2002
Muntele Athos scotea fum


Un concediu pe malul Adriaticii sau în Grecia! M-aș mulțumi și în Turcia, că peste tot este mai ieftin decât în România !
Despre asta discutam cu soția plimbându-ne pe străzile mirosind prea de timpuriu a asfalt încins, când, un afiș enorm ne atrage atenția, “Orchestra Națională Radio, dirijor Misha Katz.... .”Îi zic doamnei mele (sau poate că ea mi-a zis) “Hai...”. Așa că ... ne înfiițăm la Sala Radio pentru a asculta în direct Concertul nr.1 pentru pian și orchestră în si bemol minor opus 23 și Simfonia a-IV-a în fa minor opus 36, ambele de Piotr Ilici Ceaikovski...
Cât p’aci să nu se finalizeze această intențiune, că în holul unde se vindeau biletele trona un afiș și mai mare decât acela din oraș ! “NU MAI SUNT BILETE”. Noroc că la casierie apăruse o coadă respectabilă pentru bilete “în picioare”. Conștiincios m-am așezat acolo... .Cum timpul trecea și nu avansam, într-un moment de inspirație, doamna mea exclamă: “Eu reprezint Actualitatea muzicală !” Ai dreptate, îi țin isonul, iar eu ... sunt cu tine, nu-i așa ?
Odată intrați în sală, ne-am îndreptat glonț la rândul rezervat elevilor instrumentiști de la Școala Militară de Muzică și-am ocupat două locuri pe singurul rând rămas liber. Nici unul dintre elevii cadeți nu era prezent, pentru că în seara respectivă făceau șmotru la toalete. Asta am aflat-o de la o doamnă profesoară așezată alături, care ne-a povestit cum i-a pedepsit colonelul Păsat pe elevii neascultători !
Nu îndrăznea nimeni să se așeze lângă noi, deși sala era înțesată de persoane în picioare, că cineva spusese că rândul era rezervat pentru presă. Să fiu sincer, eu fisesem acela! De mult nu mai văzusem atâta lume, nici la omagierea lui Ștefan Gheorghiu când au cântat Mihaela Martin și Silvia Marcovici.
Instrumentiștii ocupaseră deja locurile, maestrul Dan Viziru se așezase și el la pian iar din sală se auzeau exclamații. “Extraordinar, îmi ocupă scaunul și nu se mișcă! Extraordinar, nu ți-e rușine dom’le ?!” Sute de ochi erau îndreptați în direcția unde răsunau altercațiile.
Gălăgia a încetat la apariția dirijorului, un tânăr firav, cu plete cârlionțate, ascuns de un pian uriaș. Un ropot de aplauze și solistul își intră în rol. Se apleacă, face un unghi de 900 de grade și ... după ce dă un acord, ridică mâinile ca și cum s-a ars. “Numai eu bag mâna în foc!”, pare a spune Dan Viziru.
Cam încrezut artistul ăsta, îmi zic în barbă, în timp ce el nu se lasă, intră în claviatură, mai puternic, mai delicat și ... stupoare, mă trece un fior pe șira spinării,... apoi două, trei ...! Dintr-o dată scena pare prea mică pentru solistul care ridică mâinile, le rotește prin aer și le lasă cu toată greutatea pe clapele pianului. Dirijorul nu se lasă mai prejos, cu mâna stângă execută balet, bustul pare gonflabil, iar cu dreapta pune punctul pe “I”.
Toate astea sunt impresii care n-apucă să se cristalizeze că domnul Misha Katz începe niște acrobații că până și Dan Viziru rămâne ca la dentist ! Poate inspirat de acesta, apasă pedala pianului, și folosind prestidigitația, începe să scoată fum pe nas, pe gură, prin urechi... . De fapt, în fața mea nu îl mai am pe solist, văd chiar un munte, cu o formă ciudată, tronconică. Acolo în vârf scoate lavă, fumegă, deși mai jos, la poalele sale, oamenii, animalele, vegetația și câte or mai fi pe acolo, par calme.
Pigmeilor, se aude din străfundul muntelui, sunt din piatră pe dinafară, interiorul însă, e la mii de grade Celsius!
Energia acestuia, irumpe și totul devine armonie și echilibru de-ți vine să strigi ... Doamne, câtă frumusețe !.....și ... deodată doresc să mă cațăr pe munte, să aflu taina ! Ce e acolo, sus?! Ar putea fi Budha?! Sfinxul?! Veșnicia?!...
Prețuiți viața, e doar o clipită, ne spune din înălțimea sa Sfinxul. Vă puteți și distra ...dar...nu vă apropiați de mine c-arunc lava în voi...
După un timp de încordare maximă, muntele intră în repaus. Momentele devin inconsistente, energia clocotitoare se transformă în vulcani noroioși ce bolborosesc, bolborosesc... Doar o bulă iese din mocirlă, se umnflă, se ridică și ca un fulger lasă un semn.
Din senin se adună nori grei și-o ploaie torențială spală totul. Muntele e brăzdat de șanțuri, grohotișuri, și altele, fel de fel... Oftez din rărunchi și murmur...”Muntele rămâne tot munte !”
Lumea aplaudă frenetic, aplaudă, aplaudă... și-o păsărică șoptește ceva la urechea celui ce se tot înclină la public. Cântă-le una să adoarmă.
Și iar aplauze, insistente, publicul nu vrea să meargă la culcare, se arată nemulțumit, doar asta ne dai ?!... și continuă să aplaude.
Ei bine, se “supără” solistul, vă dă tata o cântare mai acătării, un Chopin...
Și gata... Pauză ! Interviuri, comentarii pe viu transmise la radio și câte și mai câte...
Apoi gongul strânge iar lumea. Foială prin sală, impresiile primei părți nu s-au stins și ...apare dirijorul ! Aplauze și-o liniște deplină.
În fundal răsare soarele și-ntreg spațiul e implut de-o vrajă. Iar eu...
M-aș îndrăgosti
Așa din senin
De tine, de ea
Poate de-o fată
S-au cine știe
De arcușul ei...
Ce ar putea să fie ?!...
E primăvara!
E albul crin!
Un nufăr, un vâslaș
Un soare la apus
Mi-a fost dat
Ca acum,
Aici,
Să aflu
Taina vieții!
Și-o strig în gura mare
S-o știți și voi
Sunt în rezonanță
Cu-ntregul Uivers
Victorie, victorie!
Am devenit
Invincibil !

