poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1423 .



Pacatul
proză [ ]
II

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [dorul ]

2005-04-16  |     | 



Dintr-o petala a ghearei tale
M-am plamadit in sangele tau
In umbra ta, in ochii tai arzand;
In trupul tau de soare plapand!

-Buna ziua. Bine ati venit la cursul de... cum sa ii spunem mai pe placul vostru... „Compizitii literare”. Cred ca titlul cursului spune totul despre ceea ce vom studia impreuna. Pe tot parcursul anului, vor fi doua note una data de colega mea, doamna profesoara Mitras, la seminar si una data de mine la examenul final. Nota finala va fi media celor doua note. Altceva ce sa va mai spun... Ma cheama asa cum scrie in orar...
Aproapre jumatate din sala izbucni in ras.
-Nu radeti... De multe ori se intampla ca profesorii sa nu fie cei din orar. De data asta s-a intamlplat sa fie asa cum a fost stabilit de la bun inceput.
Se indrepta spre catedra si se aseza pe scaunul vechi ce parea sa apartina unei lumi care se consumase cu multi ani in urma si care scartai irevocabil. Alte cateva zambete se ivira pe chipurile unora din studentii din primele banci. Deschise servieta pe care o asezase pe masa si sco1ase din ea o foaie pe care o aseza pe masa si privi cu atentie in sala de parca ar fi incercat sa ghiceasca ceva. Se opri cu ochii asupra Mariei pentru o secunda si dadu din cap, iar apoi incepu sa caute cu privirea din nou printre cei o suta de elevi ce se aflau in amfiteatrul acela imens. Parea extrem de batran. Undeva aproape de saizeci, saptezeci de ani, insa se tinea bine pentru o varsta atat de inaintata. Parul incaruntit si alb destul de rarefiat in crestetul capului, niste ochi negri ce priveau cu atata blandete incat puteau cuceri pe oricine si maini usor tremurande ce se odihneau pe suprafata catedrei; imaginea profesorului Stanciulescu ii paru Mariei feerica.
-Bun, avand in vedere ca majoritatea seminarelor le vom face impreuna haideti sa facem de pe acum o prezenta ca sa va cunosc si eu. Marturisesc insa ca fac acum prezenta pentru a cunoaste doua persoane dintre voi, care m-au impresionat la inceput.
Toata lumea privi un pic contrariata. Despre ce vorbea de fapt?
-Ma refer prin „la inceput” la zilele de examen,... zilele in care in fiecare an raman impresionat de... frumusetea sufleteasca a unora din dumneavoastra si de imaginatia altora. Deci sa facem prezenta. Anaton Ioana, Andreescu Andreea,...
Fiecare student in parte ridica mana sau se ridica in picioare, iar profesorul Stanciulescu il privea cu mare atentie incercand parca sa isi imprime in minte fata celui strigat. Cand fu randul ei, Maria se ridica in stangace in picioare, privind insa cu mult curaj spre profesor, insa nu apuca sa se aseze.
-Mda... Dumneavoastra domnisoara sunteti una din persoanele despre care vorbeam inainte sa ma apuc sa fac prezenta... Marturisesc ca... stiam de inainte ca sunteti dumneavoastra, insa... nu va pot spune dupa ce mi-am dat seama. Am privit in sala si... mi-am spus ca numai dumneavoastra ati fi putut scrie o compunere ca aceea. Si sa stiti ca desi nu ati primit nota maxima pentru mine a fost una dintre cele mai bune trei compuneri din toate cele patru sute cinci zeci de lucrari care au existat. Am tinut sa va felicit personal si imi doresc sa raman la fel de impresionat de dumneavoastra pe tot parcursul anului.
Maria rosise complet, lasand privirea in podea. Profesorul Stanciulescu zambi cu dragoste si privi in sala catre ceilalti.
-Puteti sa luati loc domnisoara.
Toti cei din clasa isi atintisera ochii catre Maria. Roseata obrajilor ei nu trecuse inca, ba chiar se acceuntuase enorm in timp ce fata se aseza inapoi pe scaun. Scrisese intr-adevar una din cele mai bune lucrari din toate facultatea? Putea sa fie o onoare atat de mare pentru ea? Putea fi atat de frumos?

