“POVESTEA PHOENIXULUI – Cenușa unui vis”


Liniștită și tămăduitoare este noaptea unei povesti onirice si răvășită este ziua ce-i urmează. Hrănite din amintirile visului imaginatia si gandul o iau pe felurite carari incercand sa regaseasca taina parca intrevazuta. Ma trezisem atat de usor, ca si cand insusi fericirea ma sarutase dandu-mi vestea diminetii, un scurt timp traind cu o senzatie voalata de implinire. Dar apoi constientul isi ceru drepturile si incepui sa gandesc visul tot mai intens pe masura ce se estompa absorbit de sarpele realitatii. Imi adusei aminte ca sunt scriitor (sau cel putin pretind ca sunt) și încercai sa-i creionez ramasitele in ce altceva decat umile cuvinte din care daca nu voi putea sa descifrez adevarul visului – cred că visele sunt și indicatoare și scurtături pentru via regia – voi plasmui macar o poveste.
Cu picioarele pe pamant si capul in nori merge orice ganditor si asa mergeam si eu pe strada ceva mai tarziu schitand tot mai clar tesatura dramaturgiei nocturne din razboiul imaginatiei si intelectului, ciocnindu-ma din cand in cand de ceilalti oameni. “E adevărat că de cele mai multe ori lumea calcă în picioare visurile celor îndrăzneți (desi Rabindranath Tagore ne spune ca Imposibilul, intrebat de Posibil unde sta, a raspuns ca locuieste in visele celor slabi) dar la fel de adevărat este și faptul că visătorii, mergând pierduți în gândurile lor, în reveriile lor diurne, mai mereu calcă pe picioare lumea.” mă gândii eu grăbindu-mă să-mi notez reflecția. “Verba volant, scripta manent” si ce altceva sunt gandurile decat vorbe nerostite?
Inaintea de a asterne pe foaie povestea sub forma ei finala, ma hotarai sa i-o prezint omului care se uita acum in ochii mei asteptand cu totul si cu totul altceva. “Il va linisti” si incepui sa-mi istorisesc visul, in timp ce primul ascultator al povestii se holba la mine complet confuz, derutat, nestiind ce sa mai creada:

“Stii ca omul isi petrece, pare semnificativ si tulburator, aproximativ a douasprezecea
parte din viata visand si isi poate petrece tot restul vietii incercand sa descifreze si sa interpreteze cat mai clar aceste manifestari spontane si necontrolate ale spiritului sau. Nu mai spun, depinde de om, cat timp din viata isi petrece cu visurile din timpurile treziei sau cu cele diurne. Eu insumi, toata ziua, pana noi doi in sfarsit ne-am intalnit, am trait intr-o stare aproape continuu onirica. Dar, in sfarsit, sa-ti povestesc minunatul vis pe care l-am avut noaptea trecuta, cu toate ca stiu ca numai un asemenea lucru nu credeai ca o sa asculti acum. Ca in orice vis, se facea ca, tanar fiind, nu stiu cum ma plimbam intr-o edenica gradina populata cu cele mai felurite animale si pasari pe care le stii sau le poti imagina. Nu-ti mai spun cat de frumos era, de parca era un regat al carui rege impusese dictatura naturii atotfrumoase si atotcuprinzatoare. Cand ramasesem cu privirea atintita asupra unui splendid paun – de fapt nu am vazut paun sa nu fie splendid – dar nu cred ca intelegi, era splendid in mijlocul splendidului, coada acestuia se stranse si un corb alb chinocefal, apărut pe nesimțite, incepu sa-mi istoriseasca, asa ca din senin, legenda adevarata a Phoenixului – pasare, care nu i-o marturisisem, era una dintre cele care ma fascinase inca din timpul lecturilor mele tinere…
- Nu inteleg, de ce..
Intreruperea mă irită ușor, cu toate că mă așteptam.
