Era al doilea an cand se intorceau in acel loc, in casa lui…in casa tapetata cu lemn, cu vechiul ei camin, cu soarele care se difuza prin perdeluta alba si fina…parchetul la fel de lucios, cu un plus de scartait datorat timpului…in rest acelasi parfum…ca si parfumul dragostei lor, care persista oricat lacrimile ar fi spalat sufletul…era un parfum atat de tare, se imprimase acolo si nimic, nici o tristete, nici un regret, nici o schimbare…nu mai putea sa-l scoata. Era acel parfum, care si dupa ani si ani isi va arunca sagetile dureroase ale amintirilor imposibil de uitat, imposibil de neglijat…dar mai era mult pana atunci si ei nu stiau asta inca…stiau doar ca ceva, imposibil de definit ii atragea ca un magnet catre locurile unde simturile se pierdusera intr-o avalansa de durere si placere si fericire paroxistica…muntele fremata asa cum o facuse si atunci cu chemarea lui nesfasita, ca un ecou in suflet.
Se uita la el…ochii lui verzui scrutau pe geam muntele verde si intunecat…era la fel, vedea cum creste in el o energie…acea energie care o facea sa urce culmile sufletului , ale vietii si ale mortii, ale iubirii si ale urii cu o viteza ametitoare. Acea energie care il izbavea de toate pacatele indoielilor…se intoarse salbatic catre ea si o lua in brate invartind-o prin aer: “o sa urcam pe Rarau, in sfarsit, in sfarsit!”, o stranse tare, strivindu-i sanii de pieptul sau puternic, sarutand-o aprig…fara insa nici un fel de urma sexuala…era singurul barbat care reusise vreodata sa o stranga astfel, sa o sarute astfel…fara fluid sexual, fara patima asternutului…sarutul sau era ca o avalnsa de zapada…inviorator , energizant, tonic, curat. Era doar enegie in el, doar veselie, doar o exprimare primitiva a entuziastmului…ca si dragostea lui…simpla,primitiva..era forta munteanului din el, care nu disparea nici macar in citadela plina de fum si de prejudecati, de perversiune si lasitate.
- Sa-ti pun o melodie, care o sa-ti placa mult de tot!
- De unde stii ca o sa-mi placa?
- Ramo…sunt eu mai inchis in mine cateodata si stiu ca te plictisesc atunci, dar te simt, stiu de ce ai nevoie…imi place sa te simt, sa-ti intuiesc starile…imi e doar greu sa ma exprim cu pasiunea cu care te exprimi tu …spunand asta, ochii lui se luminara de un fel de duiosie calda…
Cobori treptele ce duceau in anticamera livingului , dadu drumul la combina…
…Ii placea sa-l priveasca miscandu-se…avea o tarie si o forta, o rapiditate masculina, o hotarare si o precizie in gesturi care o incanta.Era un barbat bine legat, dar cu un corp atletic..trasaturile fetei era ca taiate in stanca, pastrandu-si duritatea aceea masculina primitiva, dar indulcite de un finisaj aristrocatic. Gesturile sale precise, dovedeau o incredere de sine nativa, o maturitate a masculinitatii, o eleganta fireasca..dadu drumul la muzica, intorcandu-se spre ea…ramase acolo si o privi de jos zambind calm si duios cu o asteptare in priviri..Nu era o asteptare umpluta de indoiala ci era o asteptare vesela, o siguranta poznasa. Era sigur ca nu dadea gres si ii transmitea asta. Mandria lui o provoca …dar avea dreptate…uriah heep, “july morning”..sunetele ii izbucnira in suflet facandu-l sa tresalte…sa geama…poate ca expresia ei se schimbase….nu stia, se reflecta doar in expresia lui..care se schimba incet, incet, se trensforma, din mandrie intr-o gravitate sacrala…era respectul lui si adoratia sa pentru ea.sufletul sau era multumit de fericirea dureroasa pe care i-o daduse darul muzical facut. Desi stiuse de la inceput ca o va impresiona, fata sa numai pastra nimic din mandria reusitei sale…ci reflecta o liniste frumoasa, o dragoste simpla, care depasea orice patima vulgara..era mai presus, nu era o dragoste declarata ci o dragoste ca si stancile din care era facut Raraul, ca si vantul muntilor…era o dragoste atat de simpla si curata…simti cum ii curg lacrimile…cat fusese de proasta sa-i asculte pe ceilalti care il criticau, ii impuiau capul cu esecul iminent al relatiei lor, cu nepotrivirea dintre ei….el, era pur si simplu asa, asa cum il vazuse de la inceput. Era atat de sensibil in realitate…o intelegea si ea il intelegea pe el..chiar daca poate ca era singura care il intelegea. Ii parea atat de rau ca gresise! Gresise ata de mult fata de el, ascultandu-I pe ceilalti, indoindu-se de el, de dragostea ei pt el!
Totul I-o demonstra, I-o dovedea…I se derulara prin cap momentele lor de singuratea..farmecul sau, nativ, neprelucrat de seductii vulgare, copiate….felul cum fredona Vivaldi in baie, sau cand o ajuta sa faca curatenie in apartament, lacomia cu care o imboldea sa-I faca cartofi parjiti, preferatii lui, pasiunea cu care o invata sa schieze, flacara din ochii lui….dragostea curata din asternuturi, lipsita de orice fel de perversitate….il iubea! Sufletul ei stia asta! O Stiuse tot timpul!!

