Ar fi putut să fie altfel
sau
Martor fără voie



Durerea era atât de intensă că îi tăia respirația. Apăruse din senin și poate din cauza asta aștepta să-i treacă. Apoi l-a cuprins spaima. A încercat să nu respire o secundă, două, zece. Se sufoca. S-a prăbușit gemând. Ar fi scuipat totul, ficat, mațe, rinichi. S-a târât până la baie cu gândul că dacă va reuși să vomite se liniștește.
Nu dorea decât să se termine odată! I se părea că se descompune in mii de bucățele. Apoi a leșinat. A zăcut mult timp cu fața lipită de mozaic. Frânturi din viață îi treceau prin minte.
In ziua aceea ajunsese acasă la miezul nopții. De amorțite ce-i erau nici nu-și simțea mâinile. Lucra pe șantier câte douăsprezece ore pe zi și uneori, când ieșea din tură nimerea in cârciumă.
Bea încet, halbă după halbă, până ce viața devenea deodată altfel. Numai că atunci îl apucase o durere groaznică de cap. Abia ajunsese acasă. Ar fi vrut să ia o pastilă, să pună o compresă sau să bea în continuare,numai să-i treacă junghiul. Și ei nu-i tăcea o clipă gura. Din bețiv și ratat care-o să moară prin șanțuri nu-l scotea. O lovise năpraznic și femeia căzuse fulgerată.. Cum nu reușea să se stăpânească a mai spart o farfurie, a trântit cratița cu mâncare, a dat cu piciorul în aparatul de radio.
Aștepta să se ridice, să țipe, să-i care și ea la pumni așa cum făcea totdeauna. O transpirație rece i-a cuprins spinarea iar durerea de cap îi trecuse deodată. S-a aplecat asupra femeii.
“Anuțo, ai pățit ceva? Hai spune, m-auzi?”
A întors-o cu fața în sus, a ciupit-o de obraji. Cu ochii larg deschiși, parcă mirându-se de ceea ce i se întâmplase, îl privea dintr-o altă lume.
A vomat până nu a mai știut de el. Când și-a mai revenit a urlat și s-a lovit cu capul de pereți că doar, doar,s-o trezi din coșmar, numai că pe Anuța n-a înviat-o nimeni.
Nouă ani a stat închis. Fusese un deținut model, lucra mobilă de lux și pedeapsa îi fusese mult diminuată. Cât a stat acolo nu-și făcuse mustrări de conștiință Era preocupat să facă ore suplimentare cât mai multe și noaptea dormea dus.
Când a ieșit a vrut să se stabilească în casa unde trăise cu Anuța, un apartament cu două camere. Fratele ei s-a postat în ușă și-a zis că acolo n-are ce căuta. Ar fi putut să-l snopească în bătaie dar l-a lăsat în plata domnului cu apartament cu tot. Cum putea să creadă fostul lui cumnat că a fost doar un accident? Că doar nu vrusese s- o omoare, o mai bătuse de atâtea ori și nu pățise nimic!
Toată ziua a zăcut în garsonieră lungit pe planșeu. Spre seară a reușit să se ridice. A făcut câțiva pași încercând să-și pună ordine în gânduri. Își amintea foarte bine ce făcuse cu o zi în urmă. Împlinise 60 de ani și simțindu-se singur invitase câțiva colegi la cârciuma “Ziduri intre Vii”. Băuseră vin, bere și din nou vin. De atâta bucurie au cântat, au băut, au chiuit și iar au băut!
“Băieții au cântat cu mine, le-am dat să bea , să mănânce la toți câți erau în local...Așa a fost ieri, dar azi ce se întâmplă cu mine? A cui e vocea care strigă și totuși n-o aud?”
“O sa vină ea ziua să te lovească și pe tine Domnul! Mai rău ca pe mine. Și n-o să fii bocit și nici îngropat și ca gunoiul vei sta pe fața pământului”.
“Blestemul Anuței...nu l-am luat niciodată în seamă și uite că m-a ajuns”
Pentru prima dată se temea de singurătate, de boală, de moarte...Ajuta-mă doamne să nu mă chinui”. Nu mai făcuse semnul crucii de când era copil. Așteptă o vreme să-l întețească iar durerile și se hotărî brusc.
A coborât în stradă să prindă ultima mașină de noapte. Vroia să se interneze, îi cunoștea pe doctorii de la Urgentă, avea și ceva bani în buzunar. În stație, o lumină chioară proiecta umbra uriașă a unei femei purtând un balonseid cu gulerul ridicat. L-a izbit părul ei, arăta de parcă fusese electrizat. Părea că n-are vârstă, buzele erau vopsite țipător și ochii duși de tot în orbite. De la ea a aflat că tocmai trecuse o mașină.
A fost ultima i-a spus el cu glasul obosit. S-au privit și s-au studiat preț de câteva clipe.
“Vino cu mine, i-a spus el, ești mai în siguranță decât aici, iar eu...am nevoie de cineva...vino”, aproape o implorase.
Când a urcat în bloc l-a cuprins iar neliniștea. Mirosul stătut de igrasie, șobolani și miasme de canal îi răscoleau mațele. Cohorte de gândaci călcau peste tot. Bertha, așa spusese că o cheamă, nu părea afectată. S-au așezat pe marginea patului. Deși nu găsea cuvintele, i-a spus:
“O dată de mult... am omorât o femeie. Þi-e teamă?”
L-a privit intens în ochi “Presupun c- a fost un accident, nu-i așa?” “Cine mai știe , nu m-a crezut nimeni!”
Și-a lăsat capul în poala ei...”Iarta-mă, am nevoie de tine, nu mă lăsa singur...nu am pe nimeni”.
L-a mângâiat ușor pe frunte, pe păr, până a ațipit. Când s-a trezit l-a apucat iar. A intrat în baie unde și-a răcorit fruntea cu apă.
Răul era in el, îl simțea în burtă și continua să crească, luase forma unui arbust ale cărui rădăcini îi cuprinsese picioarele, brațele, iar vârfurile pomului își făceau loc spre frunte. Frunzele i-au năpădit ochii, gura, iar crengile se inălțau spre cer. Era un cer de un albastru dureros, iar el se afla in grădina casei, copil, întins in iarba înaltă...Pe cer se profila crucea pe care fusese răstignit Iisus iar in dreapta și în stânga lui cei doi tâlhari răstigniți și ei.
Pe marginea patului Bertha a rămas mult timp așa. Apoi a intrat in baie, i-a inchis ochii, i-a șters cu o batistă colțurile gurii și l-a privit încă o dată. A căutat printre lucrurile lui și i-a luat doar cheia. Înainte de a pleca a mai intrat o dată în baie și l-a învelit cu un pled ca să nu-i mai vadă ochii. După ce a încuiat ușa, a părăsit blocul și-a intrat într-un local unde a cerut o vodcă. El continua s-o urmarească. Până nu s-a îmbătat criță n-a scăpat de acea privire. Apoi zile și săptămâni a tot așteptat ca cineva s-o întrebe ce știe de moartea acelui om. Din superstiție nu aruncase cheia. A pus-o într-o cutioară și a ascuns-o printre alte lucruri din șifonier. Era convinsă că atâta timp cât cheia va fi ascunsă nimeni nu va afla taina acelui om.