*

Ultima scrisoare

Se aseza iarasi la birou... imbracata in camasa de noapte, alba, mulata pe crop... camasa de noapte obisnuita. Cu ea se imbraca de fiecare data si se aseza la masa sa scrie... sa ii scrie lui.
Alese cea mai alba foaie din teancul de pe birou. Nu ii lua mult sa o aleaga, toate erau la fel, aceeasi culoare, acelasi stil, liniatura... le avea pe toate de la el...
Acelasi toc rupt, negru, invechit... Dar avea sa fie ultima oara cand scria cu el. Aceasi cerneala de culoare albastru inchis, apropiat de negru, dar care in lumina apusului avea o usoara tenta violeta. Era singurul lucru care ii placea la acea cerneala. De aceea o alesese, de aceea scrisese atata timp cu ea, zi de zi, uneori poate chiar de doua trei ori in aceleasi douazeci si patru de ore... Dar, iara, avea sa fie ultima oara cand scria cu acea cerneala.
Aceeasi mana fina care tremura spasmic inainte de fiecare scrisoare; aceeasi mana plina de gingasie, care nu cunoscuse niciodata munca, durerea, dar nici alinarea... dar poate intr-un mod cat se poate de ironic si crud... cunoscusera finetea scrisorilor lui, si cunoscusera tot ceea ce reprezenta el.
Lua in mana totul... si, fara macar sa gandeasca ce va scrie, asternu primele cuvinte pe foaia alba... Apoi venira altele, si altele si multe alte cuvinte pe care ea nu le cunostea! Nu stia de unde vin. Dar continua sa scrie... Iar ele continuau sa se astearna pe hartia alba fara macar ca ea sa-si dea seama, fara macar sa reactioneze la cele ce curgeau fara pic de pauza pe coala alda din fata ei...
Se opri brusc... Se gandea la ultima lui scrisoare... De la prima primita, atat de neinteligibila, atat de greu de inteles, pana la ultima... atat de frumoasa, atat de dureros de frumoasa... Il invatase atat de multe, dar uitase sa il invete sa raman el... Uitase sa il invete sa nu se schimbe; era inevitabil, poate chiar imposibil, iar acum era mult prea tarziu...
Cu acelasi calm, cuvintele continuara sa se astearna pe hartie. Era ultima scrisoare... cuvinte clare,... simple, fara intelesuri ascunse... Cuvinte prin care avea sa isi ia adio de la cel de care se indragostise prea tarziu.
Timpul ei trecuse...

Pe ultimul rand al scrisorii, ultimul cuvant, parea a fi patat de nenumarate ori de aceeasi cerneala. Aproape ca rupsese foaia...
„Adio...”

*

-Minculescu Ioan. Minculescu Ioan este?
Maria se trezi la strigatul profesorului si privi nedumerita in jurul ei ca si ceilalti colegi din a caror centru de atentie se pierduse.
-Inca o data, Minculesc Ioan nu este aici?
Linistea paru si mai apasatoare.
-Mda.. Pacat... El... ei bine el era ce-a de-a doua persoana despre care vroiam sa va vorbesc. Insa nefiind aici am sa va las sa descoperiti singuri sau am sa va spun data viitoare, sperand ca si acest distins domn va fi printre noi. Pana atunci haideti sa terminam cu prezenta, care de altfel e prima si ultima oara cand am de gand sa o fac, dupa cum stiti prezenta nu e obligatorie la cursuri... si apoi am sa va povestesc cat de cat cu ce se mananca acest curs...
Toata lumea zambi din nou... Zambi si Maria printre ei... isi revenise din emotiile care o trecusera cu cateva clipe inainte.

