaval irochez, un festival de pantomimă. Cu gura îmbăloșată de ațâțare, urându-l până la limita puterilor, mă îngrijesc de arhitectura putrefacției, îl răstignesc pe impertinent:
- Cam slăbuță fraza, domnul meu. Nehotărâtă!
A venit să-mi citească, dobitocul! Pe Mozart îl cheamă Valentin. Nu mă cunoaște, nu știe că am fost vestit de existența sa, nu pricepe că mi-a fost scris să îl ucid.
Pe când silabisește timorat, pierdut în vârtejurile logice ale unui text încâlcit, îl contemplu. Are chipul banal al unei broscuțe de iaz, ten pământiu, cu urme roșiatice de furuncule, iar privirile i-au înțepenit pe pagină, sticloase, identificându-se nefiresc cu lucirea mată, rigidă, pe care farurile obosite ale automobilelor întârziate o părăsesc într-un ciob de vitrină. Iată-l! Anonimul Venețian scandând cu devoțiune și tremurici frazele alambicate, psalmodiind graseiat pagină după pagină. Fornăind, supus imberb al sălașului sufocărilor cu perna de mătase.
Și iată primul capitol al romanului perfect, un omagiu capilar, hipnotic aproape, adus lui Bioy Casares, cu priceperea nabokoviană veritabilă pour les choses vraîment disparus. L-am păstrat, l-am ascuns, deși îmi provocase cândva un rău fizic. Anticorpii se formează cu ajutorul microbilor răpuși, așa mi s-a explicat.