- Stii, un om care ar inceta sa mai viseze ar putea sa innebuneasca sau chiar sa moară, consecinta absolut meritata dupa parerea mea. Asadar visul este la fel de necesar in echilibrul biologic si mental ca si somnul, aerul sau o hrana sanatoasa. Faptul că încă visez inseamnă foarte mult pentru mine. Pot să nu-ți mai împartășesc experiența mea onirică dar cred că știi ce urmează după ce termin, așa că bănuiesc că în mod normal – doar dacă nu ți-a fost extirpat instinctul de conservare – ar trebui să te bucuri de orice prelungire.
Fara sa-i mai astept aprobarea imi reluai firul narativ.
Graiul corbului era curat și limpede și cu toate că nu-mi aduc aminte în ce limbă vorbea, dacă folosea vreo limbă cunoscută, îl înțelegeam perfect. Povestea Phoenixului este strans legată de treizeci de pasari care incep sa zboare in cautarea nevazutului. Sa le spunem acestor păsări morgi. Cand stolul de păsări se înalța spre a vedea chipul Primordialului, Phoenixul simte si incepe sa-si faca cuibul din ramurele parfumate pe varful celui mai inalt munte. Morgii se opresc pe acest munte si privesc Phoenixul tolanit in culcușul său înmiresmat. Văzând minunăția vieții o înțeleg, se unesc intre ele intr-un singur Simorgh si se pleaca in fata Phoenixului de care sunt inghitite-asimilate-ingemanate iar. Atunci Phoenixul care prin aceasta contopire se transforma la randul sau intr-o Pasare Roc – pasare de dimensiuni uriase - se repede din inaltul cerului și înhață un elefant, îl ridica in vazduh ducandu-l cu ea fara un alt ajutor lăsandu-l apoi să cadă pe pământul de unde îl luase unde se zdrobeste; atunci pasarea-zgripțor coboara pana la el, il sfarteca, il mananca, infruptandu-se in voie. Isi simte sfarsitul aproape si tanjeste dupa cuibul sau, dar este prea greu acum pentru a se putea inalta si deznadajuit isi striga sfarsitul pamantesc. Un stol de pasari Homa apare, il apuca din toate partile si se inalta cu el spre varful muntelui. Drumul e greu, le sleieste pe Homa care reusesc totusi sa-l aseze in cuibul sau de ramurele parfumate prabusindu-se apoi toate istovite pe Phoenix. Acesta incepe sa arda transformand in flacari si pasarile Homa ca o torta a celui mai inalt far din lume. Vantul incepe sa inteteasca vapaia si totodata sa imprastie cenusa aparuta linistindu-se dupa un timp cand a mai ramas un pumn de cenusa din care se intrupeaza Phoenixul. Cenusa imprastiata in toate colturile lumii se întrupeaza si ea in diferite fiinte prin puterea vesnic regeneratoare a Phoenixului. In momentul când termină de povestit parcă am văzut în ochii corbului cu cap de câine o sclipire purpurie apoi nu îmi mai aduc aminte dacă am mai visat ceva sau nu știu că m-am trezit pe deplin împăcat cu mine, cuprins de o seninătate și o liniște nemaipomenită.”
Ascultătorul își plecă capul mut.
- Acum te întreb dacă te întrebi ce semnificație are asta pentru mine și in același timp pentru tine.
- Cred … cred că … Omul își căuta cu greu cuvintele, ceea ce era de înțeles în situația lui. Situația unui om care descoperă că în viață poți avea o zi mai ciudată decât toate iluziile nocturne adunate până atunci.
- Crezi ca e un semn care bine interpretat poate însemna cruțarea ta? Crezi că în această poveste poate sta salvarea ta?
Nu îl mai așteptai să-și bâguie un răspuns bâlbâit aprobator. Lama pumnalului îi pătrunse rapid și puternic în inimă curmându-i efortul de a mai gândi ceva inteligibil și inteligent care să-i salveze pielea.
„Greșit. Tu nu crezi, tu speri să găsești, în bâjbâiala minții tale, răspunsul potrivit. Ei bine, după cum vezi, nu există așa ceva.”