Inelul verde cu efigia lui Horus


Motto: “Ce este diavolul? fusese întrebat odată Zacharias Lichter. În primul rând – răspunsese el – diavolul nu este; nici măcar nu încearcă să fie, știind că nu va fi niciodată.”
M. Călinescu, Viața și opiniile lui Zacharias Lichter


Mă înapoiasem de la Constantinopole cu mustrări de cuget, căci îmi venea peste măsură de greu să am a descrie domniței Eleonora despre pricinile grecești ale dezmățatului fante de Livorno și despre potlogăria la cărți ce învățase nepotul domniei sale a stăpâni în tovărășia acelui trântor otoman, Cismet Samanoğlu Esetin, cneaz al plăcerii și principe prefăcut, după cum singur avea obrăznicia să se intituleze. Girolamo Ernesto Pietri di Livorno îi era văr primar domniței. Tocase trei palate ducale și vreo cinci moșii măricele la jocul de baccará, după care fusese silit, de împrejurările tragice și deopotrivă prielnice, să se mulțumească doar cu promiscue băi de abur în tovărășia unor Adoniși molcomi, cu chip nordic și bălai, la orele amiezii. Serile în schimb, Girolamo se afișa pretutindeni în ținută domnească, făcând caz de ochiul lui spart și arătându-și concupiscent cei trei dinți lipsă, dovezi grăitoare de dragoste din partea nesfârșiților săi amorezi. Evenimentul acesta era pus în umbră doar de știrea secretă că armiile blestemate ce împinsese întunecatul zeu al Furiei Sfânte, sultanul, peste stâncile Persiei zăboveau în fața cetățuilor pustiite de tifos și alte boleșnițe vestite de Apocalipsă și că o ditamai semilună de sânge putred purpurase mătasea steagului sfânt de la Baycașce înfiorându-l pe poetul sihastru al-Zahhand și făcând să freamăte de griji orașul turpitudinii. Plecasem la mijloc de noapte, în zece ale lunii aprilie, cu-n docar închiriat sub nume fals, vestit fiind de-un curier tainic cum că prințul Ismail, cumnatul sultanului, chelbosul cel surd și cu prepuțiul răsucit precum trupul hieratic al scoicii pescuite în Corfu de ocnași damblagii, împotriva tuturor canoanelor religioase, vrea să-mi ia viața din pricina unui malentendu vizavi de făclia păgânească a inimii sale turbate, nepotul domniței Eleonora. Nimic nu m-ar fi scăpat, căci în Orient, știam preabine, răzbunarea se-arată întotdeauna lunecoasă și rece la trup după tipicul pumnalelor călite în atelierele sumbre ale armureriilor Florentine. Odată ajuns în țară, poet dezmoștenit al pasiunii alungat până și din cetatea pidosniciei, cu inima slabă, am purces la moșie, la Focșani, să trimit scrisoare cu sigiliu zapciilor împărăției și bunului meu prieten, beiul Ortadokul Parîm, ministrul Poliției, despre complotul pus la cale împotriva mea. Printre rânduri îmi ceream iertăciune prințului Ismail. Intențiile mele față de nepotul domniței Eleonora erau cât se poate de inocente. Baștan soğuk su dökülmek. Simțisem gheara Morții pipăindu-mi gâtlejul, cum glăsuiește tandru și îngrijorat Poemul din Kabir.
