Un cadou expirat

21.XII.2002
10.01.2003

Parcă niciodată nu a fost atâta agitație înaintea Crăciunului. Două săptămâni de vacanță promise de govern pentru toată lumea, era o bucurie pe care abia o așteptam.. Și tocmai în acele zile un junghi la mijloc care s-a lăsat pe piciorul drept, aproape m-a imobilizat. Mergeam șontâc, șontâc și mă apostrofam în gând pentru neînțelegerea față de un coleg ce fusese operat și purta o vergea metalică în picior.
Cu fiecare zi care trecea, frigul devenea mai crunt, minus douăsprezece grade Celsius, minus șaptesprezece, minus douăzeci și șase și când credeam că s-a atins limita, o avertizare meteo , ne înștiința că temperatura va continua să scadă! În starea aceasta eram, de așteptare și de teamă că dacă frigul va continua să se întețească n-o să pot să-mi mai trag piciorul, când, o vitrină cu cărți, eram la Coloanele Pieței Romane, mi-a atras atenția. Mai ales un titlul mi-a sărit în ochi...”Dăruiește-ți o zi de vacanță” de …! Am avut o tresărire, mintea a început să-mi hălăduiască la zilele de vacanță din adolescență, când timpul nu conta, viața părea veșnică, iar așteptările erau numai optimism...
Am intrat în librărie și am cerut cartea, mai ales că autoarea fusese eroina unui scandal soldat cu un proces răsunător. Nu citisem nimic scris de ea, deși, despre dumneaei, găseam mai mereu articole prin revistele literare.
Ba mai mult, un cunoscut de-al meu, inginer electronist, cu numai câteva zile în urmă, venise pe la mine să-i dau un curriculum vitae pentru a figura și eu în volumul personalităților argeșene. Argumentul suprem pentru a mă convinge, având în vedere că nu mă consideram demn de a apare într-un asemenea dicționar, a fost faptul că respectiva doamnă, o celebritate pe plan național, binevoise să-i dea acest C.V.
Aveam așadar destule motive să cumpăr volumul și nu am mai stat pe gânduri. Savuram dinainte plăcerea lecturii și mă întrebam dacă să aștept vacanța sau să o încep chiar din acea seară.
Evident, n-am avut răbdare! Cum am ajuns acasă, mi-am pus două sticle fierbinți cu apă la mijlocul buclucaș și ... Necazul abia acum s-a declanșat! Nu știu la ce m-oi fi așteptat... dar, după un timp, textul a devenit enervant, iar după vreo jumătate de oră mi-a fost imposibil să continui. În povestirea ce purta chiar titlul volumului, mult lăudată de critici în robă de academician, un bărbat în travesti, se chinuia să fie bărbat, deși se comporta ca o femeie! Și asta n-ar fi fost nimic! Închipuiți-vă o sală de spectacol în care apar pe scenă două, trei sau mai multe păpuși, iar cineva se apucă să descrie cu lux de amănunte sala, păpușile, crezând că face proză psihologică, iar corul de lăudători pune punctul pe i. “Ce se remarcă în proza autoarei este cruzimea ei realistă...””“Păi domnilor maeștri, de unde proză psihologică?! Păpușile doamnei, d-aia sunt păpuși, n-au viață. N-au trăire!” Asta îmi spuneam stând înțepenit în fotoliu ca să nu-mi pice sticlele de apă caldă pe jos! Profund dezamăgit, mi-am continuat gândul cu explicația că… starea mea este de vină cum am receptat o astfel de proză și-am amânat lectura pentru o zi mai favorabilă.
Ceea ce a urmat, a fost peste așteptările mele!!! Frigul a atins minus treizeci și patru de grade Celsius, piciorul devenise aproape inert și colac peste pupăză, într-una din zile, pe la două noaptea, soția a avut o criză renală, acută. Nimic nu a liniștit-o, deși am încercat de toate! Sticle cu apă caldă, masajul, presopunctura în tălpi și chiar aspirina bună la orice. Nu știam ce să mai fac, biata femeie, mă întreba dacă va scăpa, când, slavă Domnului, a sosit doctorița de pe salvarea Puls! I-a făcut mai multe injecții și în sfârșit, a intrat într-un somn profund. Eu însă nu puteam dormi. Stam de veghe în fotoliu și tot felul de gânduri mă măcinau. Am pus iar mâna pe carte... M-am oprit asupra textului: “ Vară liniștită”...” Nu încerc să-mi explic opțiunea, oricum, având doar patru pagini, am dus-o la capăt. Textul se dorea a fi monologul unei țărănci, o lamentație, dar e clar că autoarea n-avea legătură cu asta, deși zice domnul critic: “ reprezintă o stranie turnură lirică a lamentației”.”
