Un curcubeu de suspine a aparut dupa ploaia unui gand. Un suflet muscat de tristete l-a aruncat pe cer pentru a-l face mai frumos. La orizont, departe, el vedea aripi de vulturi arsi de privirea unui sentiment de ceata misterioasa.
Intr-o zi de toamna e greu sa vezi copaci inca plini de frunze, soare cald si vant de tacere. Te poti gandi logic doar la melancolie, dar si ea se descompune printre randurile unui rau negru.
Scheletul vietii pe care trebuie sa il escaladezi cu mainile goale este instabil uneori si atunci ai nevoie de o pana cu ajutorul careia sa zbori o bucata de drum.
Un poet cu mainile rupte de viscolul unei furtuni cu ploaie acida isi plimba sufletul amarat pe strada unui oras parasit. Poate ca, intr-o zi cu luna, va ajunge la capatul drumului unde o casa cu geamuri mari si usa deschisa il va primi. Sau poate ca, intr-o noapte cu soare, va ajunge la capatul drumului, dar acolo va fi abis, deschiderea unei gropi goale si fara sfarsit. Iar el se va arunca in ea si va simti cuvantul nescris.
Visul care fuge noaptea pe sub ochii tai inchisi e altfel fata de visul care fuge ziua pe sub ai tai ochi deschisi. Ei nu vad realitatea, ci doar radacinile ei. Intr-un om vezi vezi o caramida milenara despre care trebuie sa iti notezi anumite lucruri. Florile doar uscate le poti atinge; tot ceea ce este viu nu ti se pare profund, iar tot ceea ce este mort are pasiune.
O frunza deplange o ramura de copac uscat cu lacrimi galbene si-i inchina un dans aspru in muzica vantului. Pleoapele ei sunt inchise si, fara sa vada, se roaga cerului sa termine mai repede cu ea.
Si printre toate aceste adevaruri ma regasesc. Iar tu, poet trist al vremii neintrecute, prinde-ma de o mana si invata-ma sa scriu cu gandul asa cum faci tu.