-Buna Maria, eu sunt Mirela.
Maria ramase un pic blocata. De unde o cunostea fatuca aceea? Mirela zambi...
-Pari nedumerita. De fapt nu ai de unde sa stii... Sunt colega cu tine, insa nu am apucat sa facem cunostinta. Te-am observat cand profesorul Stoenescu te-a laudat in fata intregii sali. Toti am fost surprinsi...
-As fi vrut sa nu faca asta... recunosc ca si eu am fost surprinsa la randul meu, dar as fi vrut sa nu faca asta...
Mirela zambi. Avea un chip atat de placut vederii, ceea ce o facu pe Maria sa zambeasca si ea.
-Hai lasa ca nu e nimic rau in acest lucru. Ba chiar tu ai reusit sa te faci cunoscuta in felul asta... esti chiar foarte populara deja... (Chicotind se apropie de urechea ei si continua) Singurii nostri trei baieti din intregul amfiteatru au vorbit tot cursul despre tine dupa aceea. Paremi-se mie se cuonsc de cand lumea... ei trei...
Maria rosi...
-Si totusi nu am fost singura... Despre baiatul acela, Ioan, ce stii?
-Drept sa-ti spun nu stiu absolut nimic... Nu l-a vazut nimeni si nu stie nimeni cine e...
-Oare... Oare a reuntat intre timp? Nu! Sunt eu mai...
-Nu am de unde sa stiu spuse Mirela intre timp... Eu de exemplu abia am ajuns la prima zi de cursuri... Era sa pierd trenul, apoi am avut mari probleme cu camera de la camin. Si asa mai departe...
Ochii Mariei se blocara pe chipul dulce si finut al copilei ce statea in fata ei. Doi ochi verzi ce intreceau orice smarald, alaturari de o tunsoare nici prea scurta nici prea lunga, ce definea un par saten prelins pe capsorul acela dragalas priveau si analizau cu mare atentie ceea ce se afla inaintea lor. Un trup mult prea firav fata de al ei, si mult mai subtire descris de niste forme mititele si rotunzi surprinse de puterea sutienului nebru ce se vedea prin bluza alba cu care era imbracata, alaturi de niste picioruse subtiri si mititele ce purtau o pereche de pantaloni de stofa negri aproape in stil baietesc o facura pe Maria sa para un pic invidioasa pentru ea insasi pentru irezistibilul mod in care Mirela, noua ei cunostinta, aparea in fata ei in clipa aceea.
Statura si privira amadoua pe unul din geamurile facultatii, catre strada ce delimita curtea palatului Cotroceni de curtea Facultatii de Electronica. Facultatea de Jurnalistica isi avea sediul in facultatea anterior mentionata, la unul din etajele cat mai superioare, cladirea avand in jur de 11 etaje, iar de la etajele 7 in sus aflanduse psihologia si jurnalistica.
-Hai sa ne intoarcem, incepem cursul...
Maria zambi.
-Asa e. Hai...
Se intoarse in sala urmata de Mirela, care isi lua lucrurile dintr-un rand de banci superior si se muta alaturi de ea in primul sir de banci.
-Gata. Am facut si mutarea asta.
-Ce mutare?
-Nimic... E o expresie... mi-ai inspirat incredere de la inceput. Da cand ti-a vorbit profesorul si... nu stiu... probabil ca am vrut sa ma apropii de tine.
Nu isi parea siesi deloc uimita de Mirela. Insa pe langa faptul ca se bucura ca are deja pe cineva cu care sa vorbeasca, realiza ca trebuia sa fie si un pic mai reticenta... macar la inceput pana avea sa o cunoasca mai mult sau mai putin.

