M-am oprit in fata ei, am privit-o cautand sa-mi amintesc fiecare detaliu ce-o caracteriza, si da, era exact asa cum o stiam. Fiecare bucla, fiecare geana, aceeasi privire care te strapunge pana-n adancul inimii, sfredelindu-ti sufletul. Nimic nu parea sa se fi schimbat la ea, nici macar inelul pe care i l-am pus odata pe deget.
S-a uitat in ochii mei, dar n-a lasat sa se vada pe fata ei mirare, repros, suparare, frustrare sau orice alt sentiment. Invatase bine sa-si controleze reflectarea propriilor ganduri. Nu mai auzisem nimic despre ea, lucru care ma intriga si intr-un fel ma facea curios. Aveam momente cand ma intrebam daca totul nu fusese doar un vis frumos, sau un cosmar. Pe cuvant ca nu puteam spune ce era acel sentiment pe care-l nutream pentru ea. Imi venea uneori s-o strang de gat cu mainile goale, alte ori mi-as fi scos inima din piept si i-as fi daruit-o cu toate ca n-ar fi facut decat sa-mi zambeasca ironic si sa-mi intoarca spatele. Asa era mereu, ciudata. Nu puteam deloc, oricat as fi incercat si mi-as fi dorit, sa tin pasul cu ea, cu schimbarea ei de spirit. Crizele ei de ras isteric ma dadeau peste cap si-mi venea s-o iau la palmuit, desi nu sunt un om violent si n-am atins in viata mea pe nimeni. Dar jur ca ma aducea in asemenea stare incat as fi devenit bucuros criminal doar ca sa scap de chinul in care ma complaceam. Si totusi am iubit-o. Stau si ma intreb daca inca nu o mai iubesc?
Fara sa schimbam vreo vorba, am luat-o de mijloc si am mers asa o vreme. Nu s-a impotrivit, nu a tresarit la atingerea mea, nu a zambit, nu a reactionat in nici un fel.
“Uite,” mi-a spus ea odata aratandu-mi o cheie mare de arama pe care o tinea strans in mana, “uite, cheia secretelor mele!!” si incepu sa rada ca bezmetica. Nu stiam cum sa reactionez si ce sa fac. Poate ar fi trebuit sa iau cheia, sau s-o consolez, s-o sarut. De ce nu spunea direct ce vrea de la mine? Isi imagina oare ca eu pot ghici ce se afla in mintea si in sufletul ei? Am ignorat-o si mi-am vazut in continuare de treaba. Alta data, la fel, a venit la mine plangand si nu a vrut in ruptul capului sa-mi spuna ce a patit.
“Vreau sa am incredere in tine.” Mi-a spus ea. “Pot sa ma las pe mana ta? Pot avea atata incredere in tine?” M-am speriat. Ma gandeam ca are probleme, ca a patit ceva, sau i-a facut cineva ceva. Ce sa cred si cum sa-i raspund ca totul sa fie bine, ca ea sa fie multumita? Am tacut si am sperat ca ea sa-mi povesteasca, dar n-a facut-o. Acum stau si ma gandesc ca poate ar fi trebuit s-o intreb direct.
In alta zi, nu stiu ce a apucat-o ca dintr-o data a sarit pe mine si a inceput sa ma sarute frenetic aproape tipand: “Nu-i asa ca e minunat? Sunt atat de fericita! Nu-i asa ca e minunat?” Ce prost am fost! Abia acum imi dau seama. De ce naibii nu am intrebat-o: “Ce e asa minunat?” Dar eu am tacut, crezand ca ea imi va spune cu siguranta daca nu incerc s-o iscodesc, dar nu mi-a spus si am uitat repede intamplarea.
Acum merg iar alaturi de ea, pasind prin multime nesigur. O simt ca apa ce ti se scurge printre degete. I-am luat mana, i-am mirosit incheietura si am sarutat-o. Acelasi parfum proaspat, acelasi gust mi-a ramas pe buze, aceeasi moliciune a pielii. Intotdeauna a avut incheieturile slabite. Ma mir cum de o fiinta atat de fragila poate da peste cap viata unui om in doar cateva clipe.
“Nu intelegi?” m-a intrebat ea cand i-am pus inelul pe deget, “Suntem perfecti unul pentru celalalt. Ne completam: eu port negru, tu porti alb, eu vorbesc mult, tu putin, eu iubesc viata si o traiesc, tu o studiezi fara sa te implici. Suntem ca un puzzle unde fiecare piesa isi are locul bine definit. Tocmai aici e problema. Vreau pe cineva la fel ca mine. Am nevoie de o persoana care sa ma asculte, nu sa ma auda, o persoana cu care sa comunic si care sa vorbeasca la fel de mult ca mine, in care sa am incredere, care sa nu stea pe ganduri si sa se arunce cu capul inainte ori de cate ori o cere viata. O persoana care sa nu fie asa cum trebuie, care sa nu se multumeasca cu putin, cu care sa nu ma completez atat de bine. Uneori, pentru a face ceea ce trebuie, e necesar sa iei decizile gresite. Nu intelegi? Nu ne potrivim pentru ca suntem perfecti unul pentru celalalt.”
Trebuia s-o fi intrebat atunci daca a gasit pe altcineva, dar am presupus ca din moment ce-mi spune toate acestea, raspunsul este evident afirmativ. Si totusi o umbra de indoiala inca mai exista. Pana la urma tot eu am facut-o sa plece. A fugit din bratele mele cu inelul pe deget si nu am mai vazut-o pana in prezent. Inelul era tot acolo. Ce decizie gresita puteam lua eu acum pentru a o multumi. As fi vrut s-o intreb ce a mai facut, s-o intreb despre dorintele la care a renuntat pentru mine, s-o intreb despre tot ce n-am intrebat-o niciodata, sau daca pur si simplu se simte bine. Dar gandurile lunecau prin capul meu, se-nvalmaseau, nu ma puteam hotari ce sa fac, si fara sa-mi dau seama macar, a disparut.
M-am oprit si m-am uitat in jur la oamenii ocupati ce se duceau incolo si-ncoace. Cautam buclele aramii al caror parfum ma ametea atata, dar era prea tarziu. Timpul s-ar fi putut opri atunci in loc caci inima mea imbatrani in zece secunde, zece ani. Regretele aveau sa-mi ocupe mintea si sufletul iar eu… eu am continuat sa fiu un observator al vietii, exact ceea ce ea ura atat de mult.