“Ce-oi fi așa sâcâit, de ce nu-mi place cum scrie dumneaei?!”....
Poate fiindcă în structura mea, am rămas tot țăran chiar dacă un pic școlit, și-mi dau seama de ceea ce e autentic și ce-i artificial.
“Construiesc scriitorii aștia niște bâzdăganii și cred...!...Eh.....Peste cinzeci de ani, proza doamnei, autoarea volumului, nu va interesa pe nimeni, deși azi se bucură de notorietate. Trebuie să fac discuția asta cu cineva, evident cu soția... . Acum o las să doarmă. Poate mâine.”
Când s-a trezit, se simțea sfârșită... Îi cumpărasem tot felul de legume și fructe, medicamentele recomandate de doctoriță, dar mai presus de toate eram convins că dacă își va schimba regimul alimentar, va scăpa fără operație. Aceste două subiecte voiam să le abordez cu ea, tratamentul prin regim alimentar și lectura acelei cărți.
Mi-a trebuit multă diplomație s-o fac să mă asculte. Orice boală, îi spuneam, reprezintă un semnal că trebuie schimbat ceva în comportamentul individului și tot așa.
Cuminte, chiar indiferentă, mă asculta fără să se manifeste în vreun fel. Când însă am rugat-o, bineînțeles nu imediat, să citească o povestire din cartea care mă frământa de atâtea zile, a reacționat:
-Ce te-a apucat?! Eu îmi dau duhul și tu mă chinui?
-Ar trebuie să ieși din atmosfera morbidă, i-am răspuns, mâine e Crăciunul, “Dăruiește-ți o zi de vacanță” ...”
A întors capul fără să spună ceva. Peste două zile, prietena mea de-o viață, , simțindu-se obligată pentru atenția grijulie pe care i-o arătam, a cerut cartea.
După un timp s-a arătat contrariată: “e atât de slabă că n-am răbdare să mai citesc”....
-Nu sunt toate povestirile așa , i-am ținut isonul. Asta m-a enervat și pe mine, eroul fiind un fătălău, de fapt un posibil alter ego al autoarei...Unele sunt mai reușite ca ”Scurtă internare”, care a fost tradusă și în limba engleză.
Nu mi-a promis nimic. Ei îi plac autori ca Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Dostoievski, Aitmatov, Antoine de Saint Exupery...Mai ales în momentele de tristețe, citește și recitește pentru a n-a oară “Micul Prinț”, “ pentru eternul uman din această povestire”, zice ea.
M-am retras în sufragerie gîndindu-mă că acest An Nou nu-mi aduce prea multe bucurii. Vremea era la fel de capricioasă, durerile din șold, ușor diminuate, continuau să mă indispună, boala soției destul de gravă, mă îngrijora, așa că nu îmi găseam nici eu locul. În plus simțeam nevoia de dialog pe tema acelei cărți și momentul nu era favorabil. Am deschis televizorul cu dorința să găsesc un program care să mă destindă sau cel puțin să-mi abată gândurile. Am butonat toate posturile, am citit programele pentru întreaga zi și iarăși dezamăgit mi-am îndreptat ochii spre rafturile de cărți. Ce-ar fi să rezolv niște probleme de geometrie ... îmi spuneam trecând în revistă volumele de matematică... Îmi aminteam cu câtă satisfacție rezolvam o problemă cu ani în urmă! Mai bine citesc biografia unor oameni celebri ... Napoleon...nu... Gogu Constantinescu...nu... Enescu... .Nu, nu...
Nici viața albinelor nu mă mai interesa. Acum zac sub zăpadă și cine știe câte vor ieși la primăvară... ia te uită... această cărticică îmi amintește de studenție! Nuvele rusești în colecția „”Biblioteca pentru toți”, 1978, antologie prefață și note de Tatiana Nicolescu... . Evident, în antologie figurau Lev Tolstoi, Anton Cehov, Maxim Gorki,... și prozele lor. Am ales un autor necunoscut mie, Dimitri Merejkovski și proza: ”Iubirea mai puternică decât moartea”... N-are rost să vă povestesc nuvela, am citit-o pe nerăsuflate... Apoi după un timp de reflecție am recitit-o. . “Eei, va să zică, nu sunt chiar atât de tocit, încă mă bucur de o povestire bună, nu m-am mumificat!”...