*

„Statea la birou, scriind la lumina a doua lumanari ce abia daca palpaiau in fata lui, caci flacarile erau gata sa se stinga. Privea pe geam dincolo de perdeaua de plante ce ii pazea fereastra cu umbre din cele mai contorsionate, plante a caror frumusete putea doar sa o ghiceasca – nu le privise niciodata – privea dincolo, unde se intindea o alta umbra... mai mare, mai impunatoare... cea... a intunericului notii de iarna.
Isi uitase visele... nu il mai bantuisera de prea mult timp, iar acum veaneau sa–l loveasca din nou fara sa isi dea seama, fara ca el macar sa se astepte la acel lucru... Nu avea griji... ramasesera undeva in afara timpului lui. Privea acum lumanarile din fata lui; una cate una aveau sa se stinga curand...
Isi aduse aminte de biserica... biserica pe care o putea zari de la fereastra camerei sale, aceeasi biserica care cu un an in urma il facuse sa isi doreasca pieirea. Acolo... acolo ingropase ceva din el, ceva care continuase sa il bantuie prin vise raslete pana in acea noapte... Trecuse un an... dar pentru el trecusera doar cateva zile... sau poate trecuse mai mult decat atat. Casa in care locuia, biroul la care scria noapte de noapte ii erau acum singurele redute, ultimile sale ascunzatori impotriva sirului de amintiri care navalindu-l pana si aici...
Continua sa scrie cuvinte fara sens acoperind pagina dupa pagina cu o repeziciune uimitoare dar cuvintele pe care le scria ii pareau necuoscute, motivul cuvintelor sale ii era necunoscut, la fel intrega actiune a piesei sale... Rand dupa rand, alineat dupa alineat, descriau intr-o limba cunoscuta doar de el, o istorie...

Intinsa in pat, cea al carei era, il privea cu blandete. Aproape ca adormise, iar acum se trezise din nou. El era inca la masa lucrand la lumina unei lumanari ce abia incepuse sa arda; o aprinsese in noaptea aceea... Afara, pe geamul inghetat se vedea inca unduirea razvratita si salbatica a viscoului. Florile de pe pervaz nu erau decat un obstacol, inca un obstacol pentru lumina care trebuia sa ii lumineze caietul... dar erau florile ei, iar daca ea le iubea, le iubea si el...

Privi din nou pe fereastra, incercad sa zareasca prin bezna de afara, forma cladirii pe care o cunostea atat de bine... Biserica se inalta gigantica in noapte, insa luminile lumanarilor de pe birou ascundeau ochilor lui umbra mareata si inspaimantatoare. Lumanarile ardeau inca in fata caietului sau, insa una avea sa se stinga curand... Arsese prea mult timp.... O intreaga istorie trecuse de cand o aprinsese prima oara...
„Te vei stinge si tu... paote asa e mai bine pentru amandoi... Dar as fi vrut sa ramai...”
„Cere-mi... cere-mi sa raman, spune-mi ca vrei sa raman si voi ramane. Cere-mi...”
Dar glasul lui nu se auzi... Era inmarmurit de frumusetea firului rosiatic care, in noaptea aceea avea sa arda pentru ultima oara...
„Cere-mi sa raman! De-ai sti cat de mult imi doresc sa imi ceri lucrul acesta...”
Acelasi glas care odata de mult ii spusese „Te iubesc!” ii vorbea acum cerandu-i un singur cuvant, cerandu-i sa spuna: „Ramai!” Dar el era prea pierdut... in lumea lui... in gandurile lui... glasul il fascina enorm... glasul ei pierdut de atat vreme si vesnic regasit... glasul ei...; atunci cand ii spusese „Adio” fusese ultima clipa in care il auzise..., iar el ii raspunsese fara sa isi dea seama ca se vor mai intalni. Izbucnind in lacrimi urla: „Ramai, te implor, ramai!”, dar lumanarea se stinsese deja... O licarire rosiatica mai fu zarita pentru cateva clipe pentru ca locul sa ii fie luat de o dara de fum...
„A plecat... a plecat ca si ea... singur...”
„Ba nu! Mi-ai cerut sa raman! Sunt aici cu tine si voi ramane cum ti-am promis... Curand vom fi alaturi.”
„Nu! Esti doar o naluca a gandului meu chinuit. Nu!”
„Uita-te la mine!” Vocea se auzea din spatele lui, acolo unde era patul in care dormise alaturi de ea, neatins de atata amar de vreme... „Te rog! Uita-te la mine...”
Se intoarse, si o privi cum statea intinsa pe pat – ii fixa ochii cu proprii ei ochi ce licareau la lumina lumanarii ce inca mai ardea pe masa... Isi inchise ochii iar cand ii deschise realiza ca privea pe fereastra spre locul binecunoscut. Printre formele umbrelor intunecate biserica deveni mai clara ca niciodata. In fata ei... ea il astepta...
Ultima lumanare se stinsese si ea...

