Lumina soarelui pătrunde cu greu prin draperiile roșii. Nici o mișcare în odaia strâmtă și întunecată. Numai ticăitul obosit al unui vechi ceasornic atârnat pe perete izbucnește la intervale regulate, într-o monotonie amețitoare. În mijlocul încăperii, un mic fotoliu. Un bătrânel stă în halatu-i ros, în papucii de casă, într-o plictiseală nostalgică. Părul sur îl avea creț. Pufăie într-una din lulea și fumul ei, de-o culoare cu părul, se ridică în inele.
Peretele din fund este ocupat de o bibliotecă din lemn de stejar masiv și de un birou. După ușă, un dulap cu balamalele lăsate. O oglindă ovală în dreapta-i. Sub oglindă, o măsuță pe care șade un televizor vechi, alb-negru. Două butoane de plastic, dintre care unul găurit și îndoit, se mai țin pe picioare. Restul au căzut de mult, lăsând în urma lor niște bumbi lunguieți și metalici. Antena ruptă. În locul ei o gaură inestetică împrejmuită de un contur din inox.
Bătrânul îl privește. Îi distinge forma atât de cunoscută. Observă o anume afinitate pentru acest obiect uitat de vreme, care îl frământă, dar nu și-o poate explica. Nu înțelege de ce nu poate renunța la el. Își amintește brusc ziua, parcă ștearsă cu desăvârșire din mintea lui obosită, în care ea cumpărase această bijuterie. Își amintește ca prin vis emisiunile pe care le-au urmărit împreună la acest televizor. Cum ea îi aducea ziarul și ceașca de ceai în fiecare dimineață. Cum adormeau unul în brațele celuilalt în timpul vreunui film târziu. Cum o acoperea cu pătura, luându-i cu grijă ochelarii de pe nas.
Acum, însă, nu mai folosește nimănui. Urme mici de cafea zac pe ecranul prăfuit, străbătut de o crăpătură mare, ramificată în alte câteva, mai mici. Carcasa din față stă suspendată în partea de sus, cu plasticul desprins de restul cadranului, presărată cu crăpături în vopseaua neagră. Ea scăpase odată un ghiveci de flori, și de atunci nu se mai sinchisise să-l repare. Partea din spate, tot din plastic, lipsește cu desăvârșire. A căzut singură, scoțând la iveală o împânzire de fire și de mecanisme inutilizabile, înecate într-o pâclă deasă de praf. Numai cea din mijloc, din lemn tare de fag, nu cunoaște noțiunea timpului. Pe unele părți poartă totuși urme de mucegai și pete mici, de la scrumul de țigară.
Ședea lipsit de sens pe măsuța de sub oglindă, pârâind din când în când sub efectul dilatării. Ochii obosiți alunecă, involuntar, pe dulapul de după ușă. Distinge o siluetă diformă. Intrigat de noua sa descoperire, se ridică cu greutate, într-un scârțâit prelung și ruginit. Apropiindu-se, mirarea se deslușește tot mai evident pe chipul său. Un fier de călcat. Trage ușor draperiile, apoi se întoarce negreșit și se pironește în dreptul ușii. Mânerul greu și delicat totodată, rupt. Tot ce a rămas din el este o bucată infimă și teșită de plastic, care mai păstrează încă literele rusești, de o culoare ștearsă. Plita metalică, cu vârful retezat, este împânzită cu pete mari de rugină, într-o dezordine haotică. Crețurile care o împrejmuiesc, într-un contur elegant odinioară, stau îndoite și tocite, ca șenilele unui tanc. Butonul mare și rotund, de reglare a temperaturii, care îl făcea atât de interesant, atârnă pe marginea din dreapta a plitei, prins în câteva fire prăfuite. Alături, zace un cordon încolăcit, la ambele capete cu câte un mănunchi de fire ieșite în relief, sub un strat fin de funingine. În fața ochilor apare pe neașteptate o siluetă gârbovită asupra unei măsuțe.
Bătrânul își alungă însă gândurile copleșitoare. Se îndreaptă brusc și se întoarce cu spatele. Mai hotărât ca niciodată. O să scape odată de amintirile astea nenorocite și o să se apuce iarăși de scris. Se așează la biroul din fundul camerei și își caută ceva de scris. Dar, fără să vrea, îl zărește, într-un colț, între două caiete. Întinde încet mâna, aproape mecanic, și îl apucă cu două degete. Suflă praful de pe el. Aceeași culoare aurie, cu vârful capacului argintat. Rugina o mai înnegrise pe alocuri. Un stilou veritabil. I-l dăruise de ziua lui.
O lungime perfectă, brăzdată de striații șanțate. Capătul de sus este mai subțire și cilindric, de culoare argintie, asemenea capacului, tocmai pentru a-l susține pe acesta din urmă. Nu oval, ca la majoritatea stilourilor. Îndepărtează cu un șervețel petele uscate de cerneală care zac, uitate de vreme. O mică scobitură îi sare în ochi. L-a scăpat odată, nu-și amintește bine când.
Începe să se joace cu capacul. Nu se închide prea bine. Agățătoarea i s-a rupt. A rămas doar un ciot ascuțit, care îl înțeapă. Penița, scăldată în cerneală uscată, strălucește în auriu-i închis, în lumina slabă lăsată de draperiile ușor trase. Încearcă să-l deșurubeze, într-un scârțâit strident. Îl răsucește cu greutate, apăsând puternic. Trosnește încontinuu. În cele din urmă reușește să-l desfacă. Cămăruța pentru cerneală goală. O umple meticulos, apoi îl apucă ferm, pregătindu-se să scrie ceva. Dar suprafața-i fină și metalică îi alunecă ușor printre degete. Îl strânge cu putere și începe să scrie. Vârful peniței începe însă să se miște în toate părțile, scârțâind sacadat și scrijelind foaia. Nu iese nici un strop de cerneală. Atunci observă că micul bumb din capătul său este tocit și desprins puțin de restul stiloului, având un joc continuu.
Îi pune capacul la loc cu aceeași meticulozitate. Amintirile încep să-l năpădească din nou. Brusc, îi cade din mână, într-un sunet metalic și scurt, care îl face să tresară, plin de cerneală.