Lumea se ridică în picioare, aplauze frenetice, sudoarea curge pe fața dirijorului,iar eu revin pe pământ.
Acasă pun capul pe pernă și mă gândesc.
Oare ce este fundamental în viață ?
Ce ușor găseam răspunsurile în timpul concertului !...Iar acum ce grea și fără finalitate mi se pare activitatea antrenată în lucruri derizorii ! Poate să schimbe cineva lumea ?
Ar trebui să mă mulțumesc în propria mea piele. Oare păcatul e atât de mare că vreau să fiu uneori altceva ?! Oare voi mai putea intra în acea stare de grație pentru a fi în rezonanță cu Uiversul ?


Post scriptum
Muntele Athos este un loc sacru unde călugării conservă viața, dar nu creează viață. Ei sunt asceți, se roagă, aprind lumânări și tămânie, pentru iertarea păcatelor...
Când începe muzica, Muntele Athos înseamnă un ansamblu format din concert, compozitor, solist și dirijor. Din timp în timp, una din componentele amintite devine dominantă. În speță, Dan Viziru, în anumite momente poate fi asemuit cu un munte chiar dacă e străbătut de numeroase aluviuni.
Sfinxul, este chiar autorul concertului...
El a scris o operă nepieritoare, numai că, datorită unei înfirmități, nu a putut crea și viață.
Iar autorul acestor însemnări, ajunge la concluzia că viața e bunul suprem, dar nu are o finalitate fără Creație și Procreație!.




de Nicolae Aurelian DIACONESCU