Și-aici, poftit de-un boiernaș mucalit și fost tovarăș neabătut de beții, pe înserat, la o cofă de vin vechi și-o pulpană de miel rostogolită-n jăratic și frământată zdravăn cu piper de Ondakka și scorțișoară din Amberus, adusă cu barcazul pe-o furtună cumplită până-n portul Constanței de-o mână de bărbați destoinici, rebeli culeși de prin Chios și Cipru după înăbușirea în sânge nevinovat a sumețirii tâlharului Sacratif și plătiți cu aur și gloanțe de plumb vrăjite, am cunoscut iapa cea nestrunită de vreun surugiu vreodată, răsplata târzie și supremă a trăpașului meu încărunțit fără vrednicie prin găuri băltitoare de conițe palide și cu țâțe oarbe. Taică-su, căldărar, era rob eliberat și rotea în cap o pereche de ochi negri, malefici, ca-n pânzele nocturne ale orfanului de duh Timberrine, drept pentru care numai la adăpostul argintului viu și sfințit al licorii duhovnicești ce-o turnasem în mine cu nemiluita și care-mi pipăia măruntaiele chezășuite unui solitar mausoleu de marmură neagră cu degete catifelate de mâță macabră, m-am încumetat să-l îmbii să mi-o vândă. El rânjise cumplit, clătinase năprasnic din tigva-i de culoarea meiului de Eghipet și mă cercetase grijuliu cu privire la căpăstru. Apoi, înțelept, se învoise cu târgul nostru blestemat. Fătuca lui, demon fugar, precum va scrie Bürger, cu pielița obrajilor măslinie și dinții asemeni perlelor găsite în încăperile submarine ale împărăteștii insule Tombú, pe unde se spune că ar bântui încă sodomizatorul și sugrumătorul cu fir de mătase coborât din Olimp, a abătut asupră-mi nenorocirea cea maia spră dintre toate, văduvindu-mă pe rând de averi și de prieteni adevărați, storcându-mi vlaga și învățându-mă cu deliciile otrăvite ale laudanumului. Dispăruse, firește, când nu mai aveam nimic altceva decât culcușul strâmt din piatră străjuit, pe-o alee umbroasă a cimitirului, de arhangheli muți ciopliți măiastru de-un orb tirolez ce bătea Bucureștii pe vremea lui taică-meu și despre care umblase vorba că ar fi fost coborât în miere clocotită până la gât fiindcă vestise înfrângerea din Persia a sultanului încă nenăscut și înăbușirea lui cu o perină vișinie, țesută la Damasc, ce-l priveghiase cuminte, o viață întreagă, de pe sofaua muiată-n argint din sala Tronului Pustietății. Băieșițele de la moșie, dându-și coate satisfăcute, babornițe rotofeie putrezind cuviincios sub zăbranicele asudate, îi povestiseră pe ocolite despre isprăvile carnale ale unui grăjdar mustăcios pripășit de prin împrejurimi și mai ales despre fapta de mirare, fioroasă și dătătoare de năbădăi muierești, a împunsăturii calului. Iar ea fusese curioasă, nevrednica. Nițel mai jos de piepții cămășii, ca o a doua inimă săgetată de ghimpele unei încordări neomenești, mă arde încă sărutarea pătimașă ce-mi daseră demult zimții tăioși ai inelului verde cu efigia lui Horus, zeul dezolării, care împodobea cu luciri stinse mâna ei translucidă, înghețată, atunci când mă atinsese pentru întâia oară. Fusese semnul sacru, o dungă fină de sânge închegat, al împreunări noastre bolnave.







Un cer plumburiu s-a ghemuit de ceasuri bune deasupra Bucureștilor. Și un vânt rău se desface în rafale răzlețe, turbate, pierzându-se prin uliți. Miroase a bălegar și a ploaie. O după-amiază târzie, mohorâtă, așteptând aprinderea celor dintâi felinare. În răstimpuri, birje repezi se strecoară la adăpostul zidurilor, căutând firul tainic al descătușării lor. Sunt niște făpturi oarbe, docile.
Cafeaua s-a răcit, căci eu mă las purtat de valul dulceag și înțepător al țigării de foi. Ar fi nevoie de o fântână de sare ca să-mi domolesc melancholia.
Wassermann, jidovul pipernicit, îmi clipește complice, ascunzându-și sub pleoape crețe, aduse de laudanum la stadiul limoniu al sfârșelii, ochii cruzi de nevăstuică.
- Þi-e inima grea de alean, cucoane?