*

Maria ridica ochii din foaia pe care o tinea in mana...
-Bun... Acum sa auzim criticile...
Profesorul Stanciulescu o privea cu ochi calzi din prima banca a salii de seminar, unde statuse de la inceputul acestuia.
-Eu, unul, pot spune ca mi-a placut, insa mai ai multe de lucru. E mult de lucru in ceea ce tu vrei sa realizezi acolo, combinand acele idei...
Un tanar ce statea undeva in ultimile banci ridica capul si spuse clar cu o voce destul de puternica si impunatoare.
-Mi-e mi s-a parut mult prea incarcata. Prea multe idei combinate pentru a reda o imagine mult mai simplu si mai usor de redat urmarind poate doar jumatate din ceea de domnisoara a scris acolo...
-Mda... cred ca ai dreptate... insa as vrea sa aud mai multe de la domnisoara care l-a scris si nu de la mine. Eu voi sta doar sa ascult discutia.
Maria privea aproape socata iesirea tanarului pe care nu il mai vazuse la curs sau la seminar pana in clipa aceea.
-As... vrea si eu, daca se poate, sa inteleg... sau mai bine sa aflu ce ai inteles dumneata din ceea ce am scris eu, domnule...
-Minculescu. Minculescu Ioan.
Fata profesorului se lumina si se incrunta in acelasi timp, in timp ce Maria ramasese inmarmurita. Cel de-al doilea student laudat isi facuse aparitia, insa el nu reusise sa isi dea seama de lucrul acela. Paru un pic dezamagit. La prima vedere, Ioan ii paru profesorului o inchipuire mult prea stearsa prin modul lui de a fi...
-Pai sa vedem... umbra ce il striga din pat poate fi fie sotia fie fosta iubita... moarta de ceva timp si mai bine zis de un an. Lumanarile par sa reprezinte sufletul, viata lui ce aproape s-a stins... dorinta lui de a trai... Sfarsitul e si mai simplu. In doua cuvinte el moare.
Maria ramasese indignata. Nu nega ca povestea ei era destul de... usor de citit insa modul atat de grosolan in care el o spusese o pusese pe jar...
-Asa e... insa, domnul meu ce ar trebui sa scot din poveste?
Ioan o privi patrunzator, iar apoi...
-Hmm... primul lucru ar fi umbrele florilor... Nu isi au niciun rost... Un detaliu care nu isi are locul. Ce sa caute intr-un loc in care... e necesara o singura prezenta, cea a biserici... Si dupa aceea de ce biserica? De ce nu un loc mult mai sugestiv, mai plin de durere si mai morbid...
-Cimitirul!
Maria zambi.
-Pentru ca cimitirul reprezinta direct ideea de moarte. Eu nu am vrut sa merg direct spre aceasta idee. Intr-adevar si biserica duce aproape direct spre acelasi lucru, dar mai exista poate si un pic de indoiala...
-De ce doua lumanari? Oare nu era inde-ajuns sa fie doar una sau e tot o metoda de invaluire?
Tonul lui Ioan devenise ironic, iar privirea lui, ochii aceia negri ai lui o priveau razand parca in hohote.
-Te inseli si aici... Intr-adevar una din lumanari reprezinta dorinta lui de a trai... aici ai intuit destul de bine... Dupa cum ai vazut la inceput, in clipa in care el nu face altceva decat sa isi aminteasca din trecut apare o singura lumanare... Ei bine in partea a doua, cea pe care nu ai indetificat-o nici ca vis nici ca perioada de trecere, nici eu nu voi face acest lucru una din lumanari este imaginea, daca vrei sa spui fantoma celei aprinse atunci... si care isi repeta ciclul doar in mintea lui. Aceasta e cea care reprezinta dorinta lui de a trai. Cea de-a doua reprezinta iarasi ceva ce dumneata ai intuit insa separat; reprezinta viata, care in final se scurge pana la ultima picatura.
Ioan tacu. Intr-adevar runda fusese castigata.
-Raman insa la ideea ca e mult prea stufoasa.
-Eu sunt undeva intre.
Profesorul Stanciulescu, dupa ce le ascultase intreaga discutie mai mult sau mai putin contradictorie, isi incepu discursul.
-Ioan, te-ai grabit un pic – nu mi-a placut acest lucru – data viitoare incearca sa descoperi substratul mai bine. Intr-adevar ai intuit foarte bine fiecare lucrusor din ceea ce colega dumitale a incercat sa redea in „compunerea” dansei. Acum, domnisoara, dumneata ti-ai sustinut punctul de vedere cu incapatanare si cu intelepciune. Intr-adevar, puteai scapa de cateva detalii, desi nu cred ca florile erau unele dintre ele. Iti multumesc; poti sa treci la loc.