Se lasase influentata de parerea oamenilor…nu putea sa fie adevarat ceea ce spuneau…

Glasul sau o opri din visare. Vroia sa mearga pe munte. Vroia sa cuceresca Raraul impreuna. Era toamna si ploua, Raraul era un covor de frunze colorata. Se imbraca.

-Ramo, vreau sa urcam pana sus in varf. Vreau sa te duc sa vezi manastirea de pe Rarau si apoi la cabana, sa fim doar noi doi pe munte…noi si ploaia!
Si I se luminau din nou ochii, o lua in brate si o invartea prin camera, ii cauta hainele si I le aducea ajutand-o sa se imbrace….
Era ceva dureros in gestul sau de a o ajuta sa se imbrace. Ii dadura lacrimile amintindu-si cum se apleca in genunchi , cu un an in urma sa-I prinda claparii pe partie…se uita acum la el , ca si atunci, cu fascinatie , urmarindu-I privirea concentrata lipsita de orice nazuinta da a o impresiona, lipsita de tandretea gesturilor paternale, lipsita de senzualitatea unui barbat care vrea sa cucereasca o femeie….ce era? Ce continea gestul sau? Ceva nedefinit, ca un fel de camaraderie a sufletului..inchise ochii…cadenta ploii si intimitatea mainilor lui aspre care ii atingeau pielea fina, facand-o sa se infioare, care o dezbracau si o imbracau cu gesturi precise, ii umplura sufletul de vinovatie. Da. Simtea vinovatie pentru superficialitatea cu care il judecase, lasandu-se influentata de pararea altor oameni…de ce, in Bucuresti, totul se schimba , de ce isi modifica reperele iubirii in functie de criteriile amicilor, ale necunoscutilor? De ce uita trairile maxime de pe partie,de pe munte, trairile maxime din gesturile lui unice, pure, absolute? Uita, devenea superficiala, plina de indoieli care o macinau, facandu-I sufletul sa colcaie de viermii nemultumirilor mizere.
Numai departe de lume, numai in mijlocul naturii il putea vedea asa cum il putea iubi! Deveneau ochii ei mai limpezi? Se schimba ceva in el? Muntele ii potenta forta, puritatea sufletului sau de barbat insingurat si intr-o permanenta lupta cu el insusi si cu lumea, gesturile sale deveneau sublime. Da , aici il putea iubi!
- Gata! Isi arunca rucasacul in spinare, isi verifica bocancii si ii intinse mana ferm: hai!

Era mai mult de o excursie pe un munte salbatic, toamna si pe ploaie…gestul sau ferm si lumina din ochii lui, clocotul entuziastmului din el ii spunea ca era mult mai mult de o simpla excursie. Era un drum absolut, asa cum devenea totul pt el in preajma muntelui…absolut. Cand ii lua mana simti cum se transpune in starea lui, nu mai judeca, nu mai putea analiza nimic, indoielile dispareau si nu ramanea decat marea aventura in care plecau impreuna.