Te-am văzut aseară printre stele…Ne jucam de-a v-ați ascunselea, tu cu gândurile mele iar eu cu dragostea ta. Și vreau să cred că amândoi avem nevoie de ființa celuilalt, să învățăm, sau poate doar să existăm, un timp, împreună. Te țineam în brațe, aproape de sufletul meu, indecis, neînțelegând de ce tremuri! Și visele se destramă! Iar eu am rămas indecis. De dimineață am observat că ești frumoasă. Þi-am văzut viața, cum curge încet prin venele mâinii stângi, și energia ta albastră. De ce este albastră? Probabil pentru că așa îmi place mie să o văd …sau poate pentru că așa îți place ție să o porți! Oare energia mea este tot albastră? Să fie oare o proprietate a celor ce călătoresc împreună în vis, sau este doar reflexia infinitului din noi? Bineînțeles că sufletele noastre se aseamănă! Altfel tu nu mă înțelegeai, iar eu nu te-aș fi visat. Unde era conștiința ta atunci când conștiința mea era cu tine? Tu m-ai visat? Poate că da! Mi-ar plăcea să știu răspunsul. Oricum, sper să ne mai întâlnim așa, undeva sus, să-ți arăt că pot să zbor! Nu îmi mai este frică! Odată am zburat printr-o pădure sfântă, cred că era de brazi, nu sunt sigur… nu știu ce îi constituia sfințenia dar mai țin minte că avea ceva special. Poate că ar fi trebuit să iau o frunza de acolo, dovadă a plimbărilor mele sferice, și să ți-o dau cadou… Vreau să te învăț să zbori! Ai să vezi că este foarte plăcut…înălțător! Să-ți plimbi sufletul prin sfere din ce în ce mai înalte, până la Soare. Câtă iubire este în Soare! Miliarde de ființe se hrănesc zinilc din iubirea lui iar el nu cere nimic în schimb; pur și simplu o dăruiește!. Și totuși de ce plângeai aseară, în vis? Voiam să îți șterg lacrimile dar nu le ajungeam…nu eram…acolo!? Trist… Mă întreb ce ar trebui să înțeleg din asta? Vom trăi și vom vedea! Mă întreb ce gândești tu acum când eu tac. Nu cred că vreau să aflu așa cu nu aș vrea ca tu să afli ce gândesc eu. De fapt poți să afli dar numai ce consider eu că este necesar să auzi. Și de ce, mă rog, nu vrei tu ca ea să afle tot ce gândești? Poate din frică…frică să nu mă înțelegi greșit, să nu mă interpretezi. Dacă spun ceva care ție nu îți place! Nu îmi dau seama cam cât de gravă ar fi această problemă dar știu că eu mi-aș face multe probleme după aceea. Se lasă noaptea… o să răsară Luna de deasupra apelor…să-și deseneze calea pe mare. Tu vrei să vorbesc! Să spun ceva despre mine! Poate că ar trebui să-ți vorbesc despre Paradiso perdu. Dar cum aș putea să-ți vorbesc despre lumea de dincolo de zid fără să o distrug! Nimeni nu poate privi dincolo de zidul de cărămidă roșie…și rece. Numai eu știu ce se ascunde acolo, și nu cred că există cuvinte, semne, simboluri, imagini sau orice altceva prin care să o pot descrie. Aș putea chiar să o numesc Satis, precum castelul domnișoarei Havisham, pentru că reprezintă totul în mine… și nimic în afară. Sau poate că este simbolul retragerii mele dintr-o lume în care sunt singur…între o mie de oameni; doar cei trei eu și cu tot alaiul lor; eu și gândurile mele; eu și sentimentele mele tăcute. Dar mă simt bine în mine; aici cânt, dansez, iubesc! Aici sunt eu în toată forța gândurilor mele. Da! Aici iubesc! Aici iubesc așa cum ei nici nu și-ar putea închipui vreodată că se poate iubi. Aici te iubesc! Aseară te-am ținut în brațe și nu am spus nimic. Nu aveam nimic de spus. Dacă tu ai înțeles ceva din bătaia inimii mele este foarte bine, dar eu nu vreau să pierd întreaga esență a iubirii sub vălul iluzoriu al acelor două cuvinte! Nu știu ce ai fi înțeles din ele! În fond, ne cunoaștem doar de o săptămână. Probabil că le interpretai. Toți interpretează! Așa s-au obișnuit. De ce să se chinuie să afle ce am spus când au tot timpul la îndemână ceea ce ei ar fi vrut ca eu să spun. Și atunci de ce să mai spun! De ce să mai vorbesc, de ce să-mi exprim sentimentele! Nu! Nu le dezvălui decât atunci când știu că sunt înțelese. Mi se pare că o să le dezvălui cam rar. Poate chiar prea rar. Da! Oricum nu contează; în Satis mă simt bine și pot iubi fără să spun ceva iar pe ei nu-i interesează cum mă simt sau ce fac eu. Și nu cred în timp! Bineînțeles că nu cred în timp, în Satis nu există timp; asta este cea mai mare eliberare față de lumea reală…sau care ni se pare nouă că este reală…lor li se pare. Sau poate că există timp dar este mai mult o joacă. Da, bineînțeles, acolo timpul merge înainte, merge înapoi sau stă pe loc, face ce vrea… adică ce vreau eu. Satis este locul în care eu sunt fericit, iar altfel sunt trist, foarte trist… “Iar eu în lumea mea mă simt nemuritor și rece”. Dacă ți-aș vorbi toate astea ai zice că sunt nebun. Da sunt! Sunt un nebun așa cum orice om neînțeles este nebun. Plutesc în luntrea mea și țin să cred că nu plutesc degeaba… Cum ar fi să trăiesc închis într-o cameră moale și albă? Ce plăcut ar fi să-mi aud inima bătând. Da! Până când se va tăia firișorul acela argintiu și voi pleca și din camera albă, și din Paradiso perdu. Dar până atunci voi gândi…ce altceva aș putea să fac într-o cameră albă! Voi gândi infinitul, voi gândi iubirea. Ce lege frumoasă, supremă… Prima lege a materiei cosmice. Credeam că este prima forță motrică din univers… se pare că pentru oameni suferința este cea mai importantă forță motrică. “Dance me to the end of love”! Și ce se găsește la sfârșitul iubirii? Suferință? Nu cred… Ce frumoasă este noaptea! Îmi este puțin teamă de noapte…nu de animale sau alte lucruri ci de noapte în sine! Totul capătă noi forme. Copiilor le este frica de noapte. Au dreptate! Sunt inocenți, pot percepe forțe pe care noi, refuzăm să le vedem. Refuzăm tot din frică! Iar Luna vede fiecare pas al nostru, tremurat în noapte, de abia realizat în urma unui adevărat proces de conștiință. Probabil se întreabă de ce îi este omului frică de propria frică?… Simt cum energiile universului trec prin inima mea! Ziua nu se întâmplă la fel. Poate tot din frică…din frică de lumină! Sau poate că ziua credem că știm prea mult… Da, am putea chiar să dormim la ora asta! Te sărut dulce pe frunte… tresari!… superbă privire… te iubesc. Poate că odată tot am să-ți vorbesc de gândurile astea. Nu știu, mă mai gândesc, dar acum sunt prea obosit.
............................................................
Luna se privește în adâncul apei, precum Narcis, iar salcia aceea plânge pentru noi. Ce rece e apa! Și grea! Nu știam că Luna mă așteaptă, acolo, în adâncuri! Nu știam că în noaptea aceea am ales calea luminată a primei sfere. Și mi-am dus crucea până la capăt! Alergam dintr-o constelație în alta, îmi urmăream moartea s-o pedepsesc. Dar n-am găsit-o pentru că lumina aripilor mele o sperie iar ea s-a ascuns în întuneric. Și de atunci, mai vine să ne ia pe fiecare, lăsând în urmă…gândul. Mai apoi, am reușit să o privesc dar ea s-a înfricoșat de privirea mea rece. A hotărât să-ți lase ție ideea din mine, pentru că o doare durerea ta… Și am să te văd cândva printre stele!