In spatele usilor inchise 1
In spatele usilor inchise 2
In spatele usilor inchise 3
In spatele usilor inchise 4



- Mama, întârziem.
- Da... acum pornim. Întoarce cheia și, de parcă gestul acesta familiar ar aduce-o înapoi, își regăsește siguranța și răspunde:
- Bună, Razvan.
- Ce-ai mai făcut?
Uite, am făcut o operație, am iubit un bărbat, am făcut un copil. În această ordine și niciodată înapoi. Te-am iubit pe tine, în fiecare zi. Am murit o iubire. Cam asta... tu?
- Am trăit, cum spui tu. Am muncit, una alta. Am un copil. Voi?
- Ai un copil... Să-ți trăiască. Eu, am muncit. Succes profesional, știi.
- Știu, nici nu mă așteptam la altceva. Ce ai?
- Poftim?
- Ce ai, băiat sau fetiță?
- Aaa, nimic, nu a păstrat copilul.
Străzile se răsucesc în fața semafoarelor, mașinile se adună într-un vuiet; ca în fiecare dimineață, praful îi intră în ochi.
- Stiu ce gândesti.
- Nu, niciodată nu ai știut prea bine. Te-am lăsat să crezi, să ghicesti.
- Nu te-am mințit.
- Nu, nu tu.
Nu trebuia să spun asta. Unii oameni au nevoie să viseze. Unii oameni au nevoie de scuze, de hrană pentru regrete, de o viață întreagă în care să se intrebe de ce le este atât de greață.
- Diana, nu pentru asta te-am sunat.
- Mai puțin lipsit de importanță motivul, nu crezi? Dar te rog, să nu cădem în cuvinte de umplutură. Nu am făcut-o niciodată noi doi, nu au fost cuvinte în plus. Poate în minus.
- Pe unde mai lucrezi?
- Vrei să luăm masa împreună?
Are dreptate. Atât de franc taie toți anii acestia de absență cu o singură frază. Atât de dur îmi spune că mă iubește, că prânzurile noastre o dor si acum.
- Da, mi-e dor de fapt să stau în fața ta, să te văd cum abia te atingi de mâncare, să simt că nu mi-a fost niciodată foame până în acel moment.
- Răzvan...
Unii oameni se trezesc dimineața, beau câte o cafea, își afundă tristețea sau bucuriile, nici pentru ei nu mai contează prea mult ce anume, în birouri din care nu se mai vede cerul, unde pământul este doar o "supportive notion", revin acasa la familie și iar mănâncă, fac dragoste, se întind, răsfoiesc o carte, dorm. În unele duminici, merg la biserică, la un teatru, mai fac dragoste, mai mângaie un copil. Unii dintre ei chiar visează.
Alții însă trăiesc în frânturi de cuvinte, simt ploaia direct pe piele, chiar din spatele geamului de la birou, privesc copiii în ochi și iubesc cu iarbă, cu pământ reavăn, cu nervuri în frunze, cu rădăcini și, mai ales, cu piersici și ciocolată.
Își intoarce fața albă către băiatul blond, își lipeste fruntea de mâna lui mică:
- Am ajuns, Dănuț. Ia-ți rucsăcelul și hai jos.
- Mami...
- Da, pui.
- Mami, astăzi este duminică, nu mergem la grădiniță, mergem la biserică.