Glasul său sâsâit trebuie că-i aidoma cu susurul adormitor și ucigaș scos printre buzele vinete de chipurile demonice din pinacoteca monstruoasă a lui Meister Eckhart, umflate pe la spate cu aer fierbinte de pajul Ariosto ca să se sperie și să crape odată maestrul cel atât de dornic de iad. Wassermann e cel mai pungaș dintre anticarii de vază. Regele Dosnicului și al Galbenului Calp. Jinduiește, năpârstocul, să-mi speculeze boala, această bizară ecclampsie mentis atribuită de un doctor nevricos drogului și expediată fățiș sub denumirea mincinoasă de fierbințeală cerebrală, de rău incurabil și gratuit, ca să-mi vândă cele opt desene funeste făcute pe hârtie de orez de-un anonim înzestrat și aduse, după spusa-i mieroasă, taman din Palestina într-o cutie broșată din lemn de oleandru dat cu cârmâz.
- Vrei să mă tragic pe sfoară, Wassermann, tâlharule, mă prefac mânios. Dar țin să te anunț că slabele mele puteri mai pot să-ți vină încă de hac.
Wassermann, urâtul, se hlizește.
- Cucoane, sunt autentice, pe ochii mei!
S-a țigănit Wassermann de când slujește cu sârg neamul acoliților nespălați ai lui Vodă. Doar proaspăt pingeliților ăstora, foști funcționari de trei parale sau ofițerași găunoși la minte, ființe vulgare și infatuate, acestor linge-blide oricând amatori de-o canastă crâncenă și ridicați la cinul de curteni ca o recunoaștere a meritelor lor de cartofori, tot la mămăligă le stă gândul cel bun, în vecii vecilor. Îl încerc pe Wassermann așa, într-o doară. Sunt prea vlăguit ca să nu probozesc asupră-mi năpasta fiecărei nade întâlnite.
- B.D., ce vra să zică, măi ovreiașule?!
O inscripție aproape indescifrabilă, făcută cu litere gotice, îngroșate și încâlcite, în josul fiecărei pagini. Dar jidovul pipernicit e mai ager decât o căprioară.
- Bartholomeo dixit, stăpâne, zău așa!
Bătrâna mea inimă șovăie deodată. Asemeni lucrătorului ostenit opintindu-și pe umăr coșărcile cu struguri pâcloși de-ngropăciune. Bartholomeo dixit, povestea magului Bartolomeu, cel care a retezat cu securea sfântă mâna stângă a Diavolului și-a azvârlit-o-n dogoarea trufașă a Vezuviului, la începutul lumii, iată ce-nfățișează desenele. O istorioară biblică apocrifă, demnă de pana inspirată a lui Hoffmann. Ca o pală de vânt înghețat ivită din senin, răceala îmi înfioară mădularele amorțite. Și aproape că deslușesc îndărătul mirosului tare, bărbătesc, al țigării de foi izul scârbavnic de putreziciune care vestește deschiderea oricărei cripte. Căci am înțeles într-o străfulgerare, descătușat de însuși presentimentul cumplit ce mă apăsase, cine l-a mânat pe Wassermann la mine în casă și ce mi se va cere în schimbul desenelor în peniță. Viermele galben al fricii de tenebrae roade vârtos în mina lăuntrică a amurgului. Simțisem gheara Morții pipăindu-mi gâtlejul. Sub tâmpla dreaptă, o venă zvâcnește. Încovrigat, șarpele pitit în carnea păstoasă scuipă sânge albastru. Efigia damnatului, micuța picătură de sudoarea care îmi îmbrobonează sprânceana.
- Wassermann, rostesc cu glasul sugrumat. Fii bun și-mi arată ultimul dintre desene. Mi se cuvine să cunosc prețul
Prețul sufletului meu.
Wassermann, încruntat, răscolește foile subțiri ale Destinului.
Și cu coada ochiului sorb, încleștându-mi unghiile în palme, urmele aprige ale peniței furibunde încremenite de eternitate pe hârtia chinezească sub forma binecunoscută mie a mâinii translucide ce poartă prin tării inelul verde cu efigia lui Horus.