Post scriptum

La vreo doi ani de la această întâmplare, doi tineri căsătoriți au primit repartiția într-o garsonieră unde nimeni de multă vreme nu mai plătise chiria, întreținerea,sau lumina. Administratorul blocului, un om bătrân, nu-și amintea să-l mai fi văzut pe un oarecare Lazăr Puică din garsoniera cu nr. 61. Dar nici cheia de la garsonieră n-o avea, așa că a chemat un lăcătuș și au spart ușa. Cei doi tineri au făcut o inspecție rapidă prin casă și nu mică le-a fost surpriza, când la baie, așezat pe scaunul de la WC, au găsit un schelet acoperit cu un pled.
Ziariștii, poliția, procuratura, au facut investigații. Pe cei mai mulți îi intriga faptul că în tot acest timp cadavrul nu mirosise! Presa ( Evenimentul Zilei) a inițiat un concurs oferind un mare premiu aceluia care va stabili cauza morții lui Lazăr Puică.
Singură Bertha a rămas liniștită în această poveste. Între timp îi mai căzuse un dinte, pomeții obrajilor deveniseră mai proeminenți, iar ochii i se duseseră și mai mult în orbite. N-o mai râvnea nimeni. Ar fi putut să meargă la ziar și să dea o declarație despre modul cum a murit Lazăr Puică și să ia marele premiu. Cât despre faptul că nimeni din bloc nu simțise nimic, nici nu era de mirare. Avusese grijă să lase gemulețul de la baie deschis și mirosul de cadavru se amestecase cu alte miasme ale orașului la fel de neplăcute.
Toată agitația din presă a durat vreo două săptămâni. Într-una din zile,Bertha și-a turnat o ceașcă de cafea și după ce a sorbit-o îndelung fumând în acest timp două țigări , a privit urmele de zaț din fundul ceștii.Așa l-a văzut din nou pe acel om și suferința lui cumplită.
Bertha a împins mai mult mecanic tot ce era pe masă și după atâta timp a luat o hotărâre. De mâine am să-i plătesc liturghie că poate o să-i ierte Dumnezeu din păcate și cât oi trăi am să-i aprind în fiecare dumninică o lumânare.





Nicolae Diaconescu
Decembrie 1993