++++++++++++++++++++++++++++++

ÎNTÂMPLÃTOR, soția mea se numește Diana. Este o femeie înaltă, măslinie, nepăsătoare. Frmusețea rămâne ceva inefabil, un soi de domeniu de explorări psihice pentru castrați și cantautori, deci mi-este peste putință să deslușesc dacă îi veți acorda rangul tentant de frumoasă. Oricum, ea poartă părul lung, un păr castaniu-închis, mătăsos și dinții îi sunt albi, ascuțiți, strălucitori.
Ochii Dianei? Negri ca noaptea. Sânii? Mari, rotunzi, pufoși. Pântecele? Suplu și parfumat. Picioarele? Cam băiețești. Tălpile? Exact cum trebuie.
Diana, soția mea, reprezintă tipul tragic de femeie. Un aer îngândurat și un mod aparte de a fuma țigări ieftine, prinzându-le între degete ca pe niște moaște preasfinte, o trădează.
Cât despre înțelepciunea ei, trebuie spus doar că studiază psihologia și o face cu pasiune, uluindu-și colegii prin rigoarea comentariilor științifice și a rochiilor lungi, mulate pe corp, care îi vin nemaipomenit. Contrariile îi conferă un șarm aparte. În plus, soția mea face dragoste minunat, amănunt ce ar trebui, totuși, trecut sub tăcere. O căpriță pe cinste!
Dis de dimineață, Diana mă anunță pe un ton solemn:
- Te-au convocat la Comitet.
- Ce poftesc?
- Profesorul Roberto a spus că e urgent.
- Aha!
Profesorul Roberto, un ins mătăhălos, veșnic înțolit în straie negre, face paradă de civism. Organizează mese rotunde pe teme de vag interes general, gâfâie libidinos ori de câte ori zărește școlărițe neștiutoare și nu ratează vreun prilej de a-mi demonstra că îi sunt inferior intelectualicește. Ce mă enervează la el sunt, mai cu seamă, pantofii uriași, de lac, asemănători cu doi dobermani cu șireturi, care-i păzesc picioarele de impolitețurile pietruite ale drumului.
Săptămâna aceasta subiectul luat în dezbatere de Comitet este matriarhatul.
- Femeia, domnilor, rămâne bunul cel mai de preț al omenirii. Născătoare a fiilor noștri, ea a fost desconsiderată veșnic. Cred că trebuie să-i facem loc în Istorie, un loc pe măsură!
- Ce aiureală! șoptește cineva.
Un domn cu cioc întreabă:
- Menopauza degradează femeia?
Este apostrofat.
- Spiritul femeii, domnule, constituie lucrul de căpătâi al ființei sale. Femeile por fi și sfinte, nu doar curve. Păcatul trupesc, domnilor…
- Oho! Păcatul!
La ședințele Comitetului se bea enorm, se țin discursuri omnisciente pe un ton răgușit și se fumează cu înfrigurare. Domnii subțiri se descarcă astfel de încărcătura sufletească a îndatoririlor zilnice. Un purgativ oral nemaivăzut, Comitetul acesta! Din care pricină, nu concluziile distincte sunt importante, căci nu se ajunge defel la vreo concluzie distinctă, oricât de plăpândă. Firea membrilor directori și natura subiectelor abordate slujesc în altarul Nemărginitului. Totuși, plictiseala perfidă îi vine, în răstimpuri, de hac oiței blânde și sperioase a păcii. Iată de ce o figură căptușită cu aplomb ia cuvântul:
- Stimați confrați, onorabili directori ai Comitetului, chestiunea femeii poate fi dezbătută ad infinitum, la infinit. Ca și femeia însăși, de altfel, femeia fiind, nu-i așa, un poem închinat bărbatului. Dar nu ne-am adunat aici pentru a statuta un concept de pe urma căruia tragem foloase de milenii, ci pentru a decide în ceea ce privește matriarhatul: pot fi femeile puse la conducerea treburilor obștești sau nu?
Răsună aplauze furtunoase. Individul cu aplomb este slab, bărbos, fioros. Ochii săi imenși, de-un albastru spălăcit, se rostogolesc prin sală, lingând din priviri căpățânile auditoriului, precum o limbă uriașă de câine însetat.
- Bravo! Bravo! i se răspunde.
Lângă mine, un necunoscut mucalit face pârțuri lipsite de sonoritate, de originalitate, dar pline de-un miros cald, îmbătător. În democrație, manifestările picarești ale necunoscuților nu înspăimântă, ele sunt salutare! Lenea autarhică a guvernărilor, se spune, duhnește de parfum stătut intr-o asemenea măsură încât orice putoare nouă stârnește un entuziasm delicious.
Poate că tocmai pârțurilor trase tiptil de vecinul meu li se datorează frenezia faptică a celor ce au urmat.
- Stimați confrați, onorabili directori, guvernăm lumea aceasta, cu părțile ei bune și cu părțile ei mai puțin bune, de atât de multă vreme. De prea multă, îndrăznesc să afirm, lucru observabil cu ușurință, domnilor!
Are aplomb, individul!
- Cred că a sosit momentul să le îngăduim bunelor noastre mame, soții și fiice să împărțească între ele povara puterii. Să cunoască grijile procurării hranei pentru popoare întregi! Haideți să facem o schimbare radicală în propria noastră ogradă. O așteptăm cu toții, de oarece decenii bune… Haideți să dăm mână liberă matriarhatului! Vremea odihnei e aici!
Scaunele scârțâie, aplauze puternice le țin isonul, iar auditoriul pare sugrumat de emoția profundă a pisicilor opărite.
- Vivat femeile!
- Hip! Hip! Ura!
- Trăiască noul sex tare!
Profesorul Roberto lovește cu un ciocănel argintat în masa prezidiului.
- Gata, răcnește încântat, mișcându-și viguros mustățile murdărite de tutunul de import. Afacerea s-a adjudecat!
- Bravo! Bravo!
Urmează epoca femeilor.


VI. Addenda

Defapt, Mozart nu mi-a cerut niciodată părerea vizavi de scrierea sa săltăreață. Tot ce făcea, am înțeles ulterior, era să mă pună în fața unui fapt împlinit: apăruse. Apăruse un Geniu.
Romanul nu mai există. Mozart nici atât.
Nu l-am ucis. Nu a fost nevoie. Mozart, descurajat, a dispărut. Înțelegeți, în vremea aceea, economia funcționa după principii îndoielnice.
Cât despre ea, îi telegrafiasem.