A ramas Cutu-Butu, hoinarul, care a crescut pe uliti, venind doara din cand in cand la mama lui. Nimeni n-ar putea spune cum a iesit din maruntica, buna, alba si-nteleapta Blansa, bezmeticul de Cutu-Butu. E cogeamite matahala capatanoasa, cam harapila la Chip, buzat si farnait, cu ochi sangerii si lacrimosi, pieptos dar bleg, cu lehametea in picioarele cam strambe, tarcat cu negru si galbui, cu coada care nu bate la stapan si glas care latra fara rost, dupa cum i se nazare lui.
E tare murdar: ba de colb, ba de glod, ba de pacura, ba de mangal. Parca-i imbracat cu de la haine vechi. Un colt ii iesa din buza, ca o tigara.
Cutu-Butu e intunecos, hait si acru. Coada lui nu rade: sta, uitata la spate, ca o teaca fara sabie. Cand e acasa, doarme. Se scoala mahmur, casca scartait ca osia neunsa, vine la bucatarie, tarsindu-si picioarele ca balabustele cu papuci, si sta cu-atata ursuzenie pe prag- greu de pamant ca un Lazar inviat din morti- incat bucatareasa ii arunca orisice numai sa scape de pierzania si cobea lui.
Cand i se uraste de stat, pleaca. Cutreiera ulitile ca un betivan sleampad, uitandu-si cinul de cane-cu-ograda. Daca il intalnesc cei de acasa, se face ca nu-i vede. Merge si tot merge singur cu umbra lui, ca un jidov ratacitor al canilor.
Apoi rasare iara in ograda, fara sa se amestece in rosturile ei. Nici nu latra; urla. Cand e noaptea mai adanca, atunci il apuca. Se vaieta ca taranii care bolesc, c-un fel de valeu-valeu lung si leganat, din ce in ce mai din afund, pana ce-o da in bocet ascutit vecin cu moartea si cu turba.
Vecinii se plang ca nu pot dormi de raul lui.
Nici mama nu-l poate suferi.
Dar cine-l sufera? Nimeni. E singur cu urletul si umbra lui.
Intr-o zi bucatareasa a vazut roind muste verzi prin ograda, iar nasul mamei a simtit miros de hoit. Au cautat in toate partile, dar n-au descoperit nimic. Tocmai dupa mult timp, bucatareasa, stand la panda, la vazut pe Cutu-Butu, noaptea, ingropand o halca de carne in fundul gradinii, langa tufele de pomusoara.
E si hot. Fura de la casapi bucati de carne, insa nu le mananca, ci le aduce acasa, ingropandu-le in ograda stapanilor, lasandu-le sa putrezeasca.
Si hotia lui e trista. Dac-ar fi om, l-ar lasa nevasta si copiii si i-ar bate vantul in casa pustie. Acel vant bate in glasul lui spart. Totul e tulbure si pamantiu in Cutu-Butu. Incep viermii langa el.
S-a schimbat ograda Blansei.
Si copiii s-au schimbat. Au crescut si ei intru pacatul vietii, fara pace, framantati, malosi.
Intr-o noapte, unul dintre ei a deschis usa casei, in toi de noapte, si s-a indreptat cu batul, cu paloarea fetei si cu cearcanele vinetii ale nesomnului spre canele care urla a moarte.
Era pe cer o luna ca si Blansa de odinioara.
- Taci o data, javra, taci!
Cutu-Butu l-a privit de jos.
Poate ca toamna, poate ca luna, poate ca ochiul canelui, l-au facut pe acela, tanarul cu obraz palid, sa se aplece si cu sufletul, si in loc sa loveasca, sa dezmierde capul canelui pustiu.
Si s-antamplat ceva mai adanc decat o vorba intre doi oameni tacuti, in acea noapte a toamnei: canele, dintai s-a cutremurat usor, zburlindu-se, gata de fuga; apoi a stat, rabdand mana, simtind-o buna pe singuratatea lui; s-apoi a lins-o.
- Mai, Cutu-Butu!...
Era si Blansa in culoarea fantoma a noptii cu fum de nouri peste alb de luna; poate si copilaria dusa.
*

Pe Cutu-Butu l-au ucis casapii cu satarul.
Inima lui- o biata carne- a putrezit intre muste verzi, ca si halcile ingropate de el in ograda copilariei.