O privea de pe marginea lacului înghețat, nevenindu-i să creadă că există ceva atât de frumos. Erau aproape singuri- iar ea, ea patina doar pentru el. Sau așa gândea atunci, la fel de tâmpit și de naiv ca întotdeauna.
O privea cum tăia cu patinele peretele cenușiu al deznădejdii și mizeriei zilnice. Era o flacără, era o speranță, era genul de femeie după care K cădea întotdeauna. Și cădea urât și-și frângea aripile rău de tot. Așa ca de obicei. Ca atunci când K avea temeritatea să se apropie de ceva frumos și pur, de ceva care semnala de la distanță că nu e de nasul său.
„Știam că o să pierdem. Era clar că o să pierdem, eram doar o mână de proști cu puști antice.Cum puteam noi să rezistăm tancurilor, cum puteam să ne împotrivim maurilor ? Și atunci în mine, în noi a ieșit așa, sub piele, drăcușorul acela, dorința de a-i opri. Dorința de a le demonstra că putem să-i înfrângem, o dată și încă o dată. Dorința de a le demonstra că și noi, cei neânsemnați putem câștiga, fără generalii și fără logistica lor. Și i-am lovit și i-am ținut pe loc; și i-am înfrânt și cenușa lor a fost zburată de vânt...” îi povestise odată un supraviețuitor al bătăliei de la Jarama.
Era curios, dar așa se simțea și el.Simțea ca o imensă îndrăzneală faptul că putea fi în preajma acestor femei frumoase, că putea să-și ducă războiul său personal, acolo, în preajma Lilianei Rădanțu și al Cameliei, că putea spera să le aibă, să le posede, fie și pentru o clipă...
„Dumneata, tinere prieten, vrei ce nu se poate” îi spuse odată Leunucă în cursul uneia din lungile lor plimbări prin fața bisericii Asediului. „Dumneata nu vrei să înțelegi că ești urât. Da, pur și simplu ești urât.Nu poți face nimic în acest sens. Sau, poți deveni și mai urât, ceea ce nu e recomandabil. Ar trebui să fi fericit că nu ești și prost sau că nu ești atât de prost ca alții. Oricum ești urât. Nici o femeie nu se va uita la tine „por nada”. Nu crede prostiile acelea cu dragostea dezinteresată- nu există. Totdeauna va trebui să oferi ceva la schimb. Totdeauna va trebui să existe ceva la care să renunți, pe care să-l cedezi, pe care să-l dai pentru a anunța „sunt viu, exist, din aprilie și până-n august funcționez, viața mea păcătoasă mă mai ține aici, observă-mă, vezi-mă, acordă-mi atenție, sunt viu, ce naiba!”.
„După aceea, făcu Leunucă, după aceea nu trebuie să speri prea mult. Nu trebuie să fii prea posesiv și doamne ferește, nu, niciodată gelos. Moartea unei relații pentru noi, urâții este întrebarea simplă „unde ai fost ?” .Dacă ești mulțumit cu ceea ce ai, dacă ești peste măsură de bucuros, dacă ești într-al noulea cer că ea s-a coborât în noroi să se uite la tine- atunci nu fi posesiv. Nu e și nu va fi niciodată a ta. E a multor altora și va trebui să te mulțumești cu o părticică, cu atât cât îți dă. Îl știi pe Toneanu ? . Ia-l ca exemplu. E un actor superb- și un monstru de urâțenie căsătorit cu o primăvară. Știe să aibă din acea primăvară zilele lui. Pentru restul, e generos, și crede-mă că ne face un bine nouă, tuturor, și aici Leunucă surâse nu libidinos ci pur și simplu ca un tigru care tocmai și-a păpat prada, pentru că doamna este o primăvară...și K avu pentru câteva secunde imaginea unei zeițe cu un păr negru foarte bogat, o bucurie a văzului, zărită fugar în budoarul cu care se continua biroul lui Leunucă...”
El o botezase „patinatoarea zorilor”. El îi inventase și legenda „n-avea curajul să patineze decât în revărsatul zorilor, cu cât mai puțină lume în jur, dacă se poate singură, pentru că un lucru desăvârșit cere singurătate și teamă...”
Liliana Rădanțu nu era de fapt decât o puștoaică, o fată de muncitor care-și luase lumea în cap și care-l părăsise scurt și dur „noi doi nu vom putea fi niciodată decât prieteni...niciodată n-aș putea simți mai mult decât prietenie pentru un om ciudat așa cum ești tu...mă sperii...mă îngrozești....”. Liliana Rădanțu nu era de fapt decât un vis, o fată zveltă căreia îi plăcea să patineze diminețile reci pe marginea lacului „Conducta”. Stupid nume, stupid lac. Stupid K, cu vre-o cinșpe ani mai tânăr și la fel de prost, K cel care ura iarna, ura ghiața și zăpada, clătindu-și ochii cu această ardeleancă nu foarte frumoasă, mai degrabă imperfectă, mai degrabă trasă la față „nu aveam decât cartofi la masă...știi tu K ce înseamnă să mânânci săptămâni și săptămâni la rând cartofi, să vezi în fața ta armate de cartofi pe care să ști că le vei mânca până la sfârșitul vieții ? Știi tu, K ce înseamnă mizeria ? Știi ce înseamnă să-ți cârpești singura rochiță bună să mergi cu ea la o mizerie de petrecere, o porcărie de petrecere dar care e altceva ?” „ Știi tu, K ce înseamnă să tânjești ? Să-ți dorești cu disperare, un fleac ? O bluză, o pereche de pantofi...ști ce mizerie este să apari cu pantofi rupți în amfiteatru, la acel monstru de cultură care este profesorul Linguraru, acolo unde totul ar trebui să fie superb, nemaipomenit, ar ttrebui să venim toți în cele mai bune haine, așa a făcut tata și bunicul și străbunicul, își puneau hainele de sărbătoare când mergeau la școală... iar eu, eu sunt doar o vacă cu pantofi rupți ? Simt umezeala în talpa piciorului, simt umezeala în mine și învăț K despre lucruri frumoase, despre lucruri sublime...și eu sunt un gunoi...”