In timpul seminarului Maria nu se putu abtine sa nu priveasca spre ultima banca, la baiatul cu par blond, lung cazand larg peste camasa alba. Singura persoana din sala imbracata elegant si formal...

„Ironia unei dimineti de sticla
– Oglinda cu fluturi

Si a iesit soarele!... in culmea disperarii si a unei zile ploioase, Ana putea vedea razele opace rasfrante peste strazi si copaci. Incepea sa se intrebe daca nu ar fi mai bine sa se inchida in pivnita, fara lumina, fara mancare sau apa si sa faca penitente intr-u iertarea pacatelor sale. Iara soarele a intrat din nou in nori... Poate ca ar fi timpul sa revina din nou in lume, sa inceteze cu totul sa mai viseze, sa mai traiasca, poate ca ar trebui sa incerce ca stupefiante credinta in Dumnezeu, poate... Ei... poate! Se terminase totul si Ana stia prea bine lucrul acesta. Doar ca eterna nefericita, nenorocita, mereu la un pas de moarte nu mai avea putere sa recunoasca asta. Avusese un vis, apoi o viziune ii calcase marginile si, mai departe de sine, un cuvand distrusese totul. Acum, intr-o dimineata rece de August, strangea plangand, absenta cioburile imprastiate taios si ascutit pe podea. Oglinda, ea, Ana... oglinda se sparsese. Iar el... isi reflecta slab amintirea in praful de pe pamant. Inainte de mai era nimic, inapoi nu fusese niciodata. Frumoasa si moarta, in rama ei de argint ruginit, Ea, oglinda cu fluturi, era prefacuta in mii de gioburi.”
(Anna Mayer)
Iesea in evidenta intr-un mod foarte placut cu exceptia pletei care ii paru Mariei mult prea nepotrivita pentru chipul acesteia. Nici nu isi daduse seama cand acesta ajunsese in fata salii de seminar si nici cand acesta terminase de citit insa ceea ce ascultase nu parea deloc a fi asemanator fiintei pe care tocmai o cunoscuse. Observa ca Mirela, care statea in banca cu ea, privea captivata la baiatul acela cu parul blond, intreaga lume din jurul ei parand parca se se prabuseasca fiind creata o alta numai din el.
-Mirela tresezte-te.
Soapta rece si scurta a Mariei o trezi pe fata din visarea euforica.
-E superb. Si modul in care vorbeste... E...
-Groaznic. Intr-adevar, textul e bun. Dar... iarta-ma, eu sunt un pic contrariata din cauza lui... e prea mandru. Nu vad nimic frumos in el.
Insa Maria era la fel de captivata de tanarul acesta ca si restul fetelor din sala, iar povestirea lui parca ar fi avut un anumit sens numai pentru ea. Profesorul Stanciulescu se uita la ceas si incepu sa vorbeasca grabit.
-Avand in vedere ca seminarul s-a terminat am sa comentez numai eu... Cam scurt... cam scurt, desi o imagine superba a durerii acestei tinere. Am avut impresia imensa ca aceasta poveste e chiar reala. Este? As dori insa pentru data fiitoare ceva mai lung.
-Imi cer scuze... eu abia azi am reusit sa ajung pentru prima data la facultate si, neavand timp nu am reusit sa scriu mai mult, promit ca data viitoare voi veni cu o compunere mult mai mare si mai ampla, care sa captiveze mai mult decat aceasta.
-Acum,... sa nu ne grabim... Toate la timpul lor, toate la timpul lor...
Profesorul se ridica sa iasa.
-Pe maine la curs copii... Bravo. Tot inainte.

