poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2719 .



Portocale (II)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [N ]

2005-04-06  |     | 



În ziua următoare, Andrei se duse la birou fără chef și-și îndeplini toate obligațiile de serviciu automat, o rutină învățată pe de rost care nu-l mai încânta ca altădată. Ziua trecu destul de greu, în ședințe interminabile. Își făcu decontul înainte de plecare și apoi ieși vizibil încântat că pleacă.
Era deja seară și se hotărî să meargă spre casă pe jos. Inspiră cu nesaț aerul rece și pentru prima dată în acea zi se simți viu, o ființă în carne și oase. Ioana apăru din nou în gândurile lui. Se hotărî brusc să o sune, nu avea sens să mai amâne.
– Bună seara, sunt Andrei. Glasul avea ceva nefiresc, o tensiune abia simțită. Făcu eforturi să pară destins.
– Ah, Andrei. Bună. Mă întrebam când o să suni... dacă o să suni. Vocea părea ușor amuzată și lui Andrei i se păru că îi vede zâmbetul plin de pistrui.
Convorbirea dură nu mai mult de două minute. Două minute nesfârșite, stinghere. Ioana se uita la un film și da, sigur, ar vrea să vadă și filmul sugerat, dar nu mâine seară, ci cel mai bine în week-end. Cam la asta se rezuma discuția scurtă și destul de protocolară.
Sonia îl aștepta în fața blocului cu aerul că abia ajunsese. Era îmbrăcată elegant, taiorul îi venea ca turnat, lăsând generos să se ghicească dedesubt formele perfecte ale unui trup perfect. Ochii mari, albaștri – albastru aproape cenușiu – întrebau. Andrei o sărută scurt, îi zâmbi și o invită să urce. Era a lui, a lui întreagă, dăruindu-se simplu, fără cochetării de astă dată, oferindu-i-se trup și suflet.
Seara începu cu o discuție lungă, deschisă și prietenoasă despre timpul petrecut de Andrei în Cluj. Clujul – îi explica bărbatul – e un oraș cu vocația provincialității. Impresie teribilă de mic (și nu, nu era un oraș mic, nu-i așa) și de supus, de stingher și în același timp de orgoliu, desigur șters și provincial.
– Așa cum Brăila are vocația balcanismului – spuse Sonia.
Andrei zâmbi. Desigur, Brăila nu putea să nu aibă amprenta balcanismului (Sonia citise, fără îndoială, Istrati și tot fără îndoială nu înțelesese nimic esențial). Încercă să-i explice blând că există o diferență de nuanță între vocații și specificitatea unui loc, ținându-i o întreagă teorie a toposurilor, iar Sonia îl asculta fascinată, ca de fiecare dată, spunând din când în când câte o frază cuminte pentru a-l asigura pe interlocutor că are toată atenția ei.
Andrei se simțea bine vorbind, era în elementul lui, găsea o satisfacție aproape fizică în a mânui cuvintele, a le supune, a le lua în stăpânire și a le revărsa apoi peste „auditoriu”. Iată încă un motiv pentru care îi plăcea Sonia, o tolera în preajma lui seri la rând. Era un auditoriu perfect. Ca un burete spongios care absoarbe totul în cale, avid, mereu interesat, mereu docil. Docilitatea ei era deopotrivă merit și povară. Îl încânta și îl dezgusta în egală măsură. Se simțea responsabil cumva de sentimentele acestei ființe înguste, da, ăsta era cuvântul, înguste... din toate punctele de vedere. Avea uneori porniri tandre față de ea, ca în clipa imediat următoare, profund dezgustat de atitudinea ei de câine bătut și trist să o alunge, să îi dea cu piciorul fără nici o remușcare. Voia să scape de ea de fiecare dată, parcă l-ar fi incomodat cumva, însă în același timp avea nevoie de ea, o nevoie viscerală de docilitatea ei tâmpă și de frumusețea ei fără cusur. O iubea poate, chiar, uneori, atunci când știa să fie femeie pe de-a-ntregul, în rarele ei momente de revoltă în care amenința că pleacă și nu mai privește înapoi. Andrei știa că nu pleacă, dar scuturarea asta de orgoliu, pumnul ei mic strâns cu îndârjire și cenușiul ochilor plini de nestăpânită mânie răscoleau adânc în el ceva nedefinit, ca o amintire pe care ne chinuim îndelung să o scoatem la suprafață. Era convins chiar că în acele momente fata-femeie era hotărâtă să plece definitiv și poate chiar era, dar la fel de clar știa că a doua zi va redeveni docila Sonia care îl așteaptă în fața blocului cu aerul că abia a sosit.
Era a lui. Și faptul ăsta simplu îi dădea asigurarea propriei existențe. Exista, de vreme ce poseda. Un soi de reflecție carteziană validatoare de sine. Și dacă trebuia să se convingă pe sine că portocala are gust ca el să ființeze, plătea prețul cu voluptate.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!