Am pus volumul de nuvele rusești în raft și m-am gândit la acea carte pe care mi-o oferisem cadou și mă întrebam de ce este răsuflată.
Să mai încerc o nuvelă, îmi zic și aleg “O plimbare scurtă după orele de serviciu”. Doar două pagini am citit și-am aruncat cartea cât colo. “Nu se poate”, m-am apostrofat iar, trebuie să fac un efort să o termin ... cum mai demult îmi impuneam să citesc tema la învățământul politico-ideologic, pe care deși n-o suportam, o conspectam conștiincios.
Când în sfârșit am terminat-o, am exclamat... “M-a amețit, dacă aș vrea s-o povestesc cuiva mi-e imposibil! Asta e, prozele doamnei, sunt mai proaste decât poveștile (aberașiile) ideologice deși se vor comestibile, accesibile.”
Poate vă întrebați, de ce atâta insistență pentru o carte care nu-mi place... Păi fraților, autoarea figurează în tot felul de cronici, dicționare și chestii dintr-astea, și am zis să fiu în rândul lumii bune, să citesc pe unul dintre creatorii cei mai importanți din generația sa pe cale să impună un stil de a nara, cum zicea domnul critic în robă de academician. Și iată că am fost păcălit! Păcălit și de titlu, și de notorietatea autoarei, și de domnul critic literar ce se vrea un demn urmaș al lui George Călinescu și de corul lăudătorilor. Când cumpăr un produs care nu corespunde parametrilor înscriși în prospect, cel puțin teoretic, mă plâng la instituția pentru “Protecția Consumatorului”, e și un număr de telefon acolo... Aici la cine să mă plâng?! D-aia m-am apucat să scriu acest text.
În explicația “ARGUMENT” autoarea spune: “Am crezut că scriu un roman și de fapt scriam niște nuvele”.
Drăguța de ea... Ca să fiu mai exact, o asemăn cu un violonist străin, celebru, de origine română, pe care ascultându-l recent într-un recital extraordinar la Studioul “Mihail Jora” al Societății Române de Radiodifuziune, după câteva minute când mi-a tăiat răsuflarea pentru sunetul de excepție, mi-a creat reacția de respingere, pentru că dincolo de sunet, nu spunea nimic. I-am întocmit și o falsă cronică de concert încheind astfel:
„”Lipsa totală de expresivitate vine din goliciunea sufletească, din prea plinul suficienței, sau din lipsa de inteligență creativă”? Probabil că autoarea volumului pe care mă chinui să-l termin are aceste calități și-n plus chiar altele! În prozele sale personajele n-au bucuria vieții... Și totuși, prin ce se detașează față de colegii de generație? Te captivează la început modul de exprimare, cum s-ar spune, sapă cu ușurință tunelul prin nisip, dar în spate totul se prăbușește! Ea de fapt n-are nimic de spus, personajele se comportă altfel de cum sunt proiectate, sunt convenționale nu și vii. Și asta se datorează faptului că autoarea însăși nu trăiește, doar vorbește, n-are pasiunea vieții! S-a vrut creatoare și-a scos din pălăria cu scamatorii panglici colorate! Domnule în robă de academician, nu v-a fost rușine să impuneți ca autentică, o făcătură literară?
Toate cele de mai sus, le-am dezbătut furtunos cu soția, și-n prima zi a Anului Nou, miracolul chiar s-a produs! Mi-a dispărut brusc durerea din șold, la televizor tot felul de știri bombă, iar doamna mea, deși cu teamă pentru o viitoare criză, e numai zâmbet. Ne-a sunat fata de peste mări și zări și ne-a povestit cât de frumos a petrecut ea revelionul!

P.S.
Pentru fiecare proză din cartea cu pricina pe care soția nu a citit-o, am instituit un premiu... o sută de mii de lei pentru lectură și dialog cu mine! Asta e, cadourile costă, iar plăcerea costă și mai mult!



Nicolae Aurelian Diaconescu