-Ai de gand sa ma asculti si pe mine macar o data?
Marius o privea serios. Ochii inchisi la culoare straluceau sub ochelarii fumurii.
-Marius, inteleg ce vrei sa spui, insa nu iti impartasesc parerea. Eu vad altfel relatia dintre om si zeitate.
-Tu vezi relatia aceasta ca fiind o realtie de comuniune, ceea ce nu e departe de ceea ce vreau eu sa spun, insa eu nu cred in ea. Ideea de zeu are nevoie de noi, iar noi avem nevoie de ea ce de ceva in care sa ne putem increde, ca ceva care sa ne invaluie cu propria noastra incredere fara ca noi sa ne dam seama. E mai mult o reltaie de coexitenta. Zeul oricare existent pe pamant la ora actuala are nevoie de noi pentru a exista, noi avem nevoie de el pentru a da un sens mirific, inalt, poate chiar transcendential vietii noastre.
-Poate ai dreptate. Insa eu il vad in felul meu, asa cum fiecare isi vede credinta in felul lui. Nu contest celelalte pareri, insa eu o am pe a mea si nimic nu ma poate schimba.
-Respect lucrul asta la o persoana.
Marius zambea cand se intorsese cu fata la computerul pornit si incepu sa butoneze din nou la tastatura din fata sa. Parea grabit si un pic nervos, insa Maria nu vroia sa se implice in treburile lui. Acum avea mult prea mult de lucru, iar el nu era deloc singurul presat de timp. In clipa urmatoare Marius tranti un pumn greu in tastarura.
-Mama lui de... Eu ma opresc aici. Am nevoie de aer... A inceput sa ma scoata din sarite materia asta...
Maria zambi usor pentru a-l calma.
-Hai cu mine. Hai, Maria, te rog... Hai ca ai destul timp sa faci compunerea aia... Nu ai nevoie de o zi intreaga sa compui doua pagini. Haide... Promit ca te ajut eu daca nu ai inspiratie... nici nu stii ce idei pot avea...
-Hai...
Era Sambata seara. Angela era plecata cu Rares in Sinaia, la parintii ei. Nu la mult timp dupa ce ajunsese Maria in Bucuresti cei doi recunoscusera relatia dintre ei, si de atunci plecau mai tot timpul impreuna pe oriunde unul din ei mergea.
-Hai... Vreau sa ies din camera asta